În anul acela, în Ţara Aceea de pe planeta
Pămânz, sfârşitul lumii urma să se întâmple într-o vineri, numai Dumnezeu ştie
de ce tocmai vinerea şi de ce tocmai în ziua Răstignirii pe cruce!
Prevesteau
iminentul sfârşi, cu precizie de cronometru implacabil şi nemilos la
avatarurile destinului omenesc şi aşa, greu încercat, câteva vestigii străvechi
scrijelite în lut, alături de câteva somităţi ale astronomiei şi astrologiei
mondiale. Deasemeni, numeroşi fizicieni ai pământului şi destui experţi în
datul cu părerea şi bobii, dădeau evenimentul ca sigur. Cu această sumbră şi
intempestivă perspectivă în faţă, nu rămânea decât ca Ţara Aceea, lumea, omenirea întreagă să se pregătească
pentru a-şi vedea sfârşitul cu ochii.
E uimitor
cum mirarea şi surpriza mai întâi, apoi îndoiala şi scepticismul în faţa unei
asemenea veşti se pot preface în scurt timp, chiar şi în minţile unei specii
atât de raţionale ca omul, în resemnare. Contemporanii teribilei veşti
începuseră să se considere deja, parte a ultimei generaţii de pământeni,
Soarele încă
se mai arăta printre nori, ploaia mai cădea pe pământul arid, zăpada se cernea conştiincioasă şi rece, dar
locuitorii Ţării Aceleia şi ai planetei , se uitau la fenomene naturale fireşti şi banale până
mai ieri, ca la ultimul soare, ca la cea
din urmă ninsoare sau ploaie.
Încet-încet,
o imensă uşurare care îi despovăra de răspundere pentru viaţa lor şi a
semenilor, o linişte binevenită cuprinse Ţara Aceea şi pe oamenii săi, până în
cele mai îndepărtate, neştiute şi tainice colţuri ale ei.
Încet-încet, se abandonară cu toţii în braţele destinului comun
implacabil, acolo unde nimeni n-avea
nici de ce şi nici cum să invidieze pe nimeni vreodată.
Ca să
înţelegeţi mai bine dimensiunea dezastrului de dinaintea dezastrului cel mare,
definitiv şi atât de real că parcă bătea la uşă, am să vă relatez , pe scurt,
cum arăta Ţara Aceea şi lumea din jur cu
doar o clipită de-o lună înaintea
sfârşitului ei. De fapt, ar fi mai adevărat
să spun că relatarea vorbeşte despre începutul sfârşitului lumii devreme
ce autorul nu şi-a propus niciun moment
să tragă chiulul şi nici să
supravieţuiască unui asemenea eveniment aşteptat cu sufletul la gură şi cu
frica în sân.…
Mai întâi
de toate, trebuie spus că Guvernul
Acelei Ţări era, de puţin timp, moştenitor al altor guverne care bătuseră pasul
pe loc şi pierduseră timpul, timpul care se micşorase, se îngustase acum cât o
fantă, funcţiona în regim de avarie. Era bine intenţionaţ şi hotărâţi să
îndrepte nedreptăţile strigătoare la cer ale predecesorilor dar ştiau, aşa cum
ştiam cu toţii, că nu mai aveau în faţă decât vreo două chenzine şi un rest de
indexare.
Bancherii
lumii, prezenţi în Ţara Aceea în preajma sfârşitului lumii, se opuseseră din
răsputeri reîntregirii pensiilor militare însă numai ca să se afle în treabă.
Ştiau ei prea bine că în curând vom sfârşi toţi cu împrumuturi, cu datorii
neplătite. În momentul plecării, se spune că cineva din delegaţie, la scara
avionului, ar fi exclamat cu un râs amar: „Măi, bucuraţi-vă cât mai aveţi timp
că aţi văzut, în sfârşit, un lup mâncat de oaie!”
Tot în
vremea aceea, în Ţara Aceea, Administraţia locală şi centrală, ministerele,
marile companii ale statului erau la ora astrală a auditurilor şi a
bilanţurilor de sfârşit de an şi de lume. Rezultatele erau de tot plânsul. Era
jale în acte, în indicatorii microscopici, în cifrele cât se poate de
îndărătnice, în proiecte, în buget şi-n finanţe, dar ce mai conta când
sfârşitul lumii era atât de aproape?
Hoţiile şi corupţia fără leac şi urmări,
dispreţul pentru soarta banului public, palmat sau bine dosit, raptul economic înfăptuit la
vedere, adică tot ceea ce, cu puţină vreme în urmă, ar fi scandalizat o ţară
întreagă cu popor cu tot, erau acum banalităţi trecătoare. Mai ales că marii
justiţiabili ai Ţării Aceleia, oamenii din Parchete, din Agenţii şi Direcţii,
cu sentimentul zădărniciei în suflet şi îngroziţi la gândul că sfârşitul lumii o să le curme viaţa şi
cariera, erau plecaţi cu „sorcova” ori pluteau cu imaginaţia în Câmpii Elizee.
La fel se întâmplau lucrurile cu statisticienii din Ţara Aceea. Renunţaseră să mai finalizeze ultimul recensământ al populaţiei după o logică cât se poate de simplă, imbatabilă . la ce bun şi în folosul cui să înumeri locuitorii unei ţări care în curând tot aveau să dispară?
La fel se întâmplau lucrurile cu statisticienii din Ţara Aceea. Renunţaseră să mai finalizeze ultimul recensământ al populaţiei după o logică cât se poate de simplă, imbatabilă . la ce bun şi în folosul cui să înumeri locuitorii unei ţări care în curând tot aveau să dispară?
În
spitale se murea pe capete. Medicii puneau diagnostice greşite într-o veselie
finală, prescriau medicaţii ca nuca-n perete ca şi până atunci dar nimeni nu se
mai indigna, nu se mai alarma de nimic. La urma urmei, sfârşitul lumii nu urma
să ne şteargă de pe faţa pământului pe toţi, sănătoşi şi bolnavi, laolaltă?
În
Ţara Aceea avuseseră loc alegeri generale însă cetăţenii participaseră la ele
aidoma unor roboţi îndeplinind mecanic o
ultimă şi inutilă obligaţie, abătuţi şi trişti de parcă ar fi mers la vot ca la propriul priveghi.
Biserica plimbase săptămâni în şir, prin oraşe şi sate, câteva
venerabile moaşte dar lumea nu se mai
îmbulzea să le atingă ca odinioară, preocupaţi cum erau să-şi deplângă propria
soartă.
La ghişeele de impozite şi taxe era pustiul
Saharei. Funcţionărimea căzută în depresie,
aplica cu migală ultimul lac de unghii după care rămânea cu privirea
pierdută în gol Cine să fi fost nebunul
care să mai plătească ceva şi de ce? Şi-apoi, banii, fie ei mărunţişul din
buzunarul cetăţeanului simplu, fie milioanele miliardele din conturi şi
seifurile băncilor, erau acum monedă
calpă de schimb, o invenţie stranie, inutilă absurdă fiindcă orice socoteală,
orice dorinţă, orice proiect personal
devenise fără rost sub incidenţa apropiatei fatalităţi. Cetăţeni Ţării
Aceleia trăiau doar de pe o zi pe alta, aşteptându-şi sfârşitul.
Doar
preşedintele era fericit, împăcat cu el, cu lumea şi viaţa de după. Stătea,
mumificat de curând, drept şi băţos, în geamul din fereastra Palatului, cu un
ochi din cei doi părând că e viu, jucăuş şi mobil, îngrozind puţinii trecători
care se încumetau pe acolo
.
Dar şi în
lumea de dincolo de Ţara Aceea, omenirea îşi aştepta cu înfrigurare, sfârşitul
prezis. Aşa cum spuneam, cu doar o lună înainte de venirea sfârşitului lumii,
se întâmplau la scară planetară, evenimente memorabile, de neimaginat altădată.
Astfel Consiliul de Securitate al ONU se reuni
de urgenţă într-o sesiune de pupături
şi îmbrăţişări de adio ; UE îşi abandonă subit planurile intervenţioniste de
austeritate şi federalizare, recunoscând într-un comunicat pios că au fost
anapoda şi absurde ; Comisarul Barroso se dezise, la începutul toamnei, de
maoism şi de Doctrina Merkel. La scurt timp, luă drumul Portugaliei unde, de dimineaţă până seara târziu, spală
picioarele Fecioarei Maria de la Fatima şi e ghidul turiştilor ; Iranul a
admis, aproape în ultima clipă, că planurile sale de înarmare nucleară au fost
o prostie ; kosovarii s-au declarat fraţi de cruce(sic!) cu sârbii, dorind să dispară, ţinându-se de gât,
împreună ; valonii şi flamanzii au încins o ultimă gavotă pe cinste în Piaţa
Mare din Bruxelles, având în prim-plan pe stimabilul domn Rompuy şi pe
preacucernica sa soţie ; corsicanii au vâslit din răsputeri să lipească insula
de continent ca să aibă, în clipa finală, Hexagonul aproape ; Rusia a renunţat să mai deschidă consulat la
Tiraspol. Cu acel prilej, anunţa că Administraţia de la Kremlin dorea să
întindă ultimul covor roşu la picioarele preşedintelui Ţării Aceleia, mumificat
de curând, Troian Băsilescu ; China şi-a
rechemat de urgenţă cele câteva zeci de milioane de cetăţeni risipiţi în cele patru zări, îndemnându-i,
dacă tot era de murit, să moară atunci în patria milenară. Şi încă multe altele
se întâmplară în scurtul răgaz de până la venirea sfârşitului lumii.
Ei, şi ziua
aceea de vineri, Dumnezeu ştie de
ce tocmai vineri şi de ce tocmai ziua
Răstignirii pe cruce, veni! Venise şi la
fel cum venise, la fel de calmă, la fel de impersonală, de oarecare în
normalitatea ei, tot aşa şi trecuse. Dimineaţa, soarele se zărea printre nori.
Undeva, pe cuprinsul planetei, era noapte sau zi, răsărit sau apus. Undeva,
ploua cu găleata, altundeva, se schia ori era vreme numai bună de plajă. Da,
nimic nu zguduise, nu înghiţise lumea, nimic nu clintise din loc pământul
oamenilor. Iar ei, trestii gânditoare căzute adesea pe gânduri sucite ori
negre, se frecau la ochi nevenindu-le să creadă minunea: erau teferi şi vii!
Aşteptară o zi, apoi încă una. Nimic! Nimic rău nu se întâmplase cu ei şi cu
leagănul vieţii lor! Ori poate că răul
era în altă parte şi ei nu fuseseră destul de atenţi să îl vadă? În cea de a treia zi, ca o descătuşare
nervoasă pentru vremea cât le bătuse în
piept o inimă cât un purice, izbucniră în râs şi în plâns deopotrivă, apoi din
nou în râs. râsul de sine! O umbră de spaimă li se strecură din nou în suflet,
o altfel de spaimă, nemaisimţită până atunci şi diferită de tot ce le însoţise
aşteptarea sfârşitului lumii. Pentru că
nu erau siguri că învăţaseră bine,
deplin şi pentru totdeauna lecţia sfârşitului lumii care, iată, poate chiar pentru ei,se amâna
sine die!
Ioan
Viştea. . .…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu