La fiecare nou roman al lui Nichita Danilov scriu că este cel mai bun, şi mereu am dreptate. Anul trecut scrisesem că Locomotiva Noimann este cel mai bun roman al său, acum el este evident depăşit. Dacă la poetul Danilov este mai dificil să observi o evoluţie, el debutând la un nivel artistic foarte ridicat, în ceea ce-l priveşte pe prozatorul cu acelaşi nume, lucrurile sunt limpezi: de la roman la roman progresul este absolut evident. Deşi are o viziune cu totul aparte în cadrul prozei româneşti, una izvorâtă din autorii ruşi – de la Gogol şi până la Bulgakov – el nu se repetă, având nebănuite rezerve de imaginaţie. Cine i-a citit toate cărţile nu mă poate contrazice că Ambasadorul invizibil (Polirom, 2010) este de departe cel mai bun roman al autorului şi poate că vârful anului editorial românesc 2010. Interesant este că postfaţa e semnată de Radu Aldulescu, în fapt poate singurul, din c~te am citit, concurent la titlul de mai sus cu recentul său roman, Ana Maria şi îngerii.
Autorul îşi subintitulează cartea „roman în şase tablouri”. Este vorba, practic, de cinci nuvele şi un roman care pot fi citite (şi) fiecare în parte de sine stătător. Dar cel care ar proceda astfel n-ar fi cititor de romane, ar pierde ceea ce e mai important, însăşi construcţia romanescă exemplar de unitară. Două personaje leagă între ele cele şase „tablouri”: poetul/jurnalistul/diplomatul Evgheni Lein şi naratorul, exact şi strict în această ordine, primul oferind întreaga materie epică, cel de-al doilea fiind doar un colportor, un ascultător care transmite mai departe. Cele cinci nuvele au subiecte senzaţionale, dar şi semnificaţii şi înţelesuri profunde, trimiţând la adevărate parabole. Ceea ce am convenit că este roman, ultima parte a volumului, acesta este de-o factură aparte, e livresc, oniric, fantastic, de ce nu şi documentar, deşi de-o imaginaţie debordantă. Dacă vorbeam de progresul lui Danilov de la un roman la altul, aici putem vorbi de creşterea Ambasadorului invizibil de la un tablou la celălalt.
Anghilele reprezintă o povestire de fapt divers senzaţional, perfect rotunjită, în care nişte fraţi pescari descoperă cadavrul tatălui lor pierdut în mare şi, o dată cu acesta, şi faptul că bucăţi din trupul părintelui reprezintă o momeală perfectă pentru anghile, reuşind să se îmbogăţească din vânzarea acestora. Mai mult, tatăl fiind bolnav de plămâni, anghilele devin pentru consumatorii cu aceeaşi boală un adevărat antidot, vindecându-i miraculos.
La fel de insolit este Sfârşitul androginilor, povestea unei secte a scopiţilor, mustind de scene morbide, de răsturnări de situaţii, de personaje trăind pe muchea dintre realism şi fantastic.
Se detaşează prin profunzime, prin compoziţie şi prin amploare, ultimele două tablouri: O zi din viaţa lui Vladimir Ilici Lenin. Blestemul Casei Romanovilor şi Sosiile, acesta din urmă, cum spuneam, un adevărat roman în roman.
O zi din viaţa lui Vladimir Ilici Lenin este un tablou tulburător despre marele revoluţionar, am putea spune că însăşi data de 17 iulie 1918, ziua acţiunii, este data adevăratei revoluţii bolşevice. Tabieturile lui Lenin sunt urmărite minut cu minut de spiritul lui Alexei („eu, Alexei, eram acolo!” este leitmotivul, asigurarea la fiecare câteva fraze că n-a scăpat nimic), fiul ţarului exterminat cu cruzime împreună cu toată familia. E radiografiată nu doar activitatea lui Ilici, dar şi „forul său interior”, în care era convins că „teroarea poate suplini raţiunea după care se călăuzeşte un conducător de stat” şi în care găsea că bisericile trebuie transformate în mori de vânt. Lenin îşi desoperă similitudini de ordin istoric cu Irod, „în faţa lui dansa Rusia, pe care el o îngenunchease, oferindu-i capul ţarului pe tavă”. Lenin bea ceai şi citeşte jurnalul ţarului aflat în captivitate, îl citeşte cu un amestec de dispreţ şi ciudă că împăratul nu se lamentează, nu încearcă să-şi salveze (cum?!) familia, ci îşi face notaţii despre vreme şi despre lecturile ultimelor zile de viaţă. Amestec aiuritor de document istoric şi de imaginaţie, textul acesta este de-o forţă vizuală extraordinară. Până la urmă, dintre cele şase texte, O zi... este singurul tablou propriu zis din roman. În interiorul ramei se află Lenin în ziua de 17 iulie (pe stil vechi) 1918, la masa lui de lucru, bând ceai, citind şi adnotând jurnalul ultimului ţar şi meditând la revoluţia continuă. Textul poate fi receptat şi ca o parabolă a puterii, Lenind gândind în momentul în care deţinea deja puterea absolută: „Da, într-adevăr, Revoluţia îşi devorează fiii... Curând, din mine va rămâne o simplă relicvă. Voi zace veacuri întregi lângă zidurile Kremlinului, gol, cu desăvârşire gol... Ascultând cum şuieră vântul printre ziduri...” Cronica aceasta fictivă (fictiv-reală?) a unei zile din viaţa revoluţionarului de la Kremlin e, poate, mai pregnantă, mai memorabilă decât toate paginile de istorie scrise despre Lenin.
În principiu, nu altfel stau lucrurile nici în ceea ce priveşte ultimul text al romanului: Sosiile. La preşedinţie. Letinski&Kuzin, în 230 de pagini fiind descrisă tot o zi a anilor 2000, de data aceasta, din viaţa preşedintelui Letinski a unei republici fostă sovietică. Ziua, aparent una banală la palatul prezidenţial, preşedintele şi-o petrece alături de consilierul său Kuky Kuzin, prezentându-i, pe lângă concepţiile sale bizare de conducere a statului, şi bogata colecţie de sosii, într-un topos ce trimite uneori la un sanatoriu de alienaţi, alteori la un spaţiu virtual. Scena duce cu gândul la dictatorii sud-americani ai lui Márquez, Llosa, Asturias, la Şcoala dictatorilor a lui Erich Kästner, deşi el se recunoaşte a fi croit după model de tiran de la Porţile Orientului. Spectacolul ţinut de sosiile lui Letinski, ascultând orbeşte de protagonist, este unul grandios. Preşedintele, bolnav de puterea absolută, neputându-şi-o permite totuşi în condiţiile anilor 2000, se joacă sadic, crud, discreţionar cu sosiile personalităţilor istorice din care nu lipsesc Kant, Bismarck, Lenin, Stalin, Leibniz („un om paşnic de felul său şi care se mulţumeşte să joace alba-neagra cu monadele”), Marx, care „are o libertate totală de mişcare, dar nu are nici un locuşor al său unde să-şi odihnească oasele-i bătrâne, vagabondând dintr-un salon în altul, ţinându-se de şotii şi proferând tot felul de prostii”, Socrate care stă în acelaşi salon cu Confucius, Diogene, Epictet, Caligula, Cicero, Ivan cel Groaznic, aici un mieluşel beştelit de preşedintele Letinski, Vlad Ţepeş, Napoleon, însuşi Shakespeare, Lev Tolstoi, Salvador Dali care – suprarealist fiind, nu-i aşa! - „cultivă girafe în flăcări şi elefanţi, iar când iese la plimbare, îşi ia cu el întotdeauna o umbrelă şi un furnicar...” Crezul preşedintelui după care a adunat la palat toate sosiile personalităţilor istoriei universale, ale istoriei globale - „un fel de sferă Rubik, compusă din mai multe epoci şi mai multe personaje” - este acela că „orice lucru are două feţe, una tragică şi alta comică. Deseori aceste două feţe se amestecă între ele, încât nu mai distingi unde începe râsul şi unde se sfârşeşte plânsul...”
Lumea Ambasadorului invizibil este un spectacol conceput de un scenarist a cărui imaginaţie n-are limite. Scenele trec firesc din real în fantastic, din cotidian în oniric, în coşmar, din normal în ridicol, în cele din urmă totul părând firesc în suprarealitatea generală, iar regizorul – un drăcuşor şăgalnic. Preşedintele Letinski vine la palat cu servieta diplomat ticsită de sticle de coniac şi vodcă, îşi ţine în birou micul sarcofag cu cenuşa răposaţilor săi părinţi, îşi mulge secretara în pahar şi-i bea laptele, ţine consilierului discursuri despre puterea absolută, dar îi face şi mărturisiri intime, fumând trabuc şi bând coniac. Galina din Sfârşitul androginilor este fascinată de morţi, e fericită să-i spele, să-i ferchezuiască în baie, să le cânte la ureche cântece de lume. Dar tot spectacolul este ţesut în jurul ideii de putere, eventual de puterea absolută, de care sunt atrase, ca fascinate, mai toate personajele romanului.
Finalul este unul simbolic. Naratorul vrea să-i înapoieze lui Lein manuscrisul Blestemul casei Romanovilor: „- Păstrează-l! Zise el. ţi-l las pe ţar şi pe Lenin ca amintire. Şi după o clipă de reflecţie, adăugă: - Mai bine hai să închidem manuscrisul într-o sticlă şi să-l aruncăm în valuri. Poate-l va înghiţi vreun monstru biblic rămas ca o relicvă preistorică în ocean şi-l va scuipa pe celălalt ţărm al Atlanticului, lângă Statuia libertăţii sau într-un alt loc în apropiere de Manhattan... America-i un monstru ce poate înghiţi orice...” De altfel, toată naraţiunea este înşirată pe ţărmul de est al Oceanului Atlantic, sugerând o margine de lume, un sfârşit de istorie închisă într-o sticlă aruncată în valuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu