După doi ani şi mai bine de la apariţie, Moartea noastră cea de toate zilele încă mai are ecouri. In ultimul număr din "Cafeneaua Literară" scrie Virgil Diaconu următoarele:
Dumitru Augustin Doman iese pe piaţa literară cu Moartea noastră cea de toate zilele (Editura Timpul, 2008), care este cea de a doua sa carte… thanatică.
Moartea este fără discuţie pentru scriitor o temă dificilă, pentru că fiind fundamentală în ordinea existenţei ea cere o tratare pe măsură. Cum ar fi nimerit, aşadar, să vorbeşti despre moarte? Prin ce gen poţi aborda, pe parcursul a 100 de pagini, o atât de pretenţioasă temă? Printr-un studiu filozofic? Printr-un eseu? Printr-un roman? Printr-un poem? Cartea lui Doman refuză toate aceste modalităţi, ea prezentându-se ca o colecţie de fragmente scrise în mai multe registre artistice: reflexiv, reflexiv-aforistic, prozaic, jurnalier. Nu avem de a face, aşadar, cu un gen, cu o structură stilistică unitară, ci cu o structură compozită genuistic. Cartea se compune din unităţi textuale independente, insulare, care nu sunt „legate” între ele decât prin tema lor – moartea. Acestea sunt scrise în aşa fel încât să poată fi citite în orice ordine, fără ca ansamblul textual să piardă ceva. Norma de construcţie a cărţii este fragmentarismul. Dacă acest mod de a concepe aparţine prozei postmoderne, atunci pesemne că despre ea este vorba. Pe de altă parte, nu lipsesc nici citate din opera poetică sau reflexivă a unor autori, nici replicile date unor profesionişti ai beznei, cum este, de pildă, Cioran.
O dublă viziune
Ce viziune cutreieră totuşi jurnalul compozit al lui Augustin Doman? Două atitudini pare să exprime autorul, mai puternic, faţă de moarte. Prima ar fi tragismul ei, iar a doua ironizarea acestui tragism şi, mai departe, a morţii înseşi. Iată, în câteva rânduri, atotputernicia morţii:
„Moartea nu suportă posesive. Nu e a mea, nu e a ta, nici a lui. Noi toţi suntem ai ei. Animale, vegetale, minerale îi aparţinem dintotdeauna pentru totdeauna.” (p. 7). Sau:
„Nici n-am terminat de rostit în gând cuvântul moarte (adică moar-te, m-o-a-r-t-e), că primul vierme m-a şi vizitat intrându-mi falnic şi stăpân pe sine pe-o nară şi urcând zelos spre creier, spre locul în care a răsărit cuvântul moarte, adică moar-te, adică m-o-a-r-t-e.” (p. 14).
Şi iată moartea luată peste picior, zeflemisită, atunci când autorul vede în ea „un şerif feminin, cu un sân galben-roşcat în loc de insignă” sau când vorbeşte despre „decenţa morţii, care nu va veni aici, în cafeneaua de lux”... Mai mult decât atât, Doman găseşte resurse să jubileze sarcastic:
„Ce se mai răsfaţă muribundul! Cu câtă importanţă geme el! Parc-ar fi primul care păşeşte pe teritoriul morţii fără de sfârşit. Cu cât e mai aproape de putrefacţie şi de primul vierme, cu atât pretenţia lui să-l respectăm, să fim impresionaţi, să-l compătimim e mai mare.” (p. 8).
Rar poţi găsi un text mai cinic decât acesta. Să dai cu pietre nu într-un personaj care s-a făcut vinovat de o faptă reprobabilă, ci în omul aflat pe pragul morţii – în muribund –, nu prea îi este dat oricui. Pentru Doman, muribundul nici nu este pe patul de moarte: el joacă teatru, el „se răsfaţă”! Şi dacă ne-a asigurat că „se răsfaţă”, atunci autorul are tot dreptul să-l batjocorească pe cel care moare, doar pentru că el, autorul, este în viaţă... Iată o impertinenţă literară demnă de semnalat.
Cei care mor, aşa cum mor, cum „ştiu” ei să moară, îl deranjează pe Doman. Ei ar trebui, în consecinţă, „să moară frumos”, elegant, în tăcere, discret, fără să cârtească, să moară moral! Doman vrea să-l disciplineze, să-l „moralizeze” pe muribund. De altfel, autorul scrie în mai multe rânduri despre caracterul moral al morţii… şi chiar despre perfecţia ei, în antiteză cu imoralitatea şi imperfecţiunea vieţii. Dar atât o moarte morală cât şi o moarte care ne-ar aduce perfecţiunea sunt pure speculaţii, ficţiuni goale, pentru că aceste noţiuni – moralitatea şi perfecţiunea – nu se pot aplica, pur şi simplu, morţii.
Cel care scrie cu acid sulfuric despre moartea altora şi care nu îşi arde în acest chip degetele scriitoare, pentru că aici suntem în domeniul literaturii, poate să-şi închipuite, cu umor, chiar şi propria moarte:
„La înmormântarea ta provincială va cânta vesele marşuri funebre Fanfara cultivatorilor de căpşuni tronconice din cartierul Progresul. Te va conduce la loc cu verdeaţă fundaţia Îngerii Păzitori ai Jandarmeriei Orăşeneşti. Te va însoţi cu spirit de responsabilitate Consiliul de Onoare al Partidului Crescătorilor de Reptile (PCR). Vor fi triste în urma sicriului tău: comisii, secte, asociaţii, fundaţii. Şi va cânta vesele marşuri funebre Fanfara cultivatorilor de căpşuni din cartierul Progresul.” (p. 23).
După cum se vede, Doman urmăreşte spectaculosul care provoacă umor. Nu vom insista, aici, asupra şocului pe care îl are Doman în faţa morţii adevărate, a morţii pe care poţi pune mâna. Faptul că el nu a fost în stare, de pildă, să se apropie de cadavrul unui foarte bun prieten al său, pentru a-şi lua „la revedere”, ne arată că autorul are o altă atitudine în faţa morţii. Toată grandomania şi umorul pe care le dovedeşte în scris atunci când batjocoreşte moartea, se spulberă când moartea este, în mod real, lângă el. Altfel, în regim literar, Doman are umor. Are umor şi atunci când selectează, pentru deliciul său şi al cititorului, câteva versuri semnate de Emil Brumaru:
Oare
Cum se moare?
Aşa cum cade o căpşună-n apă
Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?
Oare
Cum se moare?
Şi dacă tot a scăpat viu şi nevătămat după lecturarea acestor versuri brumariene – versuri pe care noi le trecem la categoria „tembelisme mascate poetic” –, Doman îşi permite în fine câteva clipe de relaxare în curtea casei sale de pe strada Vlad Ţepeş. Aici îşi petrece el timpul fie alergând după puicile albe şi iepurii de casă, fie plimbându-se printre florile şi tulpinile de fasole şi mazăre din grădină. Printre straturile de ceapă şi păstârnac:
„Mă plimb agale prin regatul meu de pe strada Vlad Ţepeş. Ca un stăpân responsabil. Căţeaua Gica mă priveşte în treacăt şi tot în treacăt dă din coadă o dată, maxim de două ori. Este o îmbuibată, îmi zic şi sunt hotărât s-o pedepsesc la prima ocazie. (...) Strâng de pe o piramidă de lemn vrejii de castraveţi şi-i pun în mijlocul grădinii, împreună cu tulpinile de fasole, de mazăre, de ardei şi le dau foc. Rugul toamnei. În regatul meu de pe strada Vlad Ţepeş e încă o zi de linişte şi pace.” (p. 47).
Lucrurile mărunte, dar vii ale vieţii, sunt puse de autor de multe ori în antiteză cu moartea:
„Te trezeşti liniştit (...). Şi stai o oră cu mâinile sub cap, în pat, te uiţi în tavanul cenuşiu şi meditezi la moarte (...). Şi gândurile îţi zburdă în voie la zidul cenuşiu al morţii, la spaţiul îngust al cavoului cenuşiu din spaţiul infinit al morţii. (...) Dar te vizitează o femeie frumoasă, apoi ţi se face foame/sete şi te înfrupţi cu chiftele, cu castraveţi şi votcă, iar fascinantul gând al morţii se risipeşte ca o ceaţă...” (p. 7).
Negreşit, Doman face eforturi să ştirbească măreţia morţii. Şi o face fie prin zeflemisirea ei, fie ignorând-o şi aruncându-se în braţele vieţii. Cartea lui conţine chiar fragmente care nu au nicio legătură cu moartea, fragmente care sunt, în mod manifest, ale vieţii, pledoarii pentru bucuriile, mari sau mici, ale vieţii. Dar această abandonare în braţele vieţii apare ca o replică dată gândului etern şi obsesiv al morţii. Petrecerea şi desfătarea pe care le elogiază apar ca un divorţ temporar faţă de moarte şi ca împotriviri faţă de ea.
În mare, pe de o parte Doman creează o atmosferă bolnăvicioasă şi irespirabilă, sporind paralizia unei teme care deja ne crucifică, iar pe de altă parte el face din moarte spectacol, carnaval, pentru a coborî moartea de pe soclu, pentru a o diminua şi îmblânzi. Într-un sens, „Moartea noastră cea de toate zilele” este un fel de tratat de îmblânzire a morţii. Cam aceasta ar fi dogma despre moarte a lui Dogman.
Prozatorul D.A. Doman ar fi putut să abordeze moartea din perspectivă mitologică şi speculativ-filozofică. Ritualurile de înmormântare, credinţa în nemurire, problema învierii, lumile de dincolo, mântuirea, toate acestea ar fi putut să fie discutate, ca probleme ale morţii; ale morţii, din care el a făcut centrul lumii sale. Tema este fără îndoială vastă şi complexă. Aprofundarea notei reflexive pe care unele texte o prezintă deja nu-l ispiteşte însă, autorul oprindu-se la un fel de jurnal al vieţii şi „al morţii”, pentru că aici se simte el, ca prozator, în largul său.
Nu am trecut, până acum, prin regatul de pe strada Vlad Ţepeş, unde a poposit moartea. Nici nu ar fi fost nevoie, de altfel, pentru că omul care îşi fumează în linişte (?) pipa, care stă de vorbă ceasuri de-a rândul cu ceaşca de ţuică şi creşte iepuri, a aruncat deja moartea în lume, încercând să se lepede de ea. Dar ea dansează în continuare sub privirile lui. Şi ale noastre.
ianuarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu