În nr. 205-206-207/ian.-febr.-mart. 2015 al revistei "Discobolul" a apărut ancheta La ce bun critica literară, acum? la care am dat următorul răspuns:
„La ce bun critica literară, acum?” Te duce cu gândul automat la celebra
întrebare privind poezia, ceea ce te face să parafrazezi: „La ce bun critica în
vremuri de sărăcie literară, de sărăcie a literaturii?” Dar, poţi s-o întorci
pe dos: „La ce bun…în vremuri de bogăţie a literaturii?” Critica are rolul ei
important, desigur, în viaţa unei literaturi. În vremi de apariţie, în a doua
jumătate a veacului XIX, a marilor clasici, fără un Maiorescu – critic de
direcţie – literatura unor Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale etc. ar fi
fost (măcar o vreme, lungă, scurtă, cine ştie!) într-o perioadă de ceaţă
ierarhică, în care cei din paranteză ar fi supravieţuit laolaltă cu Victor Vlad
Delamarina şi cu junimiştii minori de care nu mai ştie nici Liviu Papuc, (re)descoperitorul
lor în Convorbirile literare actuale,
seria Cassian. Că domnii Eminescu şi Creangă şi Slavici şi Caragiale ar fi
ocupat până la urmă locurile ce li se cuveneau e neîndoielnic, dar poate că
uşor întârziat.
Dar, şi în vremuri de sărăcie literară, critica are menirea ei: poate
aceea de a scoate în evidenţă cele câteva excepţii, care nu se poate să nu
existe. În acest caz, criticul trebuie să ucidă zi de zi o insectă dăunătoare
şi încă şi încă una… Şi să scoată în evidenţă albina producătoare de miere
pentru ea, pentru generaţia ei şi eventual pentru generaţiile viitoare.
Venind acum la contemporaneitate, titlul şi ideea de anchetă ale lui Al.
Cistelecan ne pun pe gânduri de nu se poate. Un critic literar trebuie să
întâmpine an de an cărţile reprezentative ale perioadei, trebuie să facă
ierarhia lor, pe un cincinal la fel, pe un deceniu de asemenea… Gheorghe
Grigurcu a depăşit o jumătate de secol de cronică literară, Al. Cistelecan –
patru decenii. Îi dau exemplu pe cei doi, pentru că mulţi dintre criticii de
până-n 1989 au evadat de la misie. Probabil pentru simpla pricină că nu mai au o
motivaţie. Revistele din anii ’60-‚70- ’80 îi plăteau bine, mă rog, normal, pe
critici pentru a creiona cumva implicit ierarhia literaturii române pentru o
perioadă. Plus autoritatea de care se bucurau. Or, acum ce se întâmplă? Puţinii
dintre criticii de notorietate care au mai rămas din vremurile de dincolo de ultimul
sfert de secol scriu pe gratis sau pe onorarii simbolice. Şi, în avalanşa de
mii de titluri de carte apărute anual, majoritatea aparţinând unor veleitari
agresivi, vrem ca aceşti critici să mai facă şi ordine?! Slabă nădejde!
Fără a fi purtătorul de cuvânt al unui punct de vedere mercantil, aş
zice că adevăraţii critici literari, ca să facă ordine/ierarhie în jungla
literară actuală (în care un Cristian Simionescu trăieşte într-un anonimat
deplin la Bârlad
şi Vasile Vlad pe nu se ştie unde, iar veleitarii zburdă veseli prin 30-40 de
reviste şi publică anul şi cărţoiul!), ei bine, adevăraţii critici literari ar
trebui să fie scoşi din „producţie” (de la catedre, de la direcţiile de cultură
sau ale bibliotecilor judeţene) şi să fie plătiţi mai bine decât procurorii şi
judecătorii pentru a nu fi corupţi şi pentru a face harta literară ierarhică a
literaturii române de astăzi, să aştearnă sinteze precum DNA dosare mari de
corupţie. Ba, visez chiar la o istorie a literaturii române postbelice scrisă
de un colectiv de vreo 25 de critici, pe criterii clare şi care să fie cât mai
aproape de obiectivitate. Critica literară ar deveni astfel o instituţie nu
doar în sine, dar chiar legiferată într-un fel. Altfel zis, să redevină o
instanţă de care să se ţină seamă. Poate mă înşel eu, dar acum mi se pare că se
face critică precum un gen literar oarecare, de dragul artei, mai mult sau mai
puţin citită, ca şi literatura propriu-zisă. De altfel, locul criticilor
dezertaţi a fost luat în mică măsură de critici tineri (unii dintre aceştia
dezertând şi ei repede spre lucrativele comentarii politice scrise şi orale),
dar în mai mare măsură de poeţi şi prozatori care, îndeobşte, scriu mai
artistic despre cărţi şi autori, dar mai puţin aplicat. O fac eu însumi.
La ce bun critica literară? Poate că întrebarea ar fi cum să se facă
întoarcerea criticului la uneltele lui şi cum să funcţioneze o şcoală de
critică de unde să apară cronicarii de mâine. Că, altfel, criza criticii
înseamnă în fond criza literaturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu