joi, 6 decembrie 2012

Un poet tragic

Constantin Virgil Bănescu a fost un poet din Târgovişte. L-am cunoscut când era în clasa a opta, prin anii '90. I se zicea Bobiţă. Am făcut parte dintr-un juriu, alături de regretaţii Mircea Horia Simionescu, Cezar Ivănescu şi alţii şi l-am premiat în cadrul Festivalului concurs "Moştenirea Văcăreştilor" pe nonconformistul Bobiţă. La un recital poetic, într-o seară, a spus mai multe poeme fără titlu, poeme care nu semănau cu nimic din ce se scria în acea vreme, scurte poeme pe care le delimita cu un mic fluier; la sfârşitul fiecărui poem, scotea din buzunar un mic fluier, îl punea la gură şi scotea un sunet vesel, stârnind în sală zâmbete şi chiar râsete.
Virgil Bănescu era un poet deja matur în clasa a opta. A terminat liceul la Târgovişte, a devenit student, publica în reviste, dar şi cărţi, îl citeam din când în când. Însă, la un moment dat, şocat, am citit în ziare că s-a sinucis.
Deschid acum primul număr al noii reviste "Târgoviştea literară" şi citesc un poem de Virgil Bămescu, unul tulburător, tragic, parcă menit a motiva gestul lui fatal, un fel de testament scris pe patul de moarte:

                                                      ziua în care mor
                      " la 23 de ani de viaţă
                       nu mai am ce să scriu până mor
                      
                       şi e viaţă azi

                       e gura mea deschisă în faţa morţii gurii mele

                       e soare peste foc

                       e tot ce-aş mai scrie
                       dacă aş mai avea ce să scriu până mor

                       e pielea cea mai întinsă a zilei

                       e ziua în care mor

                       ziua în care mor e încă o zi de viaţă"

Excelent ultimul vers care subliniază trăirea graniţei dintre lumi: "ziua în care mor e încă o zi de viaţă"! Cum s-o interpretăm. Ca un regret al poetului că moare? Atunci de ce o face? Nu vom şti niciodată ce este în sufletul unui poet tragic.

Niciun comentariu: