Monica Patriche, o douămiistă atipică

Monica Patriche - Memoria fluviului(Brumar, Timişoara, MMIX). În rândul ultimului val de poeţi, Monica Patriche face figură aparte. Ea scrie parabole de sorginte biblică, de pildă, dar nu vetuste, ci de-a dreptul postmoderne. Dar poeta dezvăluie şi accente (neo)expresioniste: „O imensă ureche însângerează câmpul./Oamenii se întreabă: ce animal ciudat/locuieşte pustiul? Mâinile li se umplu/de sânge. //(...)/ O făptură alergând – zbuciumul ei pricinuit/de incertitudine – se opreşte şi aşteaptă să/vină din urmă cea vârstnică, înserarea;//(...)/S-au retras apele. Nu a rămas decât o imensă/ureche însângerând albia secată”. Dacă ţin să citez cu adevărat ceva cu adevărat impresionant din acest volum este această strofă care concentrează măiestru fizica/metafizica scrisului, text ce te duce cu gândul la un Borges: „Îngerul morţii deschide cartea. Gândurile/s-ar sătura acum cu lumina copacilor din vis./Securea i-a tăiat de mult. Pătrate albe/şi negre: fereastra, patul, cutia cu păpuşi,/mâinile. Mâinile sunt pătrate de lumină/acoperind pătratul colii, plin de poezie./Un pătrat peste alt pătrat: scrisul”.