Membru al hoardei

Am stat, am gândit(deşi asta e un lucru încă subversiv), m-am uitat la televizor până am înnebunit, am ieşit pe stradă, am auzit oameni vorbind, am mers cu prietenii la o halbă, că e caniculă, am dat cu motocoasa prin curte şi prin grădină, m-am răcorit în albia Argeşului, şi totuşi, concluzia este una singură: guvernul actual nu poate fi trimis acasă, unde-i este locul, decât printr-o mişcare similară celei din septembrie 1991. M-am îngrozit atunci, am zis că hoardele n-au ce căuta în democraţie. A trebuit să treacă 19 ani pentru a-mi dori din tot sufletul să intru cu drugul de fier în Palatul Victoria. Pentru că din 1989 nu m-am simţit mai umilit şi mai lipsit de orice perspectivă decât în timpul regimului Băsescu-Boc. Dacă vom protesta paşnic 10 milioane de români în Piaţa Victoriei (acceptând că am intra acolo) timp de o lună, nici cu un milimetru, un neuron, un dram de sentiment nu vom sensibiliza niciun guvernant şi tot bugetul României va curge neîncetat spre clientela politică. Dacă 10 milioane de români vom face greva foamei în aceeaşi Piaţă a Victoriei, guvernanţii vor număra în fiecare dimineaţă morţii şi vor merge mai departe, robinetul de euro spre clientela politică va fi deschis zi şi noapte. Nicio speranţă, deci. Propun aşadar să ne transformăm într-o hoardă de 10 milioane de români şi să radem fizic Palatul Victoria, altfel suntem pierduţi pe veci ca naţiune. În septembrie 1989, mai aveam un dram de speranţă, acum nu mai am niciuna. De ce atunci s-a ieşit în stradă, iar acum nu?