BARGETON, DOAMNA DE

Personaj în Iluzii pierdute.

"Unul din personajele cele mai însemnate ale acestei povestiri" - cum o prezintă însuşi Balzac - pe numele de fată Marie-Louise-Anais de Negrepelisse. "Fiica unui gentilom uitat de mult în conacul său, deşi făcea parte din ramura mezină a uneia dintre cele mai vechi familii din nordul Franţei". Soţie a nobilului Bargeton din Angouleme, "născută spre a fi celebră, dar ţinută în obscuritate de împrejurări fatale", doamna de B. este protectoarea artelor din oraş. Întâmplător, Nais - cum i se spunea în casa părintească - sau Louise - cum îi plăcea ei să i se spună - are parte de o educaţie aleasă primită de la abatele Niollant care este oaspete mai multă vreme al conacului tatălui său. Astfel, ea învaţă italiana şi germana, apoi contrapunctul, odată cu muzica tuturor maeştrilor, de asemenea marile opere literare ale Franţei, Italiei şi Germaniei, în sfârşit greaca şi latina precum şi câteva noţiuni de ştiinţe naturale. În urma acestor acumulări, domnişoara de Negrepelisse - în pofida sfaturilor abatelui Niollant de a fi drăguţă şi modestă - devine plină de ea, manifestând un dispreţ total faţă de toţi din jur, de omenire în general. La începutul romanului, doamna de B. are treizeci şi şase de ani, arătând mult mai tânără, iar soţul ei are cincizeci şi opt, arătând de şaptezeci. Cum în salonul ei se aduna "înalta societate" din Angouleme, şi cum se făcea ascultată, Nais îşi însuşeşte defectul de a vorbi în fraze stufoase pline de cuvinte umflate, în special de superlative, fiind de altfel şi entuziasmată de toate nimicurile.Unora li se părea a fi "o nebună neprimejdioasă; însă unui fin observator, lucrurile acestea i s-ar fi părut, desigur, ruinele unei mari iubiri, abia clădită şi deodată prăbuşită, rămăşiţele unui Ierusalim ceresc, într-un cuvânt o iubire fără de iubit". Despre ce este vorba? Cu ani în urmă, la un bal oferit oraşului de un regiment în trecere de-al lui Napoleon, Nais se îndrăgosteşte de un gentilom, simplu sublocotenent căruia însă împăratul îi promisese bastonul de mareşal. Dar acest marchiz de Comte-Croix moare în bătălia de la Wagram. Ea îl plânge şi se întunecă pentru mulţi ani. Căsnicia şi societatea reprezintă pentru ea o adevărată mânăstire pentru că "între goliciunea oamenilor care o înconjurau şi nimic, o femeie superioară ca dânsa preferă nimicul". Ani întregi, doamna de B. trăieşte cu poezia "precum o călugăriţă cu credinţa". Această monotonie este întreruptă de apariţia lui Lucien de Rubempre, îndrăgostit până peste cap de ea. Cei doi, înconjuraţi mereu de societatea oraşului, îşi vorbesc doar din priviri şi gesturi mai mult decât discrete. Suflet neprihănit, doamna de B. este mişcată de sentimentele tânărului poet şi inima-i dă ghes să-i răspundă. Dar uzanţele nu-i permit; moralitatea impusă de societate nu-i lasă portiţă de scăpare. De altfel, prudenţa ei nu este neîntemeiată. Fiind surprinşi într-o poziţie cât de cât intimă, cei din jurul lor încep să bârfească, totul soldându-se cu un duel la care Bargeton îl provoacă pe intrigant. Dar în curând doamna de B. pleacă la Paris, însoţită de Lucien. Se instalează la un hotel, însă a doua zi apare de la Angouleme baronul de Chatelot care o iniţiază pe Louise în viaţa din capitala Franţei. O face atât de bine, încât nu peste mult timp ea îl abandonează pur şi simplu pe tânărul şi neexperimentatul Lucien în tumultuosul ocean care e Parisul, la ea iubirea fiind "altoită pe orgoliu". Astfel, dintre iubirea tânărului Lucien şi ocrotirea doamnei d'Espard, Louise alege pe aceasta din urmă. Tot restul sejurului la Paris, cei doi nu se mai întâlnesc decât întâmplător, doamna de B. şi baronul de Chatelot fiind ţinta ironiilor ziariştilor din grupul lui Lucien, numiţi de acum în anumite cercuri ale Parisului Scoica şi respectiv baronul Cocostârc. Dar şi Lucien are de pierdut, acest conflict împiedicându-l să obţină hotărârea regală de schimbare a numelui din Chardon în de Rubempre. Între timp, domnul de Bargeton moare, iar Louise revine la Angouleme în chip de contesă de Chatelot. În finalul romanului, noua contesă este cu totul strălucitoare şi de departe cea mai mare autoritate din oraş: invidiată, măgulită, linguşită. Ba, chiar se face ascultată şi de noul soţ, ca şi de primul. E cât pe ce să reia legăturile amoroase cu Lucien (care se sacrifica pentru a-şi salva cumnatul, chiar dacă ceva din vechile sentimente îi rămăsese). Dar lucrurile iau o asemnea întorsătură, încât Lucien pleacă definitiv din oraş. Aşadar, povestea de dragoste dintre cei doi rămâne neîmplinită.

În ce priveşte modelele posibile pentru doamna de B., Angela Ion notează: "Pentru crearea Doamnei de Bargeton, Balzac s-a putut inspira din istoria unei "muze de provincie" celebră la Angouleme, Rosa de Saint-Surin, care-i va împrumuta unele trăsături şi personajului Dinah de La Baudraye (...). Marie-Caroline-Rosalie Richard de Cendrecourt se căsătorise în 1812, la vârsta de nouăsprezece ani, cu eruditul Pierre Tiffon de Saint-Surin (1768-1848), profesor la Şcoala Centrală din Angouleme, editorul lui Boileau şi al lui La Harpe, prieten cu scriitorii Fontanes şi Joubert. Decepţionată de căsătoria cu un bărbat cu dpuăzeci şi cinci de ani mai în vârstă decât ea, care nu-i era soţ decât cu numele (ca şi domnul de Bargeton în romanul lui Balzac), Rosa de Saint-Surin a părăsit brusc oraşul Angouleme în 1820, în compania unui unchi apărut din senin, apoi s-a instalat la Paris, unde a devenit protejata şi iubita lui Louis-Jean-Nicolas de Monmerque, magistrat, istoric şi literat, cu care s-a căsătorit după ce a rămas văduvă". În acelaşi sens, Roland Chollet - citat de Angela Ion - susţine că în creionarea personajului Doamna de B., Balzac a fost influenţat şi de o scrisoare pe care autorul Comediei Umane a primit-o de la Rosa de Saint-Surin în care aceasta îi recomanda pe poetul Lysias Montardier, profesor la liceul din Angouleme. Dar aceasta nu este singurul model. Doamna de Bargeton are trăsăturile marchizei de Castries, căreia Balzac i-a făcut curte insistentă în 1832, fiind silit să se mulţumească doar cu amiciţia ei. Ca protectoare şi îndrumătoare a tânărului poet Lucien de Rubempre, Doamna de Bargeton împrumută ceva de la Laure de Berny (1777-1836), protectoarea tânărului scriitor Balzac.