Comunismul este vesel!”

Moto: „Noi o să ne pierdem mai întâi minţile şi după aceea o să ne scriem memoriile”
Bora Cosic

Despre existenţa unui socialism mai relaxat şi mai dezgheţat în Iugoslavia faţă de România s-a tot vorbit. Deosebirea aceasta era manifestă în toate domeniile, deci şi în cel literar-artistic sau poate mai ales aici. O dovadă este şi romanul lui Bora Cosic Rolul familiei mele în revoluţia mondială (Editura Art, 2008), roman apărut la Belgrad în 1969. Este adevărat că apariţia acestuia a atras după sine pierderea dreptului de semnătură a autorului pentru o vreme. Dar Cosic s-a revoltat abia în 1992, şi nu împotriva regimului Tito, ci a lui Miloşevici, şi a luat calea exilului, astăzi trăind în Germania, unde a devenit faimos tocmai graţie acestei cărţi. 
Naratorul este la început un copil, un adolescent spre final, care povesteşte cu o candoare savuroasă epoca sfârşitului războiului şi a instalării comunismului în Iugoslavia. Dar n-o face la general, ci prin intermediul familiei sale. Fără introducere, fără niciun fel de comentariu, copilul înşiră fapte şi dialoguri din familie cu un umor debordant, cu un umor aparent involuntar, iar mai târziu cu ironie, ba chiar cu autoironie amară. Familia aceasta este una zănatică, una „complet anacronică, cu fotografii vechi şi frumoase pe pereţi”, o familie săracă „ai cărei membri erau sănătoşi, în pofida unor lipsuri, cum ar fi să zicem banii, hrana, îmbrăcămintea”. Dar familia aceasta – trebuie observat de la început – e una trăsnită, în schimb, de fapt, una profund morală.
Prima parte a cărţii, descriind banalitatea cotidianului, ar putea fi sintetizată cu titlul unei compuneri pentru şcoală a copilului: Viaţa noastră în closet şi în general. Tot ce era „important” se consemna în calendar: „zilele în care tata nu fusese beat, zilele de naştere ale tuturor membrilor familiei precum şi anul în care mama căzuse de pe scările rulante ale magazinului universal”. Mama era cea care conducea familia, fiind mai pragmatică, deşi „plângea la echinocţiul de primăvară”. Tatăl era veşnic în căutare de lucru, călca pe alături abandonându-şi căminul, şi era mai mereu beat. Unchiul e un Don Juan în mizerie, iar mătuşile nişte romantice/romanţioase incurabile, cu gândul la actorii din filmele americane care le ocupă atât de mult timp că nu mai fac distincţie între ficţiunea americană şi mizera realitate iugoslavă. Iar bunicul este un hâtru, el dând mereu – în chip de concluzii – replici cordial-acide de genul: „Ce uşor e pentru voi să plângeţi, ca beţivului să cânte!” sau: „O să faci apă la genunchi de atâta citit”.
Perioada instalării comunismului în ţara vecină şi prietenă, nu-i aşa, este descrisă cu un umor nebun. Venirea ruşilor în oraş, dar şi în familia eroului nostru este zgomotoasă. Deşi cu un etaj mai jos tocmai murise de angină pectorală un funcţionar, „ofiţerii au cântat, m-au mângâiat pe cap, au băut rachiu şi au vomitat de pe balcon în curte”. Iar concluzia este categorică şi irefutabilă: „Comunismul este vesel!” Diviziunea muncii de partid în familie este aşa limpede şi clară!: „eu (naratorul, desigur; n.m.DAD) eram cel responsabil cu propaganda şi scrisul poeziilor, tata, cu combaterea alcoolismului (el beţiv înveterat fiind; n.m.DAD), unchiul (Don Juan, vezi bine!; n.m.DAD) cu problema femeilor”. Organizarea societăţii este făcută cu acribie: „Secretarul nostru de partid, Simo Tepcija, ne-a convocat pe toţi în sala fostului cinematograf Korzo şi ne-a dat ordin: «Trebuie să ne împărţim pe grupuri, iar fiecare grup o să aibă misiunea să afle cum privesc oamenii noile evenimente». Eu l-am întrerupt: «Mama şi mătuşile mele privesc prin gaura din perete la evenimentele din patul vecinei care e o curvă»>”. Iar la şedinţe se face schematic critică şi autocritică, adică „fiecare trebuie să spună mai întâi ceva despre sine şi pe urmă despre ceilalţi. Scena are savoarea unei comedii de succes, toţi tovarăşii mărturisindu-se pe rând: „Sunt încăpăţânat” sau: „Tata este din familie mic-burgheză, iar eu mă masturbez”... Tot mama, însă, mai are reveniri la realitate; în timp ce soţul troşcăit vomită în baie, ea meditează: „Tovarăşul meu este deocamdată încântat de noile evenimente istorice, dar o să-i treacă”.
Se pun apoi bazele artei noi. Eroul cântă, acompaniindu-se la acordeon, rusescul cântec zglobiu Când iese Stalin la plimbare, iar cei din jur aplaudă cu frenezie. Făcând exces de zel, naratorul explică celor abia veniţi la putere cum modifică el piesele de teatru clasic, introducând scene optimiste, cu exemple pozitive de viaţă „ca să îmbunătăţim sistemul nervos al populaţiei”(!).
Naratorul e uşor retardat şi alienat, năuc, oarecum rebel, dar şi amoral fără să ştie, din aceste trăsături rezidă candoarea lui, amintind de Holden Caulfield, eroul narator din De veghe în lanul de secară al lui J. D. Salinger: „Eu am rămas mult timp copil, tot restul a venit după. Eram băiatul îmbrăcat în paltonul mamei, încălţat cu pantofii bunicului, având în schimb un trenci de la un pilot american, mort, se-nţelege. Locuiam împreună cu soldaţii într-o unitate militară. Preocupările principale ale familiei erau: desenatul, gătitul, udatul florilor, oricum mereu ofilite. La început credeam că toţi copiii se fac cu ajutorul unei pilule ascunse în cutia pe care scrie Pericol de moarte şi se nasc prin burtă. Credeam că, după ce va veni libertatea, se va interzice consumul de alcool şi voi învăţa să cânt la vioară, dar nu s-a întâmplat aşa”. De observat amestecul de voioşie şi amărăciune adâncă. Dar eroul are ceva şi din bravul soldat Sveik: pe lângă seninătatea şi naivitatea funciare, nonşalanţa cu care înghite ironiile şi ofensele celor din jur.
Lumea aceasta parodică, dar şi tragică, seamănă cu cea a lui Bohumil Hrabal, fiindu-i însă superioară, cu toată lipsa de lirism de la ceh. Ca-n moto-ul de mai sus, textul dureros de vioi al romanului pare a fi opera unui scelerat vesel care descrie o lume în derivă, o lume care din păcate a dăinuit o jumătate de secol.