Un interviu

      În ultimele două numere din Jurnalul de Argeș, a apărut un interviu pe care l-am acordat prozatorului și publicistului Marin Ioniță.

        În ogorul editorial mai cultiv tuberculi. În grădina mea de la Curtea de Argeş, ba!

-          Mai bei cafele cu Urmuz pe terasa Cetăţii Voievodale? Se lasă el descusut? Îţi dezvăluie secrete? Cum a ajuns să scrie acel gen de literatură, unic în creaţia de până la el? Cum de se juca cu moartea în boscheţi?

-           Săptămânal îmi beau cafeaua, mă rog, şi berea în restaurantul  de pe locul unde a fost până prin anii ’50 casa în care s-a născut Urmuz. Acolo mi-am lansat – într-un cadru extraordinar organizat de dl. academician Gheorghe Păun şi pictorul Ion Aurel Gârjoabă – volumul de proză satirică Concetăţenii lui Urmuz. Au participat chiar primarul, viceprimarul şi consilierii locali satirizaţi de mine în volum. Urmuz era pe aproape. Se afla pe acolo şi se juca cu moartea pe aproape, pe Bulevardul Basarabilor din Curtea de Argeş, deloc pe la Băneasa. De altfel, nu doar Caragiale e veşnic actual la noi, dar şi Urmuz cu absurdul lui.

-          Mai eşti urmărit de experienţa jurnalistică în ucenicia din redacţia unde ouau găini cu  5 picioare, ouă cubice bătute pe muchie? şi un lăutar bătrân, de culoare, în loc să-şi zbârnâie cobza sau să bată sârmele ruginite ale ţambalului până scotea untul din ele, viola o cârlană la hulubele cotigei?

      - N-ai cum uita nişte experienţe de asemenea anvergură. În primele luni din 1990 am lucrat la Zig-zag-ul lui Cristoiu care apărea în tiraj de un milion de exemplare. Şi unde aveam libertate deplină, să scriu ce vreau eu. Negociasem cu el un salariu lunar (în mintea mea) şi unul săptămânal (în ştiinţa lui). Aşadar câştigam 2000 de lei pe săptămână (bani de pe vremea lui Ceauşescu) plus 3000 de lei tot săptămânal să merg unde vreau eu în ţară cu avionul şi să vin cu un reportaj plus 800 de lei acord pentru text. Iar reportajul era anunţat cu litere de-o şchioapă pe prima pagină. Ce vremuri! Dar dvs, domnule Ioniţă, mă întrebaţi de fapt de Evenimentul Zilei. Acolo am lucrat cinci ani, dar lucrurile n-au mai fost deloc la fel. Nici salariul, nici tirajul (totuşi peste 700 000 a fost!), nici libertatea de mişcare, plus compromisul tabloizării presei, de care nu prea eram conştienţi la început.

-          Timp pierdut sau câştigat sub bagheta acelui mare dirijor numit “Ardei umplut”?

-          Timp pierdut n-a fost. Deşi l-am atacat de mai multe ori, chiar şi în timp ce-i eram subaltern, nu doar după derapajele flagrante din anii 2000, omul ştia să facă ziar sau gazetă literară, a dovedit-o şi pe vremea Împuşcatului, dar şi după 1989. Deşi ieşeam nervos de nu se poate de la şedinţele de sumar de la Expres Magazin, ulterior recunoşteam că „Ardei Umplut” era meseriaş.

-          Mai cultivi tubercule în ogorul editurilor? Ţi-a fost lanul de cartofi invadat de gândacii tranziţiei? Te-au ros la vrejul speranţelor deşarte? Ţi-a înflorit un liliac sub fereastră sau o floare de nu-mă-uita?

         - În ogorul editorial mai cultiv tuberculi. În grădina mea de la Curtea de Argeş, ba! Am fost vreo trei ani şomer şi atunci m-am ocupat de grădină. Cultivam cartofi, roşii, dovlecei, vinete, dar mai ales castraveţi (cinci kilograme pe zi), pe care-i împărţeam cu un motan birmanez, Tilică pe nume, care la şase dimineaţa ronţăia din curcubitacee mai abitir decât termitele.. De când am fost angajat redactor la Centrul Cultural Piteşti, toată grădina am transformat-o în livadă. Eu, cu mâna mea, am plantat 65 de pomi care sunt pe rod şi-mi dau vară de vară, toamnă de toamnă, fructe. Sub fereastră chiar am un liliac (de unde ştiţi, că nu m-aţi vizitat!), dar şi o magnolie, dar şi un arbore de mătase…

-          Umbra lui Urmuz mai bântuie pe un cal pestriţ, cu coama de umor negru peste creaţia ta? Te fascinează?

-          Urmuz mă va fascina pe veci. De două luni de zile scriu în fiecare dimineaţă la ora 5,00 o povestire satirică plină de absurd. Nu mă voi vindeca.

- E mare grădina decembriştilor? Îmbătrânesc şi băieţii generaţiei în blugi? Îi sapi la rădăcini? Le torni apă de trandafiri în petale? Le sufli sub aripi spre înălţimi? Cum găseşti saltul făcut de ei în stratul literaturii banale şi convenţionale care domnea pe atunci? Epoca pe care ai cunoscut-o a fost la unison? S-a cântat pe mai multe voci? Superbe? Răguşite? Câţi dintre ei au trecut peste veac? Câţi pierduţi în anonimat? Câţi cu faima trecută peste hotare?

         - Grădina optzeciştilor, că probabil la ei vă referiţi, e mare. Uitaţi-vă la nominalizările din ultimii ani la Premiul Naţional Mihai Eminescu, cel mai important premiu din România. Aproape numai optzecişti. Poeţi, e adevărat, dar sunt tot pe atâţia prozatori şi critici. Nu-i pot săpa la rădăcină, oricât de agricultor aş fi, pentru că sunt prietenii mei. Acum îmi daţi o idee, să scriu o carte cu 100 de prieteni optzecişti. La toate celelalte nuanţe ale întrebării centrale, vă răspund că deocamdată ei conduc literatura şi cultura română: universităţi, reviste, edituri, festivaluri, chiar USR, dacă facem abstracţie de şaizecistul Nicolae Manolescu.

-          Rătăcit în timp, pe drumuri bătătorite sau necroite, din Banatul cât e de mare, în dulcea Moldovă, în Bucureşti, oraşul păcatelor şi prăbuşirilor sub umbra Făgărașşlor, la “Curtea Dorului”, reşedinţa Basarabilor, poposind la Piteşti, ai prins rădăcini aici sau te încearcă din nou chemarea depărtărilor?

-          Nu mă mai mut nicăieri. Am deja loc de veci în cimitirul Bisericii Sfinţii Voievozi, la 15 metri de mormântul lui André Lecomte du Noüy, arhitectul francez adus de Carol I să reconstruiască Mănăstirea Curtea de Argeş, dar şi alte biserici din Principate. La vârsta mea, doar cu mintea mai umblu pe unde-am hălăduit în tinereţe: Turnu Severin, Iaşi, Orşova, Bucureşti, Baraolt în secuime, Bucureşti, punct final Curtea de Argeş…

-          Cum e să lucrezi în redacţia revistei Argeş? Cu ce efectiv, cu ce eforturi, cu ce strădanii, cu ce satisfacţii, cât de mulţumit de tine, de paginile tipărite? De colegii pe care îi ai de-voie-de-nevoie? Ce loc ocupă publicaţia pe care o conduci în ziaristica literară în România? Pătrunde şi dincolo de frontiere?

-          Sunt fascinat că am fost ales redactor-şef la Argeş. Când citeam eu, la 18 ani, revistele literare la Biblioteca Judeţeană Bibicescu de la Turnu Severin, eram fascinat de revistă. Am şi trimis la vârsta aia nişte proze scurte scrise cu pixul în exemplar unic. O dată mi-a răspuns romanciera Maria Luiza Cristescu să mai trimit, apoi am primit un răspuns mai detaliat şi cu totul favorabil, chiar cu citate din proza mea. Nu semna nimeni. Mi-a dezvăluit peste o sută de ani Sergiu I. Nicolaescu că e vorba de neasemuitul prozator Alexandru Monciu Sudinski. Acum, sincer, deşi mă străduiesc din răsputeri, n-am mari satisfacţii de redactor la Argeş, dar mă străduiesc să contribui, alături de dvs., care aţi traversat cu eroism toate seriile de 50 de ani ale revistei, şi alături de toţi ceilalţi  colegi, cu toţii mai vrednici decât mine, să facem o revistă demnă de jubileu.

-          Dar cărţile tale? Nu cumva le-ai lăsat pe planul secundar? Ce ai mai scris? Ce ai mai tipărit? Cum sunt receptate volumele tale de critica de specialitate? Ce mai ai în sertar? Ce mai ai în plan?

-          Hm! Ce importanţă au cărţile mele? Am publicat cu vreo trei-patru luni în urmă o antologie de proză scurtă de 724 de pagini – Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi. S-au scris deja vreo cinci cronici, în genere elogioase. Mai am trei cărţi în manuscris. Nu mă grăbesc deloc să le public. Într-o vreme în care mersul politicienilor spre puşcărie, dramele sentimentale ale manelistului Nicolae Guţă şi problemele siliconatelor de pe toate televiziunile ţin prima pagină, ce grabă e cu cărţile mele?!

-          Şi ce iniţiativă pentru revistă? Riscă ea să se plafoneze? Se revitalizează cu fiecare număr? Colaboratori? Detractori? Concesii? Refuzuri? Prieteni? Duşmani? Plăteşti şi oalele nesparte? Cum eşti plătit?

-          Eu mă sfătuiesc cu dvs. şi cu ceilalţi colegi din redacţie mereu. Sper că revista nu se plafonează, ba chiar că evoluează. Dosarul de presă de vreo mie de pagini (doar din 2010 încoace) ne arată că suntem pe drumul cel bun. Avem oferte de la nivelul prim al scriitorimii române, însă unii se dau deoparte când află că nu vor avea onorarii, mulţi dintre ei acceptă să publice şi aşa. Din fericire, avem în fiecare lună manuscrise pentru două numere de revistă. Deci, nu facem revista de umplutură, ci prin selecţie. Cum sunt plătit? mă întrebaţi. Excepţional. După un drum zilnic de 40 de kilometri la Piteşti şi unul la fel înapoi la Curtea de Argeş, după ce cumpăr benzină, la sfârşitul lunii duc acasă aproape 500 de lei

- Vine aniversarea. O vârstă când aproape toate revistele literare şi culturale s-au văzut ameninţate de uzură. Ce viitor îi pregăteşti acestei doamne cu un trecut grandios dar şi cu multe hârtoape? Cum şi cu ce te ajută editorii, patronii, Primăria, Consiliul Local, Centrul Cultural, Instituţiile de cultură, autorităţile municipale şi judeţene, Ministerul Culturii? Îţi este aproape comunitatea scriitorilor din zonă? Cultivaţi, promovaţi, uitaţi, premiaţi, publicaţi, susţinuţi prin cronici în revistă?

- Stimate domnule Marin,  stimate domnule Ioniţă, eu vreau să sărbătorim jubileul cum se cuvine. Am mers anul trecut la aniversarea de 150 de ani, respectiv de 25 a noii serii a revistei Familia de la Oradea, special să văd cum se face o aniversare. Au participat 250 de scriitori din România şi din diaspora. Eu mă gândesc să o facem doar cu toţi redactorii în viaţă ai tuturor seriilor şi cu premianţii din ultimii 10 ani, vreo 50-60 de scriitori. Dacă ni se vor oferi fonduri în concordanţă cu istoricul revistei vom sărbători, dacă nu, vom da nişte interviuri prin presa judeţeană şi naţională despre importanţa revistei, eu, dvs., colegii noştri şi cu asta basta!. 

                                                                                                                     MARIN IONIŢĂ