Stimate
domnule Dumitru Augustin Doman, cum
se face că, sub „pălăria” Centrului Cultural Piteşti, încap trei publicaţii? E
loc sub soarele piteştean pentru toată lumea?
- Graţie unor edili cu deschidere spre
cultură, da, ne aflăm în situaţia aceasta fericită de a avea trei publicaţii: una
de cultură, una literară şi una de istorie, sub acoperişul aceluiaşi Centru
Cultural al Consiliului Local Piteşti.
Să facem puţină istorie: în ianuarie 1966 a apărut primul şi unicul
număr al „revistei de cultură” „Meşterul Manole”. Peste cinci luni, adică în
iunie 1966, apare revista
„Argeş”, concepută drept ,,Revistă politică, socială, culturală”, iar „Meşterul
Manole” rămâne numele suplimentului literar. De-a lungul acestei istorii care
se apropie de jumătate de secol, se pot delimita
etape, contradicţii, schimbări de direcţie? Personalităţi tutelare?
- Despre contradicţii explicite nu poate
fi vorba. De etape şi schimbări de direcţii, da! Existând totuşi şi o
continuitate, că o nouă conducere nu făcea tabula rasa! Titulari de rubrici,
personalităţi marcante ale momentului rămâneau de la o serie la alta,
înscriindu-se din mers în noul proiect. Fiecare redactor-şef, fiecare echipă a
venit cu program propriu, istoria de aproape 50 de ani a revistei a cunoscut
mai multe mărci „Argeş”, în funcţie de personalitatea fiecărui şef de
redacţie, nici nu se putea altfel.
Pentru că Mihail Diaconescu, Gheorghe Tomozei, Sergiu I. Nicolaescu, Nicolae
Oprea, Jean Dumitraşcu nu au nici pe departe aceleaşi concepţii despre
literatură în general, despre un program de publicaţie culturală, în special.
Poate doar cultivarea unor mari valori ale perioadei respective: de la Tudor Arghezi în prima serie,
la generaţia ’60 în frunte cu Nichita Stănescu, Florin
Mugur şi Fănuş Neagu, în seria Tomozei, la lărgirea aceleiaşi generaţii şi
apariţia promoţiei ’70, în longeviva serie Sergiu I. Nicolaescu, la numele
„revoluţionare” din primele luni ale lui 1990 în seria Nicolae Oprea, la
clasicii sămănătorişti şi trăirişti din a doua serie Mihail Diaconescu, până la
clasicii în viaţă din toate generaţiile în timpul lui Jean Dumitraşcu şi până
la încercarea de „unificare” a generaţiilor ’80 şi 2000, unificare fiind un mod
de a spune, puntea aceasta arătând mai curând diferenţele decât asemănările
dintre ele, în seria actuală.
Cât
de comodă este – la colectivul redacţional mă refer – postura de continuatori
ai unor personalităţi de talia lui Şerban Cioculescu, Augustin Z.N. Pop, Emil
Condurachi, Mihail Diaconescu, Cezar Ivănescu, a „tripletei de aur” –
Mugur-Cerna-Tomozei?
- Nu ne punem această problemă, a
comodităţii/incomodităţii în poziţia de urmaşi. Dacă ne-am pune-o, am sta
inhibaţi în genunchi, ca la biserică, de dimineaţa până seara şi n-am trimite
lunar revista în ţară, pe site şi în plicuri şi pe tarabe. Noi nu concurăm cu
înaintemergătorii noştri, nici nu-i copiem în literă şi în… cuget şi simţiri,
noi încercăm să facem o revistă culturală a mileniului trei, concurând cumva,
prin mers propriu, cu cele peste o sută de surate ale noastre din ţară,
inclusiv cu „Pro Saeculum”.
De
care dintre înaintaşi vă simţiţi – dvs. personal – mai apropiat? De ce?
- Întrebarea e incitantă, dar şi puţin
subversivă. Dacă v-aş spune că de unul sau de altul, s-ar nărui precedentul
răspuns. Am preluat câte ceva din toţi înaintaşii, cu unii mă consult
săptămânal şi acum, în redacţie sau la o cafea, pe alţii îi „consult” în
colecţie. „Argeş” n-are, desigur, istoria „Familiei” sau „Convorbirilor
literare”, de pildă, dar sunt convins că Ioan Moldovan şi Cassian Maria
Spiridon se simt prin câte ceva apropiaţi de Iosif Vulcan, respectiv de Titu
Maiorescu şi de urmaşii lor, altfel urmându-şi proiectele proprii.
Nu
ducem lipsă de reviste culturale! Cum aţi defini personalitatea revistei pe
care o conduceţi? Care-i sunt punctele forte, ce o diferenţiază de alte
periodice din bogatul peisaj publicistic?
-
Mă rog, nu am atât orgoliu să mă laud cu
„punctele forte”. În schimb, în ceea ce priveşte personalitatea proprie a
revistei noastre, parcă m-aş încumeta întrucâtva, având în vedere profilul
rubricii dvs. Intenţionăm să facem o revistă naţională cu un profil cât mai
pronunţat, şi prin originalitate, dar şi prin valoare. O revistă
culturală/literară, chiar lunară, că săptămânale nu mai ştiu decât două,
trebuie să fie de actualitate. Nu trebuie să te uiţi neapărat pe frontispiciu
ca să ştii când a apărut. Ea trebuie să dea seamă de viaţa literară, de
apariţiile editoriale ale momentului, dimpreună cu eseurile şi studiile despre
literatura română dintotdeauna şi dacă se poate – şi se poate! – despre
actualitatea literaturii din diaspora şi a literaturii europene şi
internaţionale. Pe urmă, redacţia fiind formată în special din optzecişti,
sigur că predomină colaboratorii acestei generaţii, dar nu sectar, ci făcând
legătura cu marii şaizecişti (vd. rubrica prodigioasă a dlui Gheorghe
Grigurcu), pe de o parte, şi cu douămiiştii, pe de alta (vd. pagina Generaţia poetică 2000). Dar, proiectul
„Argeş” se vrea şi un „proiect cu proiecte”. Multe cărţi, o mică bibliotecă s-a
născut din rubricile din revistă. Recent, cronicarul nostru „întârziat” Nicolae
Oprea şi-a publicat la Tracus Arte un volum de
critice din cronicile din revistă. Singura sinteză a filosofiei lui Mihai Şora,
scrisă de Leonid Dragomir, a fost publicată iniţial în rubrica sa din revistă.
Mircea Bârsilă are programat deja un volum despre poeţii generaţiei ’80, după
rubrica din „Argeş”. Poetul, prozatorul, eseistul, universitarul Ioan Lascu scrie de ani deja, în revista
noastră, un volum despre vârfurile optzecismului. Eu însumi am scris în serial
volumul de interviuri, apărut ulterior la Tracus
Arte, Generaţia ’80 văzută din interior. Şi
tot aşa, volumul de cronici Cititorul de
roman. Clasicistul Petru Pistol, numit de Petru Creţia cel mai bun profesor
de greacă veche dintre studenţii săi, a publicat un volum de studii clasice din
rubrica sa din „Argeş”. Un volum de studii despre Mircea Eliade a apărut din
rubrica lui Mircea Handoca, precum şi un volum de interviuri cu eliadişti din
toată lumea al regretatului Gabriel Stănescu. Ştefan Ion Ghilimescu şi-a strâns
în volumul Vederi şi atitudini critice eseurile din rubrica sa de aici.
Mihai Barbu, doctor în Litere, a publicat un volum de reportaj literar minunat
din serialul din „Argeş”. Proiect după proiect!
Avem colaborator permanent pe Leo
Butnaru de la Chişinău,
care traduce din avangarda rusă, şi tot din Basarabia culturală o publicăm pe
tânăra eseistă Nina Corcinschi. Apoi, avem corespondent permanent la Paris, eseistul Dan Burcea,
care ne ţine la curent cu actualitatea
culturală a Franţei, în eseuri, reportaje şi interviuri cu mari personalităţi.
Acum doi ani, am fost singura revistă din România care am dat seamă despre
toate nominalizările la premiile romanului francez.
Mai avem o atitudine: nu ne
însuşim războaie care nu sunt ale noastre. Există autori, eseişti, publicişti
care poartă campanii împotriva unor personalităţi, unor grupuri, unor
instituţii culturale, prin toate gazetele literare şi nu numai, şi ne trimit şi
nouă textele ori înainte, ori după ce le-au mai publicat. Dacă războaiele
respective nu sunt şi ale noastre, nu ni le însuşim şi le refuzăm cu toată
sfiala şi cu toată deferenţa.
Dar, personalitatea revistei este
dată şi de numele care au primit în decursul ultimului deceniu premiul anual al
redacţiei noastre, de la Mihai
Şora şi Mircea Handoca, până la Adrian Alui
Gheorghe, Radu Aldulescu, Liviu Ioan Stoiciu, D. R. Popescu şi Ileana
Mălăncioiu, de la Horia Bădescu,
Magda Ursache şi Radu Cârneci până la Marian Drăghici şi George
Vulturescu, de la Nichita Danilov
şi Al. Cistelecan până la Varujan Vosganian…Numai
şi pentru faptul că cei de mai sus au acceptat să publice la noi şi să vină la Piteşti să ridice premiile
şi un pahar cu noi ne face „aroganţi”.
Şi, că veni vorba de presa literară, ce are ea
bun şi ce are mai puţin bun? Dar, mai ales, ce viitor are?
E atât de
divers, de bogat, de colorat peisajul revuistic românesc, că-n el găseşti de
toate. Bine e că cele peste 100 de reviste apar, cum pot şi ele, pe întreg
cuprinsul ţării şi dau – fiecare după puteri – seamă de nivelul literaturii
actuale; şi asta, în pofida faptului că mereu li se cântă prohodul, că e criză,
că vor dispărea etc. E bine că rezistă şi încă în oraşe mai mari sau mai mici.
În privinţa revistelor, ca şi a colocviilor şi simpozioanelor şi festivalurilor
organizate de acestea, soarele nu mai răsare de la Bucureşti. Ca-n
sfera lui Pascal, în privinţa revistelor, centrul e peste tot şi marginile
nicăieri.
E bine că multe
dintre ele nu sunt simple adunături de texte, ci au programe editoriale
proprii, cu colaboratori valoroşi.
Mai puţin bine
este că multe nu sunt de actualitate. Dacă nu te uiţi pe frontispiciu şi nu
vezi luna şi anul, îţi poţi închipui că numărul respectiv e din 1980, 1997 sau
2003… Pe urmă, sunt reviste care (re)publică texte apărute deja în cărţi, sau
apărute în încă două-trei reviste. Noi refuzăm aceste texte, chiar şi când vin
din partea unor scriitori de valoare. N-am mai avea proiectul propriu, dacă am
accepta să ne …omogenizăm cu texte uzate prin încă două-trei publicaţii plus că
nu sunt comandate de noi şi nu sunt pe linia proiectului nostru. La „mai puţin
bun” marcăm şi faptul că unele gazete au un aer de deja vu, sunt
manieriste, vezi un număr nou-nouţ, acum ieşit din tipar şi ţi se pare că l-ai
mai citit.
În privinţa
viitorului, n-aş fi sceptic. Dacă în vremurile astea de criză (economică,
financiară, morală) rezistă peste 100 de gazete literare, ele nu vor dispărea
nici în anii următori. Vor supravieţui în regim de nişă, dar vor supravieţui,
şi nu e deloc rău. Barometrul literaturii la zi îl reprezintă totuşi revistele
literare. Dacă revistă nu e, literatură nu e.
Un comentariu:
Un interwiew... Viu.
Felicitări pentru program şi atitudine.
Rugăminte să nu mă omiteţi din lista celor cărora le faceţi o pomană cu ediţia/ile on line!
Ca beneficiar pe grila-josnică a pensiilor aranjate numai pentru nesimţiţi, nu-mi mai permit vizite cu plată pe la difuzarea presei ori cum s-or mai numi azi kioşcurile alea.
Nu, nu voi îndrăzni a Vă solicita vreodată publicare, cînd văd taliile acelor premergători pomeniţi. Nu am vanitatea, nici interesul unui CV plin de locuri pe unde am fost publicat.
Mă mulţumesc doar cu impresia că sunt cetit de cei cărora le trimit poznele mele texto-literaturiceşti, stimate Domnule Gusti!
Al Vostru, Culai.
Trimiteți un comentariu