luni, 3 octombrie 2016

Nicolae Coande, antiliricul


Nicolae Coande – Nu m-au lăsat să conduc lumea (Casa de Editură MAX BLECHER, 2015).  Nicolae Coande este poetul care nu obosește să surprindă, să ne surprindă cu fiecare nouă carte de poeme.  Nu face excepție nici cu aceasta, am zice că dimpotrivă.  Dimensiunea socială a poeziei sale ia accente noi, vehement negativiste, radicale: „Dacă bagi cuțitul în hartă în orice loc la întâmplare/curge sânge întunecat – atât de încordată e Țara./O haită și nimeni să ne ajute sub gluga iernii./Uneori Dumnezeu tărăgănează.”  De asemenea, el este un antiliric manifest: „Eu cred că te poți retrage în natură să scrii/cum ai desface o conservă cu poezie în sânge/dar impostura e veche”,  pentru că „nehotărât între două femei palpez ficatul metaforei/ochii nu pot privi în ochi toată viața/o floare de măr”, iar „dacă ar putea țiganii ar fura soarele”.  Probabil că la antilirismul acesta se referă Al. Cistelecan pe coperta a patra când vede în poet „misticul negativității/.../restul e literatură. Iar el literatură nu vrea să scrie”. Chiar titlurile poemelor sunt antilirice prin excelență, prozaice, unele de pamflet: Tatăl Nostru Biroul Politic,  Fochistul negru, Trenuri stricate, Mama mea, locomotiva, Benzinarul, Să bei zi după zi... Coande este antiliric, dar nu și antilivresc; deși el întoarce pe dos referințele culturale în același spirit al socialului vremurilor noi: „La sfârșitul vremurilor, crede Danilo Kis, vom vorbi în ebraică,/„limba începuturilor și a sfârșitului”,/dar nu ne spune cu cine vom vorbi cui ne vom adresa in articulo mortis/în fața cui vom cerși extrema uncțiune la presimțirea căldurii atomice a morții...” Gheorghe Grigurcu, în cronica la carte din România Literară, trăgând concluzia că „Nicolae Coande este unul dintre cei mai înzestrați poeți ai noștri ai acestui început de veac”, vede în în poet „un mistic al realului la care apelează cu nădejdea nu tocmai secretă că-l va salva de la înecul în apele tot mai scăzute, dar purtătoare de primejdii letale ale minimalismului azi la mare căutare. În consecință, smulge cu forța din trupul acestui real de neocolit bucăți mari, bolovănoase pe care le încarcă fără grabă în roaba d-sale scriptică”.  Poemul care dă titlul volumului este de departe cel mai savuros și ar merita citat în întregime. N-o facem din motive de spațiu și pentru că a mai fost citit/citat cu diferite prilejuri. La el trimit și dedicația: „Copiilor mei Ducu, Lia și Andrei, care au toți aceeași vârstă pentru mine: cinci ani”, dar și motto-ul din Ezra Pound: „Aveam cunoașterea intimă..., și ignoranța unui copil de cinci ani”.

Niciun comentariu: