Amelia Stănescu, poetă douămiistă

Amelia Stănescu – Mecanica firii (Editura Paralela 45, Colecţia Conexiuni). Poeme de cele mai multe ori mai scurte decât hai-ku-urile, brodate pe-o singură metaforă, pe-o singură idee sau pe-o singură imagine. Poeta e adepta reducerii poemului la esenţă, la aforismul liric, la despodobirea completă de cuvinte, la descărnarea totală, explicând aceasta într-o artă poetică plasată în finalul volumului: „leapădă-mă, Doamne,/pe mine de mine însămi//lasă-mi un schelet//ca un vers”. Este meritoriu acest mod de a scrie, cu atât mai mult cu cât este foarte riscant, aici – fiind un teritoriu al poetului Gheorghe Grigurcu - ori reuşeşti, ori ratezi vădit şi definitiv. Dar, poate că şi tematica neoexpresionistă o serveşte pe poetă: „doar moartea/e cea mai sigură/îţi spuneam//până când/o pasăre/născută din mâna mea//o va răsturna peste noi” sau: „sufletul meu/trece/peste marea cea mare//câteodată//urmele anilor/îl prăbuşesc în ea”. Volumul cu texte atât de scurte, fără titlu, este el însuşi un poem pe care l-aş socoti încheiat cu aceste trei versuri: „în jurul / unui vers // singurătatea cititorului”.