Un sonetist liber/libertin

Lucian Scurtu – Regnul ascuns – sonete (Editura Biblioteca Revistei Familia, 2008). Sonetul a ispitit de-a lungul vremii pe foarte mulţi poeţi, în primul rând pe cei de formaţie clasică, dar şi pe avangardişti, iar mai încoace şi pe cei postmoderni. L-a ispitit şi pe orădeanul Lucian Scurtu care până acum a fost un textualist în formă, teribil şi nonconformist în atitudine. Nu-i vorbă, atitudinea nu-i una cuminte nici aici. Cele două catrene şi două terţine nu-l pot încorseta pe liberul, libertinul, neliniştitul „Lucian Mărturisitorul” (titlul primului său volum). În vers concentrat şi acid care aminteşte din acest punct de vedere de Ion Barbu sau trimiţând, prin imaginile corosive, la Tudor Arghezi, Lucian Scurtu face insolite portrete: pe de o parte, caricaturizate, mici pamflete despre farisei, cabotini, talibani, iar pe de alta galante desene de femei anonime sau celebre, precum Maria-Tereza, cea „frumoasă ca Diploma Leopoldină” şi „împărăteasă-a clipei”, dar şi autoironice autoportrete de „doctor în poezie”, „edecar pe Criş”, „K-ul orădean”.