Aşchii dintr-un jurnal de cititor /Comedia neagră a zilelor noastre

Nu sunt adeptul împărţirii cuvintelor în poetice şi
apoetice. Lirici mari au creat poeme antologice cu noţiuni din
categoria aşa-ziselor cuvinte nepoetice. Şi totuşi, cuvântul  căci
în poezie e ca nuca-n perete, indiferent de context.
*
Dintr-o cronică literară a lui Gheorghe Grigurcu, aflu că
în 1951, Lucian Blaga îi scria fiicei sale Dorli: „...încerc să mă
adaptez la noua viaţă cu ore fixe şi nepoetice”. Iată că autorul
Spaţiului mioritic  împărţea nu doar cuvintele în poetice şi
nepoetice, dar şi orele zilei.
*
Singurul gen literar în care se poate scrie de România
zilelor noastre este comedia neagră.
*
Lectura de dimineaţă, până-n prânz: critică, teorie
literară, puţină filosofie contemporană.
După masa de prânz, fragmente de roman luat la
întâmplare din raft. Citeşti un capitol întins pe canapea şi adormi
cu cartea pe piept. La trezire, nu mai reţii nimic şi pui tomul în
raft, parcă cerându-i iertare pentru deranj.
După cină, versuri de Emil Brumaru, de Petre Stoica...
Să visezi frumos când vântu-ţi bate uşor cu stropi de ploaie în
geam.
*
Petru Creţia, imaginând două lumi artificiale, mai mult
chiar, propunând schimbul lor reciproc: „Am putea vinde o
lume de reflecţii în schimbul unei lumi de ecouri, de pure şi
oarbe ecouri a tot ce se aude ori s-a auzit în univers”.
*
Limbaj poetic mai aspru şi mai dur decât cel al lui
Arghezi? Poate cel al lui Ion Caraion: „...un imperiu a mâncat o
muscă şi s-a făcut bube, bube/bube bube bube bube bube/
purtăm în noi puroi, nimeni nu câştigă/mâncăm ce suntem”.
*
Cioran crede că „momentul cel mai critic pentru un
profet este acela în care sfârşeşte prin a se pătrunde de ceea
ce rosteşte”. Este exact ca şi la criticul sau istoricul literar.
*
Dacă s-ar putea face istoria (logică, psihologică,
conjuncturală) a apariţiei unui vers... De pildă, aş fi fericit să
aflu totul despre reacţiile din laboratorul lui Ştefan Augustin
Doinaş care au avut ca rezultat final versul „încet ca o pierzanie
vine desăvârşirea”.
*
În „Confesiuni”, zice la un moment dat Sf. Augustin:
„Iubesc ideea lor nu pentru că e adevărată, ci pentru că e a
lor”. Hm! Cui am putea face astăzi o asemenea... concesie?
Întrebare, deci: Cine are o idee, adevărată-neadevărată, dar a
lui?
*
A citi, ca verb peiorativ la un liceu. „Dom’ director, ai
cam citit azi-noapte, că ai cearcănele cât potcoavele de cai...”
„Am citit până după miezul nopţii, am citit un litru de ţuică de
Nucşoara cu un prieten, apoi trei sticle de vin sec cu o putoare
la un restaurant...” „Astăzi citim ceva?” mai întreabă profesorul
de educaţie fizică. „Citim, citim, măcar două-trei sticle de bere
citim, să ne dregem...”
*
Pentru autori scrisul e şi un tabiet, chiar şi un fel de
viciu ascuns: „Când vreau să scriu ceva în timp ce aştept o
vizită, mă simt stingherit ca şi când aş avea o mitralieră
îndreptată asupra mea” (Cioran).
*
Artă poetică: „scriu cu aceeaşi grijă cu care sărut o
sabie”(Ioan Moldovan).
