Dacă în zori, înainte de a pleca de acasă,
vei citi un poem de Rainer Maria Rilke, îţi zici, vei avea o zi bună. Şi ai o
zi proastă. Dacă marţi în zori vei citi două schiţe de Cehov, îţi spui, vei
avea parte de o zi fastă. Ai parte de nervi, stres şi farse sinistre. Dacă
înainte de răsăritul soarelui vei reciti câteva pagini din Dostoievski, te
încurajezi singur, vei avea o zi interesantă, cu întâlniri plăcute şi
conversaţii înalte, de bună seamă. Şi, de dimineaţă până după apusul soarelui,
te opresc pe stradă femei şleampăte şi vulgare, inşi tâmpiţi şi handicapaţi
pisălogi. După o noapte de insomnie şi coşmaruri, îţi spui că numai Caragiale
îţi mai lipseşte în zori. Citeşti momente, schiţe, scenete. Şi toată ziua vezi
enorm, colorat, pastelat şi simţi un monstruos sentiment de uşurare, o veselie
de început de lume, o bucurie luminoasă ciuruită de mii de găuri negre.
*
Cine crede cu toată fiinţa în
perseverenţă, perseverenţa îl va salva; cine crede în Dumnezeu, de Dumnezeu va
fi miluit; cine crede în toate secundele vieţii lui în noroc, de noroc va avea
parte. Cine va crede în toate acestea, ferice de viaţa lui!
*
Actul I, Scena 1 dintr-o Scrisoare
pierdută, ediţia 2012. Pe data de 7 mai 2012, în orăşelul de munte, la
orele şase dimineaţa, un preşedinte de partid, aflat de trei zile în campanie
electorală, se plimbă de unul singur pe singurul bulevard care împarte oraşul
în două de la Sud
spre Nord. Totul e pustiu la acea oră. Şi deodată, pe trotuarul pavat cu plăci
albe şi roşii de ceramică, se iveşte brusc cabina unui closet de ţară, cât o
cabină de telefon, o cabină din scânduri verticale negeluite şi cu o uşă la fel
în care e decupată o inimioară. În mijlocul acelei inimi apare o faţă albă ca
un fund de copil de două luni, o faţă de fată veselă. “Două la şcoala de
băieţi, domnule preşedinte!” zice ea râzând. “Ha-ha-ha!” şi “He-he-he!” Şi după
ce trece de bisericuţa din secolul XIV, preşedintele de partid mai aude în
conturul inimii decupate în uşa
WC-ului: “Două la şcoala de fete, domnule lider!” Şi: “Hi-hi-hi!”
*
Coborârea textualismului în stradă.
Mihail Gălăţanu în Bunicul Kennedy: “Când eşti tânăr, nu ţi-e frică de
păcat. Şi bunicul nostru a păcătuit cu multe femei. Cele mai multe erau femei
uşoare, femei ale textului; cum se zice, ele făceau textul. Stăteau la
colţurile oximoronice ale sintagmelor, îmbrăcate în ciorapi roşii...”
*
Prozatorul trebuie să fie creator de
personaje vii, restul vine de la sine; cum se zice despre Dumnezeul lui Avraam
şi al lui Iacov, că e Dumnezeul viilor iar nu al morţilor.
*
Cum încheie Nicolae Iorga capitolul din
istoria lui despre Petru Rareş: “Astfel, tot ca vasal plătitor de tribut şi
ascultător în război al Turcilor muri Rareş, în luna lui Septembrie 1546”. Melancolia din spatele
frazei aduce aminte de multe fraze din Regii blestemaţi. Poate că
istoria lui Nicolae Iorga ar putea purta titlul Domnii blestemaţi.
*
Nemuritoarea poezie a vieţii la orientali.
De 1200 de ani, japonezii sărbătoresc “hanami” - un spectacol de privit cireşii
înfloriţi. Să stai 24 de ore lungit pe spate sub cireşii înfloriţi şi să le
respiri parfumul şi să-i priveşti. Fericiţi sunt japonezii dacă şi-au născocit
o asemenea sărbătoare şi dacă o respectă în epoca internetului, telefonului
mobil şi staţiilor interplanetare...
*
Dacă politicienii ar citi jurnalul lui
Radu Petrescu şi-ar învăţa de acolo ce e acela dialog!: “O discuţie ar trebui
să semene cu un joc de şah, unde nicio mişcare nu se face fără a fi cerută
mişcarea celuilalt şi nu te încăpăţânezi să duci partida până când rămâi fără
nicio piesă, ori să-ţi faci un ideal din luarea pieselor celuilalt. Însă
garanţia unei conversaţii agreabile şi utile este să aibă un punct de plecare
gratuit, nimeni să nu încerce a impune şi a menţine un subiect şi nici să nu
pretindă o iniţiativă permanentă”.
*
Pascal, adept al echilibrului în toate:
“Prea mult şi prea puţin vin: nu-i dai, nu poate găsi adevărul; dă-i prea mult,
la fel”. Dar nu doar vinul e semn de (dez)echilibru, dar şi
tinereţea/bătrâneţea: “Prea marea tinereţe ca şi prea multa bătrâneţe tulbură
judecata, la fel prea multa şi prea puţina învăţătură. În cele din urmă,
lucrurile duse la extrem sunt pentru noi ca şi cum n-ar fi, după cum nici noi
nu suntem pentru ele. Ele ne scapă, sau noi lor”.
*
“Filosofia” şi “sociologia” şi “economia”
lui Tănase Sotirescu-Scatiu din romanul Solstiţiu tulburat de Paul
Georgescu expusă ad-hoc în faţa lui Daniel în proverbe şi parafraze la
proverbe, înşirându-le mai abitir decât Sancho Panza: “Dacă ai, trebuie să
păstrezi, şi dacă e să păstrezi, trebuie să înmulţeşti. Altfel nu se poate.”;
“ai cevaşi, eşti cinevaşi, dacă nu, nu. Nu mai ai nimic, nu mai eşti nimic.
C-ai fost odată ca niciodată. Ce-a fost nu mai este şi ce e n-o să mai fie.
Timpul nu stă-n loc, domnule. Timpul aleargă, domnule, ca harmasarul şi trebuie
să-l încaleci în fugă, să te ţii zdravăn în şa şi să ştii să-l struneşti, dacă
vrei să te poarte acolo unde vrei, că de nu, te zvârle-n drum”; “banu, domnule,
să nu-l alungi, că se mânie şi fuge de la tine şi-napoi nu se mai întoarce”;
“...dacă vrei să ai avere, nu cheltuiala să-ţi fie mică, ci câştigul mare. Să
cheltui mult, dar să câştigi şi mai mult”...; “...n-ai parte, n-ai carte”;
“pământu-i ca muierea: cînd o iei tare,
când cu binişorul, când o pui la muştru, când îi caţi în coarne”; “galbenul de
aur este iarba fiarelor”...
*
Guillaume Apollinaire, cunoscut mai
puţin ca prozator, are unul dintre cele mai deocheate romane din literatura europeană – Cele unsprezece mii
de vergi, cu acţiunea la
Bucureşti, la
Paris şi în trenuri curgând între cele două capitale (Parisul
propriu-zis şi micul Paris). Personajele sunt străvezii: prinţul Vibescu,
Marieta, actriţa Estella Romange etc. Dar pentru atmosfera, cum ziceam,
deocheată a romanului, reproducem “expoziţia de cururi” de toate naţionalităţile
vizitată de locotenentul Mony Vibescu şi ordonanţa lui Cornaboeuf la un bordel
cosmopolit: “Fundul în formă de pară al celor din Frise contrasta cu poponeaţa
rotofeie a pariziencelor, cu posteriorul pătrăţos al scandinavelor, cu dosul
căzut al catalanelor sau cu fesele delicioase ale englezoaicelor. O negresă
avea un fund asemănător mai curând cu un platou accidentat sau cu un crater
vulcanic decât cu o crupă de femeie”. Aviz pictorilor! Sau anatomiştilor! Ori
mai bine vizitatorilor de bordeluri! Hm! Ba, mai curând, aviz prozatorilor
milenarişti!
(Texte apărute în revista Acolada, nr. 2/februarie 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu