Astăzi, Nichita Danilov împlineşte, de necrezut, 60 de ani. Îl sărbătoresc şi eu postând aici cronica la cel mai recent volum al său de poezie, cronică apărută zilele trecute în revista "Argeş":
Poezia lui Nichita Danilov
între suprarealism şi expresionism
Nichita Danilov pare a sugera că poezia nu se scrie cu idei, nici măcar cu cuvinte, ci cu imagini, cu imagini de-o mare pregnanţă. Nu întâmplător, recentul său volum de poeme se numeşte Imagini de pe Strada Kanta (Tracus Arte, 2011). Imaginaţia poetului (ca de altfel şi a romancierului, mai prezent în ultimii ani decât liricul) Danilov este una prodigioasă, ba chiar debordantă. Dacă prozatorul nu-şi prea pune frâne, spaţiul permiţându-i de altfel ducerea imageriei la dimensiuni de nestăvilit, dincolo de orice ramă, poetul Danilov decupează imaginile şi le circumscrie unor profunde semnificaţii zglobiu-suprarealiste, pe de o parte, dureros-expresioniste, pe de alta. Parafrazând, am putea spune că, în această poezie, câtă imaginaţie există, atâta suferinţă. Să alegem, pentru ilustrare, un text construit pe-o singură imagine: „Fiule, a crescut atâta/iarbă pe creştetul tău,/încât semeni/cu un mormânt umblător,/care hoinăreşte/ de ici-acolo, noaptea, pe străzi…” (Crepuscul). Şi încă unul: „Nor bătut în cuie/şi soarele scârţâind,/ ca o scândură putredă,/la orizont…” (Cer).
Poemul care dă titlul volumului – poem epic şi simfonic, în acelaşi timp, la o adică de transpus în operă - aminteşte de o scenă din Fructele mâniei de John Steinbeck. Dincolo însă de această scenă cu nunta câinilor, poemul este unul al singurătăţii bacoviene, al pierderii eului de sine, al înstrăinării: „Târându-mă mahmur dimineaţa spre casă,/cu vioara atârnând într-o mână şi cu arcuşul sub braţ/(tocmai se crăpa de ziuă,/pe străzi, nici ţipenie de om);/cotisem din Podul de Fier/pe strada Eternităţii, apoi pe Kanta,/o stradă mobilă,/străjuită de coroane şi sicrie,/ce părea să mă urmărească-ndeaproape…”(s.m. DAD). Acesta e începutul poemului, care continuă cu masacrul haitei de câini de personalul unui restaurant vietnamez, măcel din care scapă doar o căţea care fată într-un subsol printre ţevi, coroane mortuare şi sicrie, textul rotunjindu-se cu atmosfera sumbră şi morbidă de la început: „…Îmi aduc aminte şi acum de dimineaţa aceea/când, târându-mă mahmur pe străzi,/cântam la vioară…/Oraşul dormea dus:/pe străzi nici ţipenie de om./Era ca şi cum aş fi cântat/la propria mea nuntă/sau, mai bine zis, la propria mea înmormântare…” Nunta de câini este un poem antologic, în toată poezia optzecistă mai existând doar câteva de asemenea forţă, aparţinând lui Ion Mureşan, Adrian Alui Gheorghe, Marian Drăghici, Ioan Pintea, Ioan Es. Pop…
Altfel, singular în rândul generaţiei sale, Danilov îşi plasează „acţiunea” în spaţiul deschis al străzii, dar se întoarce mereu spre sine, spre lăuntrul fiinţei, el are darul scrutării interiorului şi ce vede acolo este aparent luminos, în realitate sfâşietor: „Aşa cum păianjenul/îşi ţese o pânză subţire/întinzând-o de la crenguţa/unui trandafir sălbatic la alta/…/aşa şi sufletul/îşi înconjoară trupul/cu un păienjeniş de riduri/pe care sclipesc/bobiţe de sânge şi rouă…”
Opera aceasta poetică, rotunjind vreo 35 de ani, cuprinde mai multe portrete ale artistului. În Fântâni carteziene, volumul de debut, poetul îşi lua o poză de cabotin: „Era în decembre,/cu baston, barbişon şi pipă,/treceam seara agale, prin parcul cu nume COPOU…”, poetul imitând pe Edgar Allan Poe. Era o vreme când îşi permitea să mai fie şi ludic. Acum, el creionează un Portret al artistului la bătrâneţe, artist care se află tot în stradă (scena predilectă pentru poezia lui N.D.), dar nu mai e unul preocupat de cele exterioare, fiind parcă purtătorul de cuvânt al înseşi Zădărniciei: „Nu l-au interesat nici/banii, nici gloria:/viaţa întreagă a pictat/pentru orbi/şi a cântat pentru surzi,/el însuşi fiind/asemenea lor…//…Acum îşi târăşte/dintr-un loc în altul/ paşii pe străzi:/copiii aleargă în urma lui,/ împungându-i umbra cu degetul…” Însuşi surâsul este otrăvit: „Ca pe un sâmbure de măr/ îmi scuip surâsul din gură./Îl urmăresc cum pică/rostogolindu-se în praf,/alături de mucul de ţigară.//Îl ridic apoi cu grijă/de pe trotuar şi-l îngrop/la rădăcina unui măr sau poate a unui zarzăr/şi aştept, frecându-mi mâinile de bucurie,/ca pomul să se ofilească”.
Poezia lui Nichita Danilov a evoluat dinspre una cât de cât spectaculoasă şi armonioasă în prozodie, spre una tot mai austeră, vădit despodobită stilistic, câştigând substanţial însă în profunzime, în imaginile reflectând mai mult lăuntricul întunecat decât luminosul exterior.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu