Un singur poet semna până acum ca la catalog, cu nume, iniţiala tatălui, prenume: Dumitru M. Ion. I se alătură acum Gheţău Gh. Florin cu volumaşul acesta de poezii şi aforisme, Ergonomia căderii în derivă (Editura Focus, 2007) volum cu titlu mai curând de studiu academic. Dar tânărul autor nu are niciun fel de inhibiţii, folosind, de pildă, recuzita poeziei din anii ’50: reactoare, conducte, incubatoare, benzi rulante etc., însă exact pe dos decât în poezia proletcultistă, ca-n aceste însemnări pentru o odă a conductei: „un guru constipat/smulgea scâncete de orologiu/unei antice conducte/prin care au curs mâloase blesteme/spre aglomeratele incubatoare ale/indiferenţei/acum e doar un portativ aleatoriu/piesă de bază într-un pastel urban/sacrificiu pentru zeii ruginei/tron pe care stelele căzătoare visează ocazional la fructul oprit/din livada industriei/pe când banda rulantă promite din nou/stafiilor pensionate/de liniştea metalică a conductei/indubitabil progres/anxietate sumară”. Se observă ironia subţire a poetului, fără să facă însă parodie.
Aforismele sunt corecte, în sensul că sunt croite pe paradox, în general: „Să nu ceri, să nu primeşti, doar să oferi, iată ingredientele libertăţii” sau „Legea este o formă de crimă acceptată” sau „Prin simplul fapt că moartea ne priveşte pe toţi
nu are nimic nedrept în ea”.
Un comentariu:
Pentru că are şi moarte, ne place, Dom Mitică! Uite, apre pildă,ce se petrecu azi cu mine: a murit un om în mine şi s-a născut un altul.Acest ins mi se pare cam dubios şi de aceea stau cu ochii pe el. Începe să aibă un comportament pascalian, anume să gândească la modul: celălalt este de partea cealaltă a râului. Sunt scandalizat de acest fapt. Insul care mi-a venit în ospeţie îmi pune toate câştigurile metafizice sub semnul aporiei. Ba, chiar şi vocaţia prieteniei, pe care îmi place să cred că am dobândit-o cumsecade, chiar din copilărie,mi-o pune sub semnul acestei boli, ori tainice lucidităţi. Realitatea mea de azi a devenit un nod încâlcit, şi nu ştiu dacă mai am puterea macedoneanului, semeaţa scânteiere alexandrină, să pun mâna pe spadă şi să tranşez totul pentru todeauna . În rest, soarele acestui decembrie îmi aminteşte de companionii care m-au ajutat să mă aşez în fiinţa verii ce a trecut precum în Paradis - lăcustele şi piersicile! Acestea din urmă, anul acesta mi s-au părut a fi mici zeităţi, fructe oprite. Le-am mângâiat doar. A fost ca şi cum aş fi scris cu adevărat prima scrisoare de dragoste, pentru femeia care nu va veni niciodată la mine!
A. Sibiceanu
Trimiteți un comentariu