Memoria
lui Femios (Editura Timpul, Iaşi, 2011), un microroman în două părţi,
este semnat Sterian Dumitru Vicol. M-am întrebat dacă este vorba de
poetul optzecist Sterian Vicol. El era. Să semneze aşa pentru a nu se
confunda poetul cu prozatorul? m-am mai întrebat. Nicio şansă. După
numai 20-30 de pagini citite, ne dăm seama că avem de-a face cu unul şi
acelaşi autor. Şi apoi, cred că Vicol s-a deconspirat singur, găsind un
alter ego în Femios, poetul de curte, care le cântase peţitorilor
Penelopei, singurul care scapă de mânia lui Ulise întors acasă, scapă
cerând îndurare cu lira-n mână, că n-a cântat de bună voie, ci silit. Râpa
Zbancului, prima parte a cărţii, este subintitulată microroman
autobiografic, constituindu-se de fapt în amintirile din copilărie ale
lui Terică, de la retragerea în dezordine a armatelor germane, la
colectivizarea cu anasâna a satelor şi până la victoria deplină a
socialismului, amintiri aşternute la persoana a treia şi structurate în
capitole scurte şi vioaie. Iată o scenă de când Terică avea 11-12 ani:
„Într-o zi, era primăvară demult, la umbra cireşului ce dădea în floare,
mânca ouă cu mămăligă din traistă cu mătuşa Măndiţa. După ce au băut
apă din bidonaşul de aluminiu, captură germană, i-a spus femeii că ce ar
fi să-i arate şi lui păsărica ei. Măndiţa, îi spunea câteodată ţaţă,
s-a oprit din mestecat, a pus mâna pe-o nuia de salcie şi cu mâna sus
s-a oprit ca fulgerată. Peste nu ştiu câte zile, în acelaşi loc, la
umbra cireşului, după ce au mâncat ce aveau în traistă, mătuşa Măndiţa
i-a arătat lui Terică, nepotul de frate, păsărica…” Întâmplările nu
urmează vreun fir epic cronologic întins, ci doar meandrele memoriei
afective ale copilului şi adolescentului Terică, acesta reţinând
poveştile teribile ale consătenilor, înregistrând la rându-i scene
care-i ating sensibilitatea de la pubertate şi adolescenţă, creionând
din linii abia schiţate personaje care l-au marcat. Textul acesta de 80
de pagini se încheie cu o scenă simbolică: în timp ce doi preoţi şi cu
Terică vorbesc de Apocalipsă şi de apariţia a „mii şi mii de alde Gog şi
Magog, copiii celor care resping domnia lui Dumnezeu”, biserica din sat
este trăsnită şi arde, totul fiind văzut ca un început de potop. Satul
este în agonie: „Uriaşul căzut cu faţa în sus, către norii care
plângeau, el, satul, abia mai trăgând o gură de aer, amestecat cu fum,
funingine, resturi de icoane carbonizate şi cruci descompuse, se
scufunda şi mai mult, cu vii şi morţi, o dată şi încă o dată, sub
pleoapa neagră a pământului…” Iar în această ultimă pagină, Terică
devine brusc domnul Terian. Astfel se face trecerea la partea a doua a
cărţii: Cel ce-şi arde corabia (jurnalul lui Terian). Sunt însemnări
livreşti şi sentimentale, dar mai ales lirice. Tot ce trăieşte Terian,
tot ce întâlneşte în viaţă şi în călătorii, totul e transformat în
poezie: „Pe văile cărnii mele aleargă încă strigătele copilăriei; şi
umblă ele, şi umblă, şi nu mă mai găsesc”. Sau, în spiritul lui Fănuş
Neagu, un fel de maestru al lui Terian, şi în Râpa Zbancului, dar mai
ales în partea aceasta: „fiul meu mi-a pârât-o pe sora sa, Ioana, că a
mâncat multe mere ca să aibă nouă seminţe de măr pentru a le pune sub
pernă ca să-şi viseze… iubitul”. Dar, şi stilul înflorat al lui Terian
aminteşte mereu de Fănuş, cei doi copilărind din câte înţeleg în acelaşi
spaţiu dintre Bărăgan şi Brăila şi Galaţi: „Totul se poate: prin canale
umblă îngeri cu plânsetul abia auzit înaintând parcă spre piatra
agonizând la rădăcina oraşului unde s-au iubit demult o fată şi-un
băiat. Un secol a trecut parcă şi astăzi, ca un adolescent clandestin,
eu însumi mă-nchin periferiei de aur, periferiei cu şerpi şi felinare
absente”. Dar, cum spuneam, tot ce trăieşte Terian se transformă
imediat în poezie. Iată o însemnare de călătorie din Italia:
„Rătăcindu-mă prin Florenţa, între teama şi fiorii aceia doritori ai
aventurii, am avut deodată tăria să mă opresc mai multe minute în faţa
unei cafenele, să mă aşez pe a doua treaptă a scării care ducea înăuntru
(pe lângă mine treceau mulţi oameni, mai ales tineri şi tinere) şi să
strig şoptit, dacă se poate aşa ceva: „Dacă tot nu mai vine caleaşca de
seară/caii demult sunt poate…/Prin nisipuri sunând/amintindu-mi de
ultima călătorie/eu încă mai aud vântul (bun universal), orbind amiezile
toate/orbind leul cel tânăr şi bătrân şi fata fecioară//Unde-o fi
corabia cu fata şi leul şi caii şi tinerii şi tinerele dansând pe
treptele urcând şi coborând, iubita mea, Florenţa?” Aşadar, Sterian Vicol, că scrie (şi) publicistică, proză etc. el rămâne poet.
|
Un comentariu:
aha,
carevasazica,
puiul de dac Terica
al carui creier urla : "Te futueo et caballum tuum"
îi spunea câteodată ţaţă
ca sa o alinte pe ea femeia iubita.
iar Mandita si ea : "Tuam matrem pizdă feci" in loc sa-l croiasca , cu nuiaua.
Trimiteți un comentariu