Horia Bădescu este originar din Arefu de Argeş, sat la poalele Munţilor Făgăraş, dar el s-a afirmat ca scriitor în cadrul grupării Echinox de la Cluj, fiind chiar membru fondator al acesteia la începutul deceniului opt al veacului trecut. Este autorul a peste treizeci de volume de poezie, proză, eseuri, apărute în România, Franţa (publică la Gallimard!), Belgia, Bulgaria, Spania, Macedonia… Este doctor în litere şi membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor Francezi (de altfel, unele cărţi le-a scris direct în franceză şi le-a tradus în româneşte). A fost diplomat, a primit numeroase premii printre care Premiul European de poezie francofonă „Leopold Sedar Senghor” şi Premiul Academiei Române. Menţionez aceste date biobibliografice pentru a înţelege că nu avem de-a face cu un scriitor nativ, care înşiră cărţi doar inspirate pe aţa operei sale.
Cel mai recent volum de poeme semnat Horia Bădescu are un titlu apoftegmatic, o adevărată artă poetică: Vei trăi cât cuvintele tale (Editura Dacia XXI, 2010) şi este reprezentativ, exemplar pentru creaţia acestuia. Aş zice că Horia Bădescu este un poet cu viziune, un poet al luminii, dar nu luminos, ba dimpotrivă, un poet al luminii întunecate, ca să folosim un stângaci dar expresiv oximoron sau al unui întunecat spaţiu al luminii, egal cu sine de la un text la celălalt. Poemele sunt în linia nu atât a bunei tradiţii expresioniste (din care pare a fi acumulat şi conservat doar imaginaţia primară şi înţelepciunea), cât mai curând în a uneia neoexpresionistă. Exemplar pentru viziunea neagră, pentru tabloul neantului existenţial este poemul de la pagina 27: „Ca şi cum ai trăi o singură dată,/ca şi cum ai muri/în fiecare zi,/ca şi cum doar cenuşa,/scrumul zilei de mâine,/ţărâna nevăzută/care-ţi acoperă ochii/şi gura”. De fapt, acesta este doar un fragment, cartea fiind perfect unitară, ea reprezentând un singur poem din fragmente, lucru sugerat chiar de lipsa titlurilor, primul vers ţinând loc cumva de titlu.
Convenim, în general, că poezia nu se învaţă, decât poate la nivel de tehnică, îndeosebi în ceea ce priveşte cea cu formă fixă (H. B. a publicat şi multe sonete, de pildă), dar citindu-l pe autorul volumului de faţă, ai adesea senzaţia că de la el s-ar putea învăţa. E o poezie dusă la simplitatea maximă, la concentrarea deplină, unde niciun cuvânt, ce zic?, nicio silabă nu lipseşte, nu prisoseşte; mai mult, poezia din această carte este şi perfect traductibilă, am putea spune că e o poezie cu caracter universal, scrisă într-un limbaj internaţional. Discursul liric este îndeosebi la persoana a doua singular sugerând însă persoana întâi, ca-n celebrul roman Renunţarea al lui Michel Butor.
Dar, vorbeam de lumina deloc…luminoasă din această poezie. Să cităm, totuşi, în acest sens: „cămaşa însângerată a Domnului/se zvântă-n lumina-ngheţată-a/nefiinţei” (Horia Bădescu este dintotdeauna un poet creştin); sau: „lumina de ieri;/în ochii sobolilor/străluceşte ca în miezul de noapte,/luciri sângerii peste rădăcini/dăruite uitării,/lumânări la festinele morţii” (superbă această metaforă tot în sensul a ceea ce voiam să spunem mai sus!); sau: „această lumină/pe care doar din privirea morţilor/o altă zi o va recunoaşte/cândva!” sau: „Nu-i spune nimic plopului tău,/nu lumina se scurge/din frunzele sale,/ci moartea” sau: „sunt zile/în care lumina te ţine în palmă/precum lacrima unei nopţi/alungate din cer.”
În sfârşit, dintr-o carte din care totul ar trebui citat, mai reproduc doar acest „portret” al eternităţii câştigate/pierdute: „Doar umbra ta mai ştie/cât îţi atârnă/oasele încă/dar soarele stins e/demult./Fără sfârşit orizontul,/fără sfârşit şi fără de tine,/în miradoarele-abisului, nimeni./ Dincolo/cămaşa însângerată a Domnului/se zvântă-n lumina-ngheţată-a/nefiinţei” (ultimele versuri le citez a doua oară şi nu e un …abuz).
Lumina este elementul primordial al acestei poezii, cum am mai spus. Acesteia i se asociază adesea, tot ca la Lucian Blaga ( n.b. - H.B. este şi membru fondator al Societăţii Culturale „Lucian Blaga”), timpul, în sensul „marii treceri” („ceea ce mai e de străbătut/nu mai e viaţa ta./Te depărtezi/zi după zi…)”
Dacă o recenzie s-ar impune încheiată cu o concluzie, eu aş termina-o cu o întrebare: Oare, poezia lui Horia Bădescu din Vei trăi cât cuvintele tale, poezia aceasta a luminii întunecate, negre, poezia aceasta a morţii, a neantului, a viziunii singurătăţii absolute şi a zădărniciei expresive nu este cumva tabloul imploziv al unei distopii interioare? Poate vom răspunde împreună la următoarea carte a autorului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu