U n bou din Caracal

Acum trei  zile am fost în juriul Festivalului "Virgil Carianopol" de la Caracal., după ce am jurizat cu o zi înainte la Festivalul "Ion Minulescu" de la Slatina, şi o zi după, la Festivalul "Virgil Mazilescu" de la Corabia. La Festivalul "Ion Minulescu", marele premiu a fost câştigat de poeta douămiistă Ofelia Prodan. Vineri, marele premiu "Virgil Mazilescu" a revenit unui mare poet contemporan - Liviu Ioan Stoiciu. Poet absolut extraordinar.!
Ei bine, găsesc zilnic pe "Jurnalul Naţional" un , cum să-i zic, un "poem" inept de Marius Tucă din Caracal. Tucă este un bou din Caracal. Iată una din producţiile lui inepte, chiar nu cea mai idioată!... Dacă se poate!

Marius Tucă: Viaţa cu ochii pe ceas

Citeşte şi: • Femeile • Am închiriat lumea pentru tine... • Am să te iubesc până la sfârşitul lumii (introducere) • Am să te iubesc până la sfârşitul lumii (cuprins) • Am să te iubesc până la sfârşitul lumii (încheiere) • De ziua tatălui meu • Aer • Declaraţie • Am să ascult Phoenix până la sfârşitul lumii • Moartea este breaking news • Clepsidra  • Click aici, dobitocilor! • Copii din dragoste şi spam • Dă-mi un like! • Am să te iubesc până la închiderea ediţiei • Mă tem că je t'aime • Casa Scânteii • Dragoste în Piaţa Cosmonauţilor • Am să te iubesc prin sms • Iubire • Colecist • Eşti ce n-a văzut Parisul • Cea mai frumoasă zi • Îmi potrivesc ceasul după tine

După ce ani la rând
ai trăit cu ochii pe ceas,
viaţa ţi se pare
doar un mecanism
care măsoară trecerea timpului.
Secundele, minutele şi orele,
pe care le-ai dispreţuit de-atâtea ori
ca un alergător de cursă lungă,
s-au întors acum dintr-o dată
împotriva ta, devenind ani.

Poate că de multe ori
am fi avut nevoie de un ceas
care să arate mereu
şi mereu aceeaşi oră.
Și atunci anii ăştia,
care s-au unit
dintr-o dată împotriva ta,
să fi trecut altfel,
mai încet, mai greu
şi mai frumos.

Ce-ar fi însemnat
în viaţa noastră
un ceas care, când şi când,
ar fi fost uitat neîntors,
un ceas care să fi stat
şi să fi rămas în urmă?

Iar noi, cu ochii pe ceas,
fără să înţelegem prea bine ce trăim,
noi, cei mai punctuali din lume,
noi, marii întârziaţi ai vieţii…

Mă întreb când se va opri
hăituiala asta nebună
la care ne supun viaţa,
vremurile şi, mai ales, noi?

Când o să ne luăm ochii de pe ceas
şi să-i mutăm pe cer?

Eu sunt gata să mă abandonez
între fără un sfert şi fix,
între noapte şi zi,
să mestec secundă cu secundă,
minut cu minut
şi ceas cu ceas.

Să aud cum trec zilele pe la ferestre,
una după alta,
fără să-mi pese că e
duminică sau luni,
înainte sau înapoi,
sărbătoare sau altceva…

Să treacă timpul,
fără să mă întrebe nimeni
cât e ceasul,
care-i veacul,
cât e lumea…

Să treacă timpul
ca şi când
ar fi măcinat
de-o moară de vânt
sau de apă,
încărcat în saci,
puşi în căruţe
trase de cai fără zăbale,
care să colinde prin lume…