Un fenomen al zilelor
noastre este de necontestat: cultul moaştelor. Poate că e creat artificial de
criza economică sau morală a societăţii, poate că reprezintă o întoarcere
firească a românilor spre cele sfinte după o jumătate de secol de agresivă
propagandă ateistă, dar fenomenul e un spectacol aproape cotidian. Prozatorul
Viorel Dianu a avut inspiraţia de a dedica un întreg roman acestui fenomen: La
Apostolul (Editura Dacia
XXI, 2012), din care revista noastră a publicat câteva capitole. Aşadar,
acţiunea romanului se petrece într-un interval de douăzeci şi patru de ore,
exact cât îi trebuie personajului sexagenar Igăr Diamant, profesor pensionar,
să ajungă din strada 11 iunie până-n Catedrala Patriarhală, la moaştele
Sfântului Apostol Pavel, moaşte aduse la noi de Mitropolitul Pantelimon de
Veria al Greciei pentru câteva zile pentru a li se închina pelerinii români.
Pregătirea sufletească a
personajului în zori pentru pelerinaj are drept imbold zisa creştină a
Apostolului Pavel: „Noaptea e pe sfârşite, ziua este aproape, să lepădăm
lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii”. Cele douăsprezece
(!) capitole ale cărţii sunt douăsprezece povestiri, cu titluri proprii,
douăsprezece capitole pentru douăzeci şi patru de ore de rând la moaşte. Coada
aceasta reprezintă nu doar un exerciţiu de răbdare, de stoicism demn de Guiness
Book, dar şi o călătorie spre mântuire, aceasta dând dimensiunea profund
creştină a textului care are drept motto un citat, desigur, din acelaşi Apostol
Pavel: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai
mare dintre acestea este dragostea”. Dacă poeţii contemporani au descoperit
după 1989 psalmul pe care-l cultivă numeroşi lirici cu sau fără măsură, poeţi
credincioşi sau foşti poeţi de curte prezidenţială, care-au descoperit că n-au
multe de schimbat, doar pe idolul Ceauşescu cu Iisus, prozatorii români sunt
mai parcimonioşi în a aborda asemenea tematică. O face, iată, Viorel Dianu, şi
nu cu surle şi trâmbiţe, nu cu ipocrizie sau ostentativ, ci cu un firesc
remarcabil. Personajul este unul luminos, creştin practicant, dar nu bigot, nu
habotnic. În cele douăzeci şi patru de ore, Igăr Diamant îşi rememorează
diverse episoade din viaţă, unele nu tocmai comode sau care să-l avantajeze; de
pildă, cel în care a fost un fel de activist de partid responsabil cu
ideologia, unde a comis mici abuzuri, iar ca profesor mici compromisuri. Acum
şi le răscumpără, precum sfântul la ale cărui moaşte merge să se închine, cel
care a devenit – în urma revelaţiei divine – din contestatarul sălbatic al lui
Iisus, apologetul său cel mai recunoscut. Sau rememorează o coadă, nu tocmai de
dimensiunile acesteia, la „moaştele” lui Lenin din mausoleul de la Kremlin. Experienţa
de prozator îl ajută pe Dianu să scrie cursiv, lin, cu măsură un roman practic
fără intrigă. În acelaşi timp, nu face un jurnal din experienţa lui Igăr şi a
celorlalţi două milioane de pelerini, ceea ce ar fi tentat, ca soluţie facilă,
pe unii romancieri în faţa acestui subiect.
Două capitole atrag atenţia
în primul rând. Este vorba de Cina, o
povestire creştină, în fond. Îngrijorată că după vreo paisprezece ore Igăr nu
revine acasă, soţia lui îl caută în mulţimea de pelerini. Profesorul era
nemâncat tot de atâtea ore. Ea merge undeva în Piaţa Unirii şi-i aduce un ceai
şi câteva plăcinte din care Igăr mănâncă una-două. Apoi, îi serveşte, cu un aer
firesc, pe nenumăraţi pelerini care uitaseră,
ca şi el, de cuvenita mâncare şi care acum sunt fericiţi să se înfrupte din
neînsemnata bucăţică. Este o scenă care trimite simbolic la pâinile şi peştii
înmulţiţi de Iisus, pentru că autorul nu dăduse de înţeles că personajul ar fi
avut atât de multe plăcinte cât să dea la atât de mulţi oameni. Tot cu însemnătate simbolic-creştină este şi
capitolul Străinul. Igăr este găsit
întâmplător (!) în mulţimea de pelerini de un fost elev al său pe nume Paul
Apostol, adică exact „tizul” sfântului Apostol Pavel. Iar tânărul îi aminteşte
profesorului cum cu douăzeci de ani în urmă, acesta, absolventul Paul Apostol,
nu s-a prezentat la bacalaureat, fiindcă examenul cădea într-o sâmbătă iar el
era adventist. Igăr a insistat pe lângă membrii comisiei din care făcea parte
ca absolventul să fie primit a doua zi, apoi a pledat să i se dea nota maximă
pentru că era pregătit. Exact în aceste momente de apropiere de moaştele
Sfântului Apostol Pavel, tânărul Paul Apostol apare după douăzeci de ani să-i
mulţumească. Mai mult, tânărul vede pentru prima oară împrejurimile şi
Catedrala Patriarhală, întâmplarea dând şi o dimensiune ecumenică romanului.
Este de subliniat faptul că romanul are măsură în toate. Personajul nu
citează – şi când o face e doar în memorie – mai mult de cinci-şase ori din
Apostolul Pavel. Iar atunci o face motivat de împrejurări. De pildă, când se
lasă frigul peste mulţimea de pelerini, Igăr se încurajează singur cu îndemnul
apostolului: „Iar înainte de toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care
este legătura desăvârşirii”. La un asemenea subiect, prozatorul în genere a fi
tentat să facă istorie a Bisericii. Viorel Dianu evită, poate doar vreo pagină
din tot romanul poate fi asimilat cu una de istorie a BOR. Pe urmă, romancierul
nu face pledoarie pentru creştinism, povestind în schimb gesturi şi fapte
simple din viaţa de douăzeci şi patru de ore ale romanului care pot fi luate ca
simple gesturi ale unui creştin adevărat. În sfârşit, dacă romanul ar cere
poate multe parabole creştine, Viorel Dianu nu dă decât una, în mod egal
creştină şi umană, în general – Comoara.
La Apostolul este un roman suplu, luminos,
scris cu simplitate, de citit în două ore într-o duminică la prânz, eventual
după ce ai venit de la liturghie sau de la moa;tele Cuviosului Dimitrie cel Nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu