Cum?

Sentinţa întâi: Cine nu are un scriitor de suflet nu e om...de litere.
Sentinţa a doua: Spune-mi ce scriitor de suflet ai ca să-ţi spun cine eşti!
Scriitorul meu de suflet este Ivan Bunin (semna I.A.Bunin), născut în Rusia ţaristă la sfârşitul secolului XIX şi trecut la cei drepţi în anul naşterii mele şi al morţii lui Stalin. L-a cunoscut pe contele Lev Nicolaevici Tolstoi chiar la Iasnaia Poliana, într-o zi când autorul Annei Karenina, octogenar fiind, învăţa să meargă pe bicicletă, mijloc de locomoţie abia descoperit.
În 1918, după marea revoluţie din octombrie (adică din 7 noiembrie), turnat la NKVD ca nepatriot roşu de un alt mare prozator- Maxim Gorki - Ivan Bunin a fugit din Rusia, pardon! din Uniunea Sovietică şi s-a stabilit în Franţa, într-un sat unde scria şi (se) gospodărea. În 1934, în timp ce-şi săpa grădina, în capul locului, ca să folosim o expresie românească, a apărut poştaşul cu o telegramă prin care I.A.B. era anunţat de Academia Suedeză că a câştigat Premiul Nobel pentru literatură. La Stockholm, când regele nordic a vrutsă-i ofere decoraţia, modestul scriitor ţăran, autor al celebrelor nuvele Satul şi Domnul de la San Francisco, a întrerupt ceremonia şi , cu tot respectul, a atras atenţia că nu poate primi medalia pe imnul URSS. Minute multe s-a căutat în arhivă banda cu imnul ţarului Petru I. S-a găsit şi ceremonia a fost salvată.
Revenind la I.A.Bunin, ca prozator, acesta a avut şi o perioadă aşa-zis tolstoiană. În nuvela În vilegiatură, tânărul personaj principal se întreabă la un moment dat cum să trăieşti în lumea asta ca să te simţi cu sufletul împăcat, dar în acest timp să nu-i deranjezi în nici un fel pe cei din jur. Mi s-a părut atunci problema esenţială a existenţei umane. Mi-a rămas vie această idee. După treizeci de ani încă îmi pun problema lansată de personajul buninian. În ce sens? În Georgia americană a anului 2008, în Atlanta zilelor noastre, negrii încă au reflexele strămoşilor lor de aproape trei secole. De pildă, urcând în autobuz, se aşează cu timiditate în jumătatea din spate a autobuzului, chiar dacă partea din faţă e goală sau e ocupată de doar trei-patru albi. Eu - urmaş a sute de ţărani din satul meu din podişul Mehedinţi - sunt de-o viaţă în postura negrului din Atlanta. Mă aşez din instinct în partea din spate a autobuzului, mă pun la capătul dimpotrivă al mesei de la sindrofii, în spatele festivităţii organizate chiar de mine, la peluză la meciurile unde sunt invitat, îmi parchez maşina la şapte străzi de locaşul cultural unde sunt protagonistul lansării de carte, îmi sap grădina în chiar momentul în care "săpătorii" mei sărbătoresc cu whisky rodul de ani al muncii mele...
Rezultatul? Sunt înjurat, bălăcărit, calomniat, acuzat de orgoliu, de aroganţă, de luat nasul la purtare... Atunci - altfel, om care stă foarte prost cu memoria - îmi amintesc de întrebarea personajului lui Bunin din perioada lui cea tolstoiană: cum să trăieşti liniştit, cu sufletul plutind, dar fără să-i deranjezi pe apropiaţii tăi? După mai bine de un secol, întrebarea rămâne fără răspuns. Pentru mine, ca şi pentru personajul buninian.