blog|doman

Încă un scriitor revoltat: Mircea Bostan

2012-01-28T11:55:00.002+02:00

Primesc încă un text de scriitor revoltat: de la Mircea Bostan. Revolta, scepticismul, resemnarea, amestecul ăsta este atât de autentic, încât i-am cerut acordul să-l public pe blog. A acceptat. Deci:

NU CRED ÎNTR-UN NOU ÎNCEPUT !

Se protestează asiduu de zeci de zile în stradă ! Şi ce dacă ! Populaţia este nemulţumită de clasa politică. Atât de cea de la guvernare cât şi de cea din opoziţie. Şi ce dacă !

Nu există locuri de muncă, şomajul înfloreşte pe zi ce trece, pensiile s-au micşorat, învăţământul, şi numai el, se confruntă cu probleme majore, atât din perspectiva organizatorică, cât şi din cea financiară, infrastructura se află la nivelul drumului pietruit, jurnaliştii pupincurişti se lăfăie pe sticlă la televiziunile obediente ori neobediente, flancaţi de analişti politici traseişti din categoria “cristoilor”, “ guşelor”, “porelor”, “andronicilor” ,” dragoteştilor” , “ turceştilor”, “grecilor”, “ciutacilor” şi altora mai fanatici sau nu, dar care câştigă bani cu carul înjurând ori linguşind şi, nu în ultimul rând, politicienii din categoria “bocilor”, “călienilor”, “ prigonarilor”, “toaderilor”, “stolojanilor” , “băsescilor” , “ antonescilor”, “iliescilor”, “tăricenilor”, “voiculeştilor”, care transmit mesaje toxice ori mai puţin toxice pentru Uniunea Europeană şi de încurajare pentru poporul român.

În vremea asta, demonstranţilor le îngheaţă ţurloaiele în Piaţa Univerităţii şi li se maturizeză glasurile în scandări revedicative. Am auzit fel de fel de sloganuri, de la “ieşi afară javră ordinară”, “ ne scuzaţi că nu producem cât furaţi “, “ EBA, tatăl tău nu vrea să vorbeşte cu noi” şi câte altele mai hilare şi deocheate, demonstrând încă o data, dacă mai era nevoie, inventivitatea poporului român şi capacitatea sa de a face haz de necaz.

Şi în vreme ce demonstranţii din Piaţa Universităţii cer demisia guvernului, a preşedintelui şi alegeri anticipate, căci altfel nu se mai poate, GENERALUL IARNĂ-nepotul moscovitului Kutuzov- îşi face ,ca întotdeuna, de cap, stagnând proiectele cuceritoare de tip napoleonian ale politicienilor năuci , dornici de construirea unei Europe unite , prospere şi scoasă din haznaua recesiunii, ignorând cu sarcasm intervenţia preşedintelui, NESCHIMBAT, cu românii. Folosind tehnici de surprindere, iată că Generalul Iarnă ne regăseşte totalmente nepregătiţi, inconştienţi şi precipitaţi în a constitui comandamente de iarnă, de parcă am fi aşteptat torida vară !

Păcătoşii drumeţi şi drumari se dau de ceasul ieftin al morţii, tremură din rărunchi de frig, părăduindu-şi nenorocita cană de ceai cald, aderând fără de voie la maliţiosul proverb al neputinţei : “ de la mână pân’ la gură face moşul numai dâră “.

Şi ce dacă !

Între timp, cei aleşi de noi, în urma alegerilor democratice, îşi fac propagandă prin nămeţi, cu televiziunile alături, dând la lopată şi făcând o proastă paradă de solidaritate cu amărâţii troieniţi.

Reîntorşi în birourile mobilate cu stil din banii contribuabilului docil , ascultător şi temător al acestui neam răbdător şi năpăstui de secole, guvernanţii vor fi din nou absorbiţi de ideile dătătoare de confort şi generatoare de succes.

Căci ei sunt modeşti şi ataşaţi de popor, iar la vremea când li se va cere socoteală vor replica umili şi spăşiţi: Ce lux, ce fraude şi nemernicii, doamnelor şi domnilor ? Condiţii decente de lucru pentru gânditorii platono-aristotelieni ai neamului, pentru a lua decizii corecte pentru binele semenilor!

Iaca, acuma se apelează la armată. Ia mai apelaţi şi la pensile lor ! Poate aşa se reconsolidează total bugetul statului !

Jocul este fără de întoarcere , până la viitoarele alegeri, când cu momeli şi minciuni bine ticluite pe tărâmul propagandei, tot ei ne vor PĂCĂLI din nou !De asta să fiţi siguri, neiniţiaţilor în ale politicii !

Ce dacă nu avem de nici unele, săracii aşteaptă degeraţi şi lihniţi de foame, o lingură oxidată şi îndoită de aluminiu aburind a mâncare . Lupul a mâncat oaia ! Banii s-au cheltuit pe farafastâcuri spre stupefacţia “ prostimii” şi bucuria conducătorilor !

Gândind pragmatic şi cu bătaie lungă, actualii şefi ai României, nu au dorit şi nu doresc condiţii mai bune de viaţă şi de trai pentru noi, ci pentru generaţiile viitoare, căci ştefanian vorbind, ţara aceasta nu a fost, nu este şi nu va fi a lor , ci a urmaşilor, urmaşilor lor !

Peste ceva vreme, noul sistem de vot de tip “ nepotismo-vizionar” va pregăti scaunele actualilor pentru copiii şi neamurile acestora.

E iarnă, e frig şi Bacovia şi-a găsit liniştit locul în incinta sufletului nostru franjurat, pesimist, înveninat şi uneori tânjitor după cincinalele tembele !

Stând strâmb şi judecând drept, pentru ce ne-am revoluţionat şi împuşcat ca proştii ?

Păi, pentru a nu sta în frig, pentru a nu mânca salam cu soia, pentru a nu mai orbecăi pe întuneric, pentru a avea locuri de muncă şi pentru a construi copiilor noştri un viitor mai roz ! Câte din toate aceste deziderate s-au îndeplinit ?

Ne văităm în continuare că nu avem, în timp ce guvernul stă “ bine mulţumesc “ cu dureri în coate de nefericirea noastră, care dăm buluc în demonstraţii şi greve, ne transformăm în torţe vii, protestând aiurea în speranţa obţinerii “binelui necunoscut”.

Bun popor şi îngăduitor mai suntem, că de o nouă revoluţie ori lovitură de stat nu ne mai arde, pentru că ne pune NATO şi Uniunea Europeană la punct în contextul globalizării şi pentru că, mai grav, ne este frică de şuieratul glonţului vitezoman şi mişcător elicoidal în rupere sau trecător vijelios ca o tangentă pe la urechea noastră asurzită de noiane de promisiuni !

Asta am vrut ? Dar, asta avem !

Pentru “chinuitorii “ actuali cu funcţii barosane , ce ne manageriază după neştiinţa capitalismului, voi da un acatist la “ Biserica Internaţională a Venirii Minţii la Cap”, urându-le, anticipat , fericire de Sărbătorile Pascale în cele străinătăţuri unde probabil îşi vor desfăta hoiturile.

Şi pentru că, tare îi mai “iubesc” şi îi “respect “ pe “ aştia de la putere” am să le închin un “Imn”:

IMNUL NĂUCILOR

în ţara plină de năuci

prizăm cât vrem pe nas

nestingheriţi de lege

şi ne îmbârligăm în mii de noduri limba-n cruci

cu dobitoci la guvernare

în ţara năucită de năuci

în ţara plină cu năuci

suntem exterminaţi de dragul morţii

mâncăm rahat

rebrenduit cu nuci

cu dobitoci la guvernare

în ţara năucită de năuci

în ţara plină cu năuci

ne pregătim de dans etern şi de poveste

fierţi după tehnici noi într-un ceaun de tuci

din creştet până-n tălpile pictate de gunoi

cu dobitoci la guvernare

în ţara năucită de nevoi

în ţara plină cu năuci

prizăm necaz cât ni se plănuieşte

pe ochii bulbucaţi la noi speranţe

pe nas şi pe urechi ciuntite mişeleşte de minciună

cu dobitoci la guvernare

ne ducem dacu’ de eroi.

Iată de ce nu cred eu într-un nou început !

Revoluţia în versuri

2012-01-27T21:44:00.003+02:00

Prietenul meu poetul Ioan Viştea, târgovişteanul, îmi trimite un poem de sezon, un poem ocazional, ca să zic aşa. Iată-l:

E groasă!

Prietenul meu stă ţintuit în faţa televizorului.

Îşi roade până la cot unghiile

şi nu-i vine să creadă:

a explodat muntele de nepăsare,

s-a urnit, a luat-o la vale;

asurzitoarei tăceri i-a revenit glasul

cu care aruncă-n eter conjuncţii şi poduri.

E groasă! E groasă rău! zice el.

De-acum, toţi preşedinţii,

mai înainte de jurământul pe Biblie,

vor trebui duşi să pipăie stigmatele gloanţelor

de pe zidul cazarmei

fostei Şcoli de Cavalerie a Targoviştei!

Sodomizat de Elena

2012-01-26T22:10:00.002+02:00

Coc şi Doc, prieteni de vreo o sută şi ceva de ani, se strânseseră miercuri seara în restaurantul de trei sute de locuri din cartierul Ivancea. Erau, ca de obicei, singurii clienţi şi, în aşteptarea apariţiei comandantului care să lămurească situaţia internă şi internaţională, se tot întrebau ca proştii cum rezistă restaurantul ăsta să fiinţeze pe lume cu cele cinci-şase halbe băute de ei în fiecare seară, la care lasă nu mai mult de trei-patru lei bacşiş (superb cuvânt de origine turcă!)? N-au ajuns la nicio concluzie, desigur, pentru că a apărut comandantul navei, zâmbăreţ, şi a vorbit. A vorbit cum ştie el mai bine. A vorbit mult şi n-a spus desigur nimic. Asta a fost, cel puţin, concluzia lui Coc şi Doc care rimează oareşicât cu Boc. Numai că cei doi viermi băutori de bere chioară la halbă nu păreau a fi obedienţi, nici pupători de dos marinăresc.
- Bă! zice Coc. Ai înţeles ceva?
-Da. Că noi, poporul, ne-am făcut datoria şi că noi putem muri. Clasa politică a greşit, a furat, ne-a belit, iar pentru asta trebuie să trăiască. Bine.
-Bă, boule! Asta ai înţeles?
- Da!
- Şi eu tot aşa!
- Şi ce e de făcut?
- O singură chestie. Comandantul trebuie să sfârşească exact ca Ghadaffi, că de aia e dictator, deşi cică n-are în băncile elveţiene chiar 200 de miliarde de euro, ci abia vreo două, vai de capul lui!
- Hm! Şi cum a sfârşit dictatorul libian?
- Cică ăia care l-au prins l-au bătut metodic, l-au împuşcat puţin câte puţin, în mâini, în picioare, pe urmă în piept şi mai mulţi insurgenţi l-au sodomizat...
- Pân'aici! a replicat Doc. Cine să-l sodomizeze pe comandant.
Coc:
- Păi, ca o răzbunare, Elena!

Temeţi-vă, marinarul lichidează de la distanţă

2012-01-26T11:38:00.002+02:00

Ce-a mai spus preşedintele ieri? Cică, poporul şi-a făcut datoria acceptând austeritatea. A omis voit să completeze: Poporul şi-a făcut datoria, poporul poate să moară. În schimb, a arătat că nu degeaba era stăpân pe sine locatarul Cotrocenilor. Exact în momentul în care termina de cuvântat, în chiar acel minut a murit actorul Emil Hosu. Ceea ce arată că marinarul lichidează ca Dumnezeu, de la