Pseudonimul InimăRea l-am întâlnit în blogosferă, mai ales cu comentarii
pertinente – nu de golan şi nici de anonim cu tupeu şi ură, ca atâţia alţii -
pe blogurile lui Dorin Tudoran şi Liviu Antonesei. Acum câteva luni, am primit
(bun obicei al unor edituri să trimită cărţi cronicarilor!) un scurt roman
semnat InimăRea: Damele din pălărie.
Pseudospionologykos - ediţia a doua revăzută, cu un cuvânt înainte de Liviu
Antonesei – (Adenium 2013). Dintr-o
scurtă notă biografică aflu că InimăRea este pseudonimul lui George Tudor,
născut în 1950 (un alt optzecist întârziat!) la Turnu Severin (într-un cartier
unde eu însumi mi-am petrecut adolescenţa), ajuns la Bucureşti şi în cele din
urmă la Suceava. A
publicat încă în anii 70-80 cronici, articole, studii în presa literară a vremii,
dar editorial a debutat în 2011 cu două romane deodată. A fost profesor de
limba franceză, redactor de editură, dar şi analist în cadrul SIE, trecut în
rezervă cu gradul de colonel. Ei bine, acţiunea romanului de faţă se petrece
chiar în cadrul acestui serviciu de informaţii şi chiar în timpul când autorul
activa acolo, iar relatarea este făcută la persoana întâi de un ditamai
colonelul. Ceea ce nu înseamnă că citind cartea aflăm vreun secret mai mare sau
mai neînsemnat din lumea aceasta atât de specială. Nu, nu, nu! Putem căuta cu
lupa aşa ceva şi - nimic! Subtitlul romanului este cât se poate de exact: un
fals tratat de spionologie.
Dar ce aflăm că s-ar întâmpla în lumea aceasta? Păi, ne edificăm în
legătură cu năravurile şi moravurile ofiţerilor de acolo care, nici acestea, nu
sunt cine ştie ce surprinzătoare, în sensul că vorbim de aceleaşi metehne ale
românului din tranziţie din toate domeniile. Şi ce se mai întâmplă în „Sistem”?
Păi, generalităţi punctate de naratorul purtător de cuvânt al serviciului, apoi
director, generalităţi de genul: în Sistem, „informaţiile cad ca perele când
s-au copt”… Dar, în naraţiune se fac şi subtile conexiuni între serviciul de
informaţii şi presă, pe de o parte, plus lumea politică, pe de alta.
Şi atunci în ce constă originalitatea romanului? În primul rând în
creionarea câtorva personaje interesante ale zilelor noastre, dar mai ales în
scriitura vioaie, în limbaj colocvial, în jargon, cu dialoguri de asemenea
zglobii, pline de ironie şi sarcasm, de imprecaţii şi subînţelesuri, de jocuri
de cuvinte. Fără a face pe puritanul, naratorul – în acelaşi limbaj colocvial –
constată că se deosebeşte structural de fauna din sistem, fiind un rătăcit pe
acolo, aproape un boem dezinteresat, făcându-se a nu înţelege mersul ţării în
tranziţia sine die de la socialismul multilateral dezvoltat spre nu se ştie ce:
„Înainte era patriotic să fii ticălos, aşa cerea Partidul, Ţara sau cauza
socialismului şi comunismului. Dar acum cine-ţi mai cere să furi, să minţi, să înşeli
şi să aduni ca disperatul – să razi tot, nimic să nu rămână în urma ta, de
parc-ai fi veşnic? Fără alibiul patriotismului, ticălosul patriotic a rămas
ticălos pur şi simplu, fiindcă aşa era – nu devenise prin educaţie. Eu nu am
fost aşa – asta-i toată povestea! Nu că n-am vrut. N-am putut, cum n-am putut
fugi mai repede ca trenul şi înălţa cât macaraua. Mă mai pot schimba acum? Tu
te poţi schimba?”…
Într-o lume a serviciilor inteligente în care şefii îşi încalecă
subalternele pe birou, în care toţi se urmăresc şi se sapă unii pe alţii pentru
un post cât mai în faţă, în care se vinde şi se cumpără ce e în principiu de
ne-negociat, naratorul este un neajutorat, dar care face faţă şi se ţine
deoparte prin falsă nonşalanţă, uneori prin limbajul sarcastic, alteori prin
agresiune. Un asemenea serviciu vrea să controleze şi să dirijeze inclusiv
viaţa personală a celor din sistem. Naratorul se opune instinctiv, dar şi
conştient acestor samavolnicii. Episodul amorului cu Lavinia este exemplar în
acest sens, o Lavinie care aminteşte de toate vedetele fufe de pe la
televiziunile de azi, carieriste pe seama bărbaţilor împinşi cât mai în faţă, o
Lavinie care vrea să facă din el „bărbat adevărat”, adică „puternic, blând,
înţelegător”, dar şi carierist şi arghirofil pentru a-i putea oferi viaţă de
lux unei „neveste foarte bună pentru un bărbat adevărat”. Dar el este şi rămâne
un inadaptat, după cum reiese limpede din fragmentul citat mai sus.
Damele din pălărie reprezintă
un roman pe cât de „neserios” în limbaj, pe atât de grav în fond. Un adevărat
roman al problematicii anilor României de infinită tranziţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu