„Da, pregătit sunt Doamne/să îmbătrânesc/să devin
străvechi ca aurul”
* Marian Drăghici – lunetistul&cocoșul de tablă (Tracus Arte, București 2016), ediția
a II-a revăzută; postfață de Gabriel Nedelea
Marian
Drăghici face parte din clubul select al poeților care publică volume puține,
dar valoroase, fiecare apariție editorială fiind o adevărată antologie de autor.
Este și cazul acestui volum care cuprinde doar cinci poeme (revăzute) reluate
din prima ediție din urmă cu 20 de ani plus unul inedit. Ca și în cazul lui Ion
Mureșan, unul din congenerii lui M. D. din clubul de mai sus, poemele de aici
sunt arhicunoscute în lumea literară, ele fiind rostite inimitabil de autor
de-a lungul anilor la diferite festivaluri din țară sau din străinătate.
Textele
lui Drăghici au tensiune, au viaţă, dar ce viaţă!, bântuită de spectrul morţii;
tonul e unul de la senin-amar până la amar-amar şi până la disperat, de la
acela de luptător trăgându-şi sufletul în reverie pentru a putea să ţină din
nou piept asaltului ce va să vină până la acela de războinic încordat. El îşi
destăinuie… jocul cu moartea: „Dacă acum nu mărturisesc, nu voi mărturisi
niciodată:/eram tânăr, scriam, n-am avut de ales/moartea în somn mă săruta pe
obraz, iubita pe gură,/astăzi ceva s-a schimbat/e bine să ţină de
învăţătură,/femeia mă sărută pe obraz,/ moartea în somn mă sărută pe gură”.
Spectacolul poeziei lui Marian Drăghici se desfăşoară în două acte. Unul e cel al imaginarelor şi exoticelor călătorii dezinvolte din inima Africii negre, unde „soarele răsare din negresă ca oul/din găină, gata apus”, până la Caracal „Sighişoara mea” cu combinatul lui de porci şi până-n alba pădure rusească de mesteceni scârţâind în gerul iernii, la nesfârşita partidă de biliard cu Galina Sorocina… E uvertura de suprafaţă. În actul al doilea, însă, „harta” poetului e una interioară, a trăirilor intense, la limită, a iubirii şi a morţii, temele care revin (împletite) mereu şi mereu, obsesiv, în culori sumbre, în negru compact, în portrete şi autoportrete expresioniste.
Spectacolul poeziei lui Marian Drăghici se desfăşoară în două acte. Unul e cel al imaginarelor şi exoticelor călătorii dezinvolte din inima Africii negre, unde „soarele răsare din negresă ca oul/din găină, gata apus”, până la Caracal „Sighişoara mea” cu combinatul lui de porci şi până-n alba pădure rusească de mesteceni scârţâind în gerul iernii, la nesfârşita partidă de biliard cu Galina Sorocina… E uvertura de suprafaţă. În actul al doilea, însă, „harta” poetului e una interioară, a trăirilor intense, la limită, a iubirii şi a morţii, temele care revin (împletite) mereu şi mereu, obsesiv, în culori sumbre, în negru compact, în portrete şi autoportrete expresioniste.
Un
exact portret critic îi face tânărul Gabriel Nedelea în al său eseu-postfață:
„Puțini, foarte puțini sunt poeții care au puterea să esențializeze fără să
abstractizeze sau să abstractizeze esențializând, care-și smulg persoana (persona) și o poartă cu malioțizitate în spate, sau ca pe o umbră,
în timp ce-și privesc ființa în față,
cum ar privi moartea și ar bea din păhăruț cu îngerul acesteia la masă. Ce
altceva face Marian Drăghici, pândindu-l pe lunetist,
dacă nu această prometeică muncă, distilând alcoolurile tari ale Styxului,
limpezindu-și privirea și călindu-și uimirea aducătoare de poezie? Lovind cu
ciocanul platonic în moalele (infra)realității, unde, înainte vreme, cu
precizie Barbu, Arghezi și Mazilescu mai loviseră, el toarnă cocoșul de tablă în forme mai trainice decât simbolurile pe care le
poate presupune și îl înalță provocator pe acoperișurile de unde caută să
fotografieze poemul”.
Cartea
n-ar fi pe deplin un eveniment editorial, dacă n-ar fi apărut și în condiții
grafice excelente, cu copertă retro în alb-negru, cu tehnoredactare impecabilă și
presărată din loc în loc cu facsimile ale manuscriselor muncite de poetul veșnic
perfecționist și veșnic demulțumit
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu