Un volum nou de George Vulturescu

       „Nu e caligrafie ceea ce faci/e negură…”

         Există poeţi despre care poţi scrie o singură dată deşi le citeşti toate volumele. Nu poţi spune lucruri noi de la o carte la alta, pentru că au acelaşi univers liric, aceleaşi elemente poetice, chiar dacă manierismul lor este unul superior - o adevărată metodă de creaţie, un program, o artă poetică. E greu să remarci lucruri noi despre ei de la un volum la altul. Nu este cazul, trebuie spus de la început, lui George Vulturescu după lectura recentului său volum Negură şi caligrafie (Eikon, Cluj-Napoca, 2014), dovadă că încerc să mă pronunţ despre el după ce am făcut-o şi la alte cărţi de-ale sale. Volumul acesta vine să împlinească, să rotunjească deplin estetic, universul său liric creat cu acribie şi răbdare timp de peste trei decenii. Ca o primă remarcă, Negură şi caligrafie este poate primul volum în care „localismul” poetului este o marcă înregistrată, dar nu doar pentru literatura română, în sensul că poemele de aici sunt perfect traductibile oriunde fără să-şi piardă înţelesul; nu este aceasta proba rezistenţei oricărui scriitor? Mai mult decât în celelalte volume ale sale, aici George Vulturescu scrie mai accentuat, mai aplicat, mai „obsedat”, poezie despre poezie, arte poetice ca părţi ale uneia singure, atotcuprinzătoare. Mai mult, Nordul în agonie, „pe moarte”, al poetului Vulturescu devine un spaţiu nu doar al faimoaselor sale personaje gen Vartolomei, „culegătorul de iască din pădurile Nordului”, dar şi unul în care sunt evocaţi Vergiliu şi Platon, ca-ntr-o democraţie livrescă perfectă. (Până aici, este vorba despre bonomul domn Vulturescu, om de lume, vesel şi prietenos, conviv fermecător, om cultivator fervent de armonie, adept al ideii că e loc în literatura română, în literatură, în general, pentru toată lumea).

         Titlul volumului trimite poate la expresionism şi existenţialism, cu vagi ecouri din Trakl, dar se face prin mai vechi elemente din universul poetului, de la ochiul orb şi cuţitul bunicului Achim şi iedera, la actul scrierii, la scrierea cu trimiteri livreşti, la scrierea ca epifanie. Eul poetic e sfâşiat între existenţial şi livresc: „Trece câte o umbră pe lângă tine/trecem şi noi şi umbrei i se pare că suntem umbre/din care chiar Divinul ne vorbeşte://- E negură, zice, ce cauţi prin negură?//”Nu sunt pe drum, mă apăr, sunt în bibliotecă/şi scriu. Doar literele mele călătoresc,/doar cu ele vorbeşti precum călăreţul prin vifor/cu calul…”//Răbdătoarea voce continuă:/- Nu e caligrafie ceea ce faci, e negură, îţi spun./Ca să scrii trebuie să vezi:/tu nu ai ochi…//Cum te-aş putea vedea că rătăceşti prin negură/dacă n-aş fi înapoia ochilor tăi?/Îmi ridic mâna evlavios, îmi fac cruce/dar literele mele se şterg una câte una./”Cel mai rău este când literele îşi ies din minţi/şi umblă singure ca barbarii lui Kavafis/pe la porţile oraşelor”… (Negura. Pe drumul spre Emaus). Precum chipul lui Iisus se face nevăzut pentru cei doi ucenici, tovarăşi de călătorie spre Emaus, după frângerea pâinii, aşa aici textul se destramă în litere nebune, după închinare.

         Aceeaşi perspectivă creştină o găsim în poemul Nu sunt versuri pe cruce: „E bine să-ţi reciteşti poemul dimineaţa/când poţi ataca literele/cărora nu le-ai putut zdrobi colţii la Miezul Nopţii//Partea care e trează în tine/e cea care va muri în versul tău;/partea care doarme în versul tău/a învăţat din somnul morţilor/că numai pe cruce poţi fi părăsit/Nu există versuri răstignite pe cruce:/ce să îngropi?/ce să găsească dimineaţa mironosiţele/în giulgiul mormântului?”

         Poetul este mielul din pacea de pe colină, „adevărat ca şi un miel într-o turmă pe colină/în carnea căruia tocmai se-nfig ghearele şoimului/prăvălit din ceruri/…/adevărat că mielul e trupul meu uimit/tremurând sub lâna literelor/adevărat că poezia are ghearele şoimului/şi nu poate ridica nimic la ceruri”.

         A III-a secţiune a cărţii – Scheletele umblă în voie prin cărţi – este un veritabil poem dramatic livresc în care „joacă” laolaltă personaje neaoşe şi deja faimoase din Nordul lui Vulturescu (Row, Orbul din crâşma lui Humă, Ieronim…), dar şi Titir al lui Vergiliu, şi Nietzsche, toate în „noaptea albă”, când poetul călătoreşte pe paginile lui Dostoievski şi Camus, iar „scheletele umblă în voie prin cărţi” ca nişte smintiţi cărora „le place mereu să zăngăne oasele”.

         Antologică este ultima secţiune a cărţii, cu titlu-sentinţă: Dumnezeu nu se priveşte-n oglinzi. Poemul de încheiere Dacă ne pot găsi corbii ar trebui citat integral, dacă n-ar fi foarte lung, un poem simfonic, un poem spectacol, în care viziunea este una apocaliptic-livrescă: „…lângă Prelatul-însoţitor a apărut un orb./Apoi încă unul. Şi încă unul./Întinseră mâinile spre mine. Era/precum m-ar fi atins aripi de fluturi./”Nu suntem cu tine, ci cu El, îmi ziseră./Asta e taina noastră…”/Îmi arătară un coşciug: era deschis/şi în el era un enorm ochi roşu. Sub el era un/cadavru plin de ochi supurând./”Sau vrei să întrebi cârtiţa?” mă trase/de mână Blake, sau Prelatul-însoţitor/care râdea cu versul lui Blake.//Atunci l-am recunoscut: cadavrul supurând/de ochi din coşciugul roşu era al lui Ernesto Sabato./Şi sub el era un alt coşciug cu un enorm/ochi roşu gata să-şi deschidă pleoapele./Corbi negri plonjau şi aşteptau deasupra”… Iar poemul se încheie tot într-o artă poetică marca Vulturescu: „Prelatul-însoţitor s-a apropiat de mine cu îngăduinţă:/”În fiecare om există un orb care bâjbâie…/Scrisul e un „cercetător al răului”. Acum ştii:/în ochiul orb sunt gravate ambele feţe ale lucrurilor…/Sau vrei să întrebi cârtiţa?...”/…/Cu o mână îmi arăta corbii planând deasupra/oraşului:/”Vrednică este cârtiţa, mi-a zis./Vrednică este şi nu iese din lut precum ochiul/din carne…”

         Ultimele 35 de pagini din acest volum reprezintă tot ce a scris mai bun până acum George Vulturescu, demn a-l legitima definitiv ca poet important, nu doar în cadrul generaţiei optzeciste, dar şi în peisajul larg al poeziei româneşti contemporane. Am putea spune că a intrat într-o nouă vârstă poetică, dacă n-ar fi tocmai adevărat; pentru că asta ar însemna în principal o trecere de la un gen de lirism la altul. Or, la Vulturescu este vorba de o nouă profunzime, de o încununare  în adâncime a aceluiaşi univers poetic, cum spuneam, de ducere a lui  la desăvârşire.

(Cronică apărută în revista Argeş, nr. 3/martie 2015)