*
Anamnesis? Viaţa concentrată într-un poem de patru
versuri (două distihuri) de Ungaretti: „Străbatem deşertul cu,
în minte, rămăşiţe/Ale câtorva imagini dinainte aflate.//Despre
Ţara Făgăduită/ Un om viu nu ştie nimic altceva” (trad. Ilie
Constantin). La ce atâtea sisteme filosofice, pare a spune
Ungaretti, la ce atâtea sute de mii de pagini, pentru ce mii de
ani de dezbateri, când totul poate fi spus în circa douăzeci de
cuvinte?
*
Portret de pisoi făcut de Henry Miller cu mai puţină
răutate decât oamenilor din romanele sale: „Un animal
epileptoid cu mustăţi mucezite. E Jocatha, motanul lihnit, o
brută imensă şi pederastă – are blana gri-roşcată şi două alune
negre ascunse sub coada întinsă. Se învârte de colo-colo ca un
leopard şi ridică piciorul din spate ca un câine şi micţionează ca
o buhă”.
*
Petre Ţuţea creionat de tizul său Pandrea: „El a fost
născut să fie om liber, să fie slobod chiar de opreliştile pe care
şi le-a impus. Este un filosof de agora, un filosof din tagma lui
Socrate. Era permanent înconjurat de amici, de admiratori, de
ciraci, care-l ascultau. Când vorbeşte Ţuţea, nimeni nu mai
poate vorbi. S-a terminat. E concert de orgă, simfonie corală”.
*
Petr u Creţia cu spiritul său de observaţie: „În penumbra
serii, cu chipul tău la mijloc, printre obiecte vag distincte,
oglinda, lunga oglindă înrămată în negru din odaia dinspre
apus, părea viscolită de vise”. Ei, dar tot textul de mai sus (în
fond un minunat poem... intimist) are greutate în ultimele
patru cuvinte, în observarea inobservabilului.
*
Alex. Ştefănescu face critică cu/prin comparaţii, într-o lume
paralelă cu cea a literaturii pe care o consemnează şi o
analizează, printr-o „orgie a gândirii asociative”, ca să folosim
propria sa expresie: „Proza sa (a lui Eugen Barbu; n.DAD) îmi
pare extrem de grea – în sensul propriu al cuvântului – ca un
vapor încărcat cu atât de multe comori încât se scufundă
maiestuos în adâncul oceanului”; într-un roman de George
Bălăiţă, „imaginaţia se desfăşoară în linişte, fără nici o
perturbaţie, ca fumul de ţigară într-o cameră nestrăbătută de
nici un curent de aer”; cuvintele lui Alexandru Mitru „seamănă
cu copiii de mingi care, la un meci de tenis de câmp, aleargă
necontenit, harnici şi anonimi, pentru a asigura buna desfăşurare
a jocului”; „P ersonajele din romanul  Străinullui Titus P opovici
seamănă cu nişte statui desprinse complet din blocul de
marmură şi finisate cu atenţie”; „...un planşeu de beton
abandonat undeva pe un pământ fertil, plantele care răsăriseră
sub el nu reuşiseră să-l ridice – şi nici nu muriseră, ci îşi făcuseră
loc în mod trudnic pe dedesubt până ieşiseră la lumină. Privite
cu atenţie, tulpinile respective provocau admiraţie, prin formele
lor complicate şi ingenioase, dar, în acelaşi timp, produceau şi
un fior de oroare: fiind, totuşi, nişte malformaţii. Exact aşa se
înfăţişează o mare parte din proza noastră actuală, ca o stranie
inflorescenţă de stiluri fanteziste sau doar sofisticate care nu
reuşesc să exprime spiritul vieţii de azi decât indirect”...
Imaginea criticului şi istoricului literar înconjurat de
rafturi grele de cărţi din podea până-n tavan e spulberată de
Alex. Ştefănescu. El pare a umbla pe străzi, pe drumuri de ţară,
prin parcuri şi şantiere, cu cartea în mână, cu altele sub braţ,
căutând pentru ficţiunea din cărţi o realitate adecvată, citind în
paralel lumea de hârtie şi lumea materială.

(texte apărute în umărul 10/octombrie al revistei "Acolada" de la Satu Mare)