Poetul Lucian Mărturisitorul

     Lucian Scurtu – Mâna siameză (Biblioteca Revistei Familia, 2012). Mai voalat, dar şi spus de-a dreptul, Oradea (cu Criş cu tot) reprezintă cadrul în care se petrec uimitoarele fapte poeticeşti şi fantasmele lui Lucian Scurtu. Este adevărat că oraşul său devine prea mic pentru o imaginaţie atât de luxuriantă, şi atunci poetul îşi extinde lumea lui la întreg Mapamondul: „Petersburgul meu este oradea, neva mea crişul repede,/oblomovul meu sunt eu,/gorohovaia mea o stradă tristă, a meşteşugarilor…” Tonul este unul bonom, colocvial, jucăuş, uşor maliţios, autoironic (autointitulându-se „regele lebedelor de pe criş”), parodic, „neserios”. Dar pe acest ton Lucian Scurtu scrie în fond lucruri cu adevărat profunde şi grave, în linia neoexpresionistă a poeţilor transilvani de ieri şi de azi: „În urma mierlei practic umilinţa cu voluptatea învinsului/(singura mea libertate, amărăciunea, unica mea constrângere, fervoarea),/dacă voi fi ars pe rug răscoliţi-mi cenuşa, găsiţi-mi verigheta,/prin golul ei priviţi cu atenţie declinul universului între două puncte:/absenţa şi extazul!”, spun cu fruntea rezemată de viitorul omenirii/(fiecare flacără conţine atâta scrum cât merită)/…/prea târziu, istoria a fost scrisă de mai multe ori, nu mai pot adăuga/nimic, nihil, nu,/ce a fost detest, ce detest refuz, ce refuz dau uitării,/angoasă, tu stăpâna mării!” Sau această parabolă: „După ce inginerii au perfecţionat carele de luptă şi maşinile de război/au hotărât „e timpul să trecem Pindul!”,/dar dincolo de Pind nu au dat de câmpiile mănoase, au dat de Pirinei,/după care au trâmbiţat „e timpul să trecem Pirineii”,/dar dincolo de Pirinei nu au aflat amfiteatrele fastuoase, au dat de Alpi,/după care au urlat „e timpul să trecem Alpii!”, dar dincolo de Alpi nu au dat de/cetăţile nemuritoare, au dat de un munte nesuferit,/după care au legiferat „e timpul să trecem muntele acesta nesuferit!”,/dar dincolo de muntele acela nesuferit n-au dat de turmele elefanţilor, cămilelor şi/leilor, nu au dat de nimic,/drept pentru care au decretat/”pregătiţi faraonii, e timpul să înălţăm piramidele!”. În sfârşit, să cităm acest adevărat testament: „În ziua în care am murit toate luminile oraşului s-au aprins,/ceasurile s-au oprit, ploile au încetat, Cartagina a căzut,/în ziua aceea s-au răspândit zvonurile că ciuma a fost învinsă,/Seneca s-a sinucis, cruciaţii au luat Niceea./În ziua în care am murit, legile au fost încălcate cu bună ştiinţă,/magnoliile au înflorit, s-a uscat şi au căzut într-o singură zi,/cometa s-a înclinat, cârtiţa a orbit, Holderin a înnebunit,/Orfeu a întors capul, neantul a progresat, ea a purtat o rochie nouă./În ziua în care am murit, taumaturgul m-a rugat frumos/”omule, pot să-mi iau viaţa?”,/”DA!” am urlat.” Lucian Scurtu, (auto)supranumit Lucian Mărturisitorul, este un poet remarcabil de la Oradea Mare, de pe malul Crişului Repede, un poet din păcate nevalorificat de critică la adevărata sa excelenţă.