Zidul cenuşiu al disperării absolute

Văd la televizor un bătrân chinez cântând din Enescu la violoncel. Are ochelari, e uscăţiv şi ochii săi oblici sunt de-o tristeţe dincolo de care nu mai e decât zidul cenuşiu al disperării absolute, mare cât zidul chinezesc. Iar muzica lui cursivă, pigmentată doar cu câte o notă cristalină a pianului acompaniator, muzica aceasta tristă îmi aduce liniştea supremă de început de lume care nu poate fi concentrată decât în cuvântul fericire. Doar la sfârşitul unei ore de pierdere totală, am o clipă de îndoială: dacă în spaţiul şi timpul nesfârşite ale morţii nu voi găsi un chinez bătrân cu ochi trişti cântând Enescu la violoncel?...