În celebrul roman “Cronică de familie” de Petru Dumitriu, la răscoala din 1907, ţăranul Rizea cere pământ prefectului, pe un ton imperativ. Asta nu e important şi nu e original; ce putea cere un ţăran dintr-un sat uitat de Dumnezeu care murea de foame cu familia? Următoarea observaţie e interesantă: „Vorbise dârz, cu ochi scânteietori. Nu i se putea împotrivi nicio putere pe lume. Ştia că acum e un sfârşit; al cui, a ce, nu ştia, dar că e un sfârşit, ştia, şi asta îi dădea putere”.
Nu ştiu de ce de câţiva ani pasajul din ghilimelele de mai sus mi se pare un deja vu. Pe un plan superior, cum spun specialiştii, istoria se repetă, de la Nero la Ghadaffi, de la Darius la Putin, de la drumul de pământ la strada mea de piatră de pe vremea lui Neagoe Basarab cel Sfânt, de la poşta cu cai albi la internet. Ce păcat că guvernanţii contemporani aleşi prin fraudă sau prin diversiune nu învaţă nimic! Un sfârşit îi paşte neapărat. Paşnic, la alegeri, mai violent, când sunt pe cai mari, dar îi aşteaptă la primul colţ al istoriei.
Un comentariu:
Din pacate, ,,noi, romanii traim istoria la zi si o invatam la fara frecventa''.
Trimiteți un comentariu