Poezia contemporană, postmodernă, vezi bine, este ludică, în general, ne-am obişnuit s-o luăm nu ca pe un joc superior, neapărat, cât mai curând ca pe o joacă. Cu cât un poet e mai puţin grav, cu cât bate mai abitir câmpii literelor, cu cât e mai rebel, cu atât e mai de luat în seamă. Vine însă un Adrian Alui Gheorghe cu volumul său Paznicul ploii (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010) şi ne arată că poezia se poate întoarce la înţelepciunea ei de la începuturi, fără a pierde nimic din aspectul ei (post)modern. Poetul („personajul” lui AAG) este supus de cuvinte la experimentul total: „Bagă în burta mea cartofi,/eu scot poezie/Bagă pe gâtul meu bere,/eu scot poezie/Bagă salată, bagă melci băloşi,/bagă fructe pline de promisiunile raiului,/eu scot poezie…” Poetul la bătrâneţe se recunoaşte „învins”: „Aş fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine,/Acum ascult de toate cuvintele/Biciul lor mă mână din urmă/Îmi rupe din carne/Ca o reptilă care cântă blues”. De fapt, el trăieşte această înfrângere cu înţelepciune, are revelaţia faptului că poezia e nu doar inefabilă, dar e şi de natură divină: „Dumnezeu face lucrurile frumoase, poeţii vin/doar şi pun hoţeşte semnătura;//mai mult, fac trafic cu imagini furate din grădina raiului/pe care când le atingi se transformă în pulberi de cuvinte…” Poezia este tema predilectă a lui Adrian Alui Gheorghe, oricâte ocoluri teoretice şi lirice face, tot la poezie ajunge, căutându-i originile: „La un moment dat şi poezia trebuie să ştie adevărul:/e copilul din flori abandonat în faţa/muzeului central la ora când doamnele ies/să-şi plimbe căţeluşii de pluş./Nu are mamă, nu are tată, pe scutecul violet/un bilet depune mărturie…”
Cartea aceasta este o dare de seamă despre poet. Şi, mă rog, ce face poetul? El scrie poeme „cu propriul sânge”, „se îmbată cu Dumnezeu în timp ce aranjează un mic trafic/Cu clipe eterne”, e desigur „paznicul ploii” care ştie că „zădărnicia e un deal/care scârţâie din toate balamalele/şi o ploaie care face poze/trece drept artist şi oamenii îi zâmbesc”, întoarce pe dos, ca pe mănuşi de pus la uscat, zise celebre şi se întreabă retoric: „La ce bun ciuma în vremuri poetice?” sau dă sentinţe de genul: „Omul îl reconstruieşte pe Dumnezeu după chipul/Şi asemănarea sa”, apoi dezvăluie în spirit extrem oriental puterea poeziei: „…într-o noapte am întrebat bicisnicul corcoduş:/ corcoduşule, poţi să-mi descrii chipul lui Dumnezeu?/Da, spuse el. Şi înflori”. Poetul emite maxime: „Dacă gândesc înseamnă că sunt liber” sau: „Viaţa? E o eternitate ratată”. Şi ce mai face neliniştitul poet al lui AAG? Poetul merge pe covorul roşu la plecare, nu la sosire, şi, vai!, „prinde un fir/şi deşiră toată gloria, o face ghem, metodic,/în final ghemul roşu i se rostogoleşte la picioare/ca o căpăţână de zahăr”, dar el este şi un cititor vicios de poezie („Nu citesc pentru a citi,/nu citesc pentru a omorî timpul,/citesc pentru a mă ascunde de mine însumi/în toate paginile pe care le citesc./Sunt cârtiţa dintre muşuroaiele de cuvinte…”), desenează pe iarbă tristeţea şi o pătează cu maci roşii şi nu încetează nicio clipă să se considere un vanitos creator, simulând în permanenţă „un contact nemijlocit cu divinitatea”.
Adrian Alui Gheorghe e un singular în demersul său lirico-epic, nu e ostentativ, dar nici nu e preocupat de ce „se poartă”, de ce se citeşte, ce se scrie la anii 2000. Poet de mare forţă creatoare, tehnica texturii pare a o lăsa doar pe seama comentatorilor de poezie, a cronicarilor, el inducând impresia a nu da nicio importanţă acesteia, scriitura fiind de-o exemplară naturaleţe. După cum nu e interesat în nici un fel de aspectele exterioare: lungimea versurilor sau a poemelor, forma textului, armonia dintre liric, epic şi dramatic în economia scrierilor. Metamorfoza este, de pildă, un poem amplu (30 de pagini), simfonic, livresc, o bijuterie în peisajul amestecat al poeziei române de astăzi, poetul dovedind că este la o adică stăpânitor deplin al unui poem de largă respiraţie, bine structurat. Dar ştie a concentra în doar nouă cuvinte un Poem neterminat pentru peniţă şi adrenalină: „Când scriu,/cât scriu,/îmi iau măsură/la sicriu…!”, adevărată artă poetică.
Nu ştiu un alt poet român de astăzi care să fie mai preocupat – în opera sa - de rostul poeziei, de rostul poetului în lume şi din această preocupare să aştearnă un discurs liric mai coerent, să creeze un spectacol poetic mai savuros decât Adrian Alui Gheorghe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu