Radu Cange şi-a croit în ani, cu migală şi nefârşită răbdare, o marcă lirică proprie, inconfundabilă, în formă, în substanţă. Acest rezultat distilat şi rafinat este relevat în deplinătatea sa în recentul volum Vinerea singuratică (Editura Semne, Bucureşti, 2010). Singurătatea, moartea, tristeţea ca stare de spirit, deriva lumii actuale, amărăciunea de zi cu zi, de fiecare zi – acestea sunt temele liricii lui Cange, tratate pe un ton firesc elegiac, fără vreo notă falsă, fără lamentare ostentativă, dar şi fără emfază de victimă.
Singurătatea la Radu Cange este uneori dureroasă, dramatică, „sângerie”, ca o stare de veghe continuă „la fereastra aceasta/după gratiile de sânge închegat”, tonalitatea trimiţând vag la neoexpresionism. Dar, în general, singurătatea este percepută ca mod (aproape mistic) de a fi: „De mult/nu mă mai incomodează singurătatea//Păgân, uneori,/o pun icoană/alături de Preacurata”.
Sunt evocaţi Bacovia, Rimbaud, Lautreamont, Baudelaire, Poe şi recunoscuţi – mai direct, mai în subsidiar – ca tot atâţia maeştri. O linie abia perceptibilă îi uneşte pe toţi în lirica elegiacă a lui Radu Cange, o lirică făcând elegant şi abia sesizabil slalom printre curente, direcţii, mode, paradigme, poetul refuzând incartiruirea în vreuna dintre acestea.
Viziunea poetului este una autentic sumbră, concentrată în poeme de doar câteva cuvinte, amintind prin densitatea „tablourilor” de un Ungaretti de odinioară, de un Grgurcu de azi, ca-n acest Poem: „Perfid coboară/întunericul/pe umerii noştri;// ...Până când/ne înnegreşte/îngerii”. Sau ca-n aceste existenţialiste versuri profund apăsătoare: „Moartea mi se pare/caldă şi moale/şi apatrid în adâncul/fiinţei mele mă simt” sau ca-n această Ameţeală: „Mă înfior,/pe stradă/trec rânjinde vagabonde/măştile lui Maldoror”.
Poezia lui Radu Cange poate fi percepută ca o sinteză a destinului dramatic al poetului în societate, în lume, starea de angoasă, chiar de nefericire, fiind o permanenţă, un modus vivendi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu