sâmbătă, 29 martie 2014

Orânduielile lumii



În numărul pe aprilie 2014 (deja) al revistei Curtea de la Argeş, scriitorul Horia Bădescu de la Cluj scrie un foarte interesant eseu stârnit întrucâtva de cartea mea Moartea noastră cea de toate zilele. Acesta este textul poetului, prozatorului, eseistului Horia Bădescu:
 
Pe noptiere mea se odihneşte, de o bucată de vreme, o carte rară! O carte căreia i-aş putea zice, fără ezitare, cu acea expresie franţuzească nespus de plăcută mie, „un livre de chevet”. O iau în mână, din când în când, ca să-mi tulbure spiritul cu câteva pagini, citite sau recitite. O aşez la loc până la viitoarea lectură, la căpătâiul patului, unde stă cuminte şi nevinovată, ei dar cum altfel ar putea sta moartea la căpătâiul patului decât cuminte şi nevinovată, tăcută, aşa cum stă ea de la începutul începutului lumii, fiindcă ce să vorbească ea cu sinele ei care în toate cele se află? Ce să vorbească ea, Moartea noastră cea de toate zilele, cum am uitat să vă spun că se cheamă opul cu pricina, cu noi aceştia din toate zilele pe care Dumnezeu i le-a luat ei ca să ni le dea nouă? Cu cine, adică, ar avea ea ceva de vorbit, spăimoşii de noi, sau cine s-o interpeleze, să-i scormonescă prin buzunare şi boccele, să o răsfeţe cu tandre poeme, cu întâmplări despre vieţuire-i, căci şi ea are o vieţuire, cu ziceri înţelepte, ale lui sau ale altora care s-au nevoit să-i pipăie închipuirea, dacă nu prietenul Dumitru Augustin Doman, autorul acestei cărţi „de potolit” moartea.
Carte aceasta, care a trecut uşure prin leşia canoanelor şi canonadelor literare, cu sfiala atâtor altor scrieri cu miez, cartea asta plină de sfâşietoare tandreţi faţă de gâdele nostru – nimic de mirare fiindcă avem atâtea mărturii despre tandra legătură care se instalează între călău şi victimă – gâdele acesta al tuturor, oameni şi plante şi pietre şi fiare, grăunte de pulbere şi galaxii, cu toţii egali în moartea noastră, cartea aceasta care probează încă o dată adevărul lui Leopardi: „a reprezenta moartea înseamnă a reda omului, măcar pentru o clipă, viaţa pe care a pierdut-o”, cartea aceasta m-a redat, fără să vrea şi fără să vreau, lumii copilăriei, în celălalt veac şi mileniu, în care inexistenţa IT-ului ne obliga la desuetul nărav al lecturii. Cartea aceasta mi-a readus în memorie fermecătorul, fascinantul, fabulosul univers pe care-l descopeream într-o ediţie dintre cele două războaie a cunoscutei culegeri a lui Petre Ispirescu, Basmele românilor.
Desigur, poate părea paradoxală legătura dintre cartea lui DAD şi vârsta aceea aurorală, în care moartea nu avea pentru mine alt înţeles decât acela al unui eveniment banal, ca atâtea altele, în existenţa satului în care am venit pe lume. Şi totuşi... Şi totuşi, ceva trebuie să se fi întemeiat în lăuntrul conştiinţei sau inconştientului meu de vreme ce, dintre toate minunatele întâmplări ale imaginarului fantast al românilor, memoria a păstrat, atât de vie în întâmplările ei, povestea care se chema „Finul morţii”. Poate că nu se chema ea întocmai, fiindcă s-a scurs destulă vreme de atunci, însă despre acest personaj straniu era vorba. Despre acest personaj vreau să vă povestesc, cu amintirile de atunci şi cu vorbele de acum.
Un personaj născut, desigur, din năstruşnica viziune a unui neam care la supărare ameninţă cerul cu săgeţi, bagă moartea în lada de zestre a fiului de împărat ori în turbinca lui Ivan şi-o lasă să se scovârgească, gata, gata să moară de foame, altoieşte dracii cu parul, care, ce mai, „dă cu puşca-n Dumnezeu”, vorba conului Leonida. Fiindcă numai dintr-o asemenea relaţie „familiară” cu transcendenţa, despre care am mai vorbit în alte circumstanţe, se putea isca ideea unui gospodar, nu numai de a porni pe întortocheatele căi ale tărâmurilor în care hălăduieşte jupâneasa moarte, nu numai de a sta în poveşti cu dânsa, precum prietenul DAD, ci de a o alege şi îndupleca a fi, i-auzi colea năzdrăvănie!, nănaşa pruncului tocmai venit pe lume. Poate va fi fost în mintea lui nădejdea unei oarecari protecţii. Dacă nu pentru el, cumătrul morţii, măcar pentru fiul lui, pentru finul acesteia. Cine ştie ce va fi fost în cugetul omului, ce socoteli, despre care povestea nimic nu spune, îşi va fi făcut?
Însă jupâneasa nu numai că a acceptat, dar şi-a şi luat rolul în serios. Şi-a învăţat finul, l-a şcolit cu osârdie, a făcut din el om învăţat. Numai că, aici începe genialul paradox al poveştii, ce l-a învăţat moartea pe finul ei? Care sunt ierburile de leac, care şi pentru ce suferinţe, cum se obţin din ele elixirurile vindecătoare, cum se folosesc ele, când, unde şi la ce vreme, adică numai lucruri care se-aşază obstacol în calea lucrarii dumisale. De mirare lucru cum îl învaţă ea să dea răgaz şi sprijin vieţii şi să-i stea împotrivă! Ce fel de învăţat a făcut năşica din finul ei? Doctor, doctor de seamă! Adică tocmai… Ciudat mai vede neamul acesta aşezările lumii şi afacerile jupânesei cu coasa! Că despre cum le vede ea… aici lucrurile stau altfel, cum vom afla mai încolo. Deodată însă, dumneaei i-a spus finului şi taina cea mare, leacul leacurilor: dacă nimic nu mai poate fi de ajutor bolnavului, dacă totul pare pierdut, atunci doctorul să-l întoarcă pe acesta cu picioarele pe pernă şi cu capul acolo unde-i şedeau picioarele. Să întoarcă ordinea lucrurilor, cum ar veni şi cum mă bate pe mine gândul, să pună sfârşitul în locul începutului şi începutul în locul sfârşitului, să-ncurce răul şi să-i dea vieţii o cale nouă! Leac absolut, împotriva căruia nici măcar ea, moartea, nu mai are nicio putere. „Însă numai şi numai atunci să te foloseşti de el, i-a zis naşa moarte, când nu m-ăi vedea pe mine la căpătâiul bolnavului. Fiindcă altminterea va fi rău!” Şi aşa a făcut doctorul cel mare şi mare-a ajuns. Până în ziua în care s-a îmbolnăvit de moarte – doamne, ce zicere tulburătoare, să te îmbolnăveşti… de moarte, cum te îmbolnăveşti de toate cele!! – fiica împăratului, cea frumoasă coz şi promisă, dimpreună cu jumătate din împărăţie, aceluia care o va scoate din necaz. Şi şi-au încercat puterile ştiinţei şi harurilor doctorii curţii şi vrăjitorii şi tămăduitorii din cele patru vînturi. Zadarnic! Într-un târziu l-au chemat şi pe doctorul cel mare. Şi doctorul a văzut că la căpătâiul fetei şedea naşa moarte. Şi naşa i-a făcut semn că nu. Însă fata era frumoasă coz şi jumătate de împărăţie nu e de ici-colea! Aşa că a scăpat fata de la moarte şi s-a ales cu beneficiul promisiunilor.
După care s-a dus să se roage naşei, în genunchi, de iertare. „Bine, a zis aceasta, de data asta te iert! Fiindcă eşti finul meu.” Iată, până şi moartea poate uita şi ierta ce e atins de orbirea amorului. Că doar aici despre asta e vorba, chestiunea cu împărăţia fiind doar un beneficiu colateral, cum am spune noi, astăzi. „Însă ţine minte că nu mai există o altă dată!” Şi n-a mai fost o altă dată până când nu s-a îmbolnăvit împăratul însuşi şi la căpătâiul lui nu s-a aşezat răbdătoarea moarte. Şi doctorul cel mare a stat în cumpănă. Însă atât s-a rugat de el frumoasa şi iubitoarea-i nevastă, atâtea lacrimi a vărsat, încât doctorul, de dragul ei şi cu gândul, poate, la cealaltă jumătate de împărăţie, s-a făcut că nu-şi vede naşa şi şi-a vindecat augustul socru.
Până-aici toate bune şi frumoase, numai că moartea nu vorbise-n dodii. Şi-acu nu s-a mai dus el la naşa să-şi pună ţărână-n cap, ci a venit naşa la dânsul. „Ce-ai făcut finule?” „Ce să fac, năşică, negânditul şi nejudecatul de mine – s-a jeluit acesta, cu ochi-n ochii morţii – că nefăcuta de minte proastă şi de drag de nevastă am făcut-o. Iartă-mă, că altul în viaţa mea n-oi mai face!” „Aşa zici?”, a întrebat moartea uitându-se şi ea lung la el. (Că doar „moartea este oglinda care ne reflectă, odată şi pentru totdeauna, exteriorul şi interiorul, e judecătorul suprem”, după spusele înţeleptului DAD). „Atuncea hai cu mine să-ţi arăt ceva!” Şi l-a dus cu ea în înalturi, în văile cerului şi-n valea ei unde „suflă vântul atât de fin că nu se mişcă măcar un fir de praf de pe cărţi, de pe morţi, de pe casele pietrificate” (aici vorbeşte iarăşi DAD) şi unde era o puzderie de lumânări: care abia aprinse, care pe la un sfert, care pe jumătate, care aproape să-şi termine flăcăruia. „Da ce-s astea, nănaşă?, a întrebat uimit doctorul cel mare. „Apoi ce să fie, finule? Iacă vieţile oamenilor!” „Ş-a mea care e?”, şopti, pierit, finul. „Asta!”, răspunse moarte arătându-i un căpeţel gata să se stingă. «”Vai de mine şi de mine, nenorocitul! Vai de mine, naşă, nu mă lăsa! Fă ceva, rogu-te! Aprinde o lumânare nouă pentru finul dumitale!” „Bine!”, zise moartea şi-l privi iar adânc, adânc. Şi luând o lumânare nouă se făcu a o aprinde şi dădu drumul căpeţelului care se stinse. Şi pe dată finul morţii îşi dădu duhul.
Fiindcă nici moartea nu poate schimba cursul şi orânduielile lumii. Cum nici omului nu-i este îngăduit a se pune împotriva lor. Nici măcar dacă te-a năşit moartea. Iar de aici înainte liber e fiecare să judece şi să preţăluiască. Să judece lăcomia şi prostia omului sau dreptatea ori cinismul morţii. Eu unul nu mă încumet s-o fac nici acum, cum n-am făcut-o nici atunci, în copilărie. Atâta doar mă trudesc să nu uit, că viaţă fără de moartea ei nu există! Dar nici moarte fără de viaţa ei.
                                                                        Horia Bădescu

4 comentarii:

Tudor Cicu spunea...

Mi-a plăcut comentariul lui Horia Bădescu, iar dacă, tu cititorule ai ochi bătuți de ploi de privighetori, e ca și cum nu înțelegi, că poetul i-a dedicat prozarorului, tocmai un cântec. Un cântec sadovenian despre tristețea sufletului. Dacă stau bine și mă gândesc (la ce spunea cronicarul H.B.), Ivan Turbincă nu era decât un cerșetor de tăcere la un capăt de pod, dar, clipa aceea l-a costat nebunia de a învăța alfabetul scriitorului de geniu. Asta a înțeles D.A.D. perfect, din tot ce spune cronicarul (eu necitind cartea ca atare), de aceea îmi rezerv dreptul de a comenta de pe margine: ca la șah!

Augustin spunea...

Dacă-mi daţi o adresă, vă voi trimite cartea cu mare plăcere.

stefan s. spunea...

Un text interesant, domnule Augustin Doman.
Frumos și comentariu domnului Tudor Cicu!

Se amintea în textul de mai sus de Petre Ispirescu. Eu tocmai am început să recitesc Legendele și basmele românilor, unde am dat peste un Ispirescu plin de vlagă și la fel de actual și de proaspăt ca în copilăria mea.

La cartea dvs nu mai fac niciun fel de referire. Știți prea bine care a fost părerea mea...

Zile frumoase și spor în toate!

Augustin spunea...

Basmele lui Vladimir Colin sunt peste cele ale lui Ispirescu. Ati văzut că am făcut trimiteri la Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte a lui Colin. De fapt, el le-a scris şi ca pe nişte parabole, în "obsedantul deceniu", în timpul realismului socialist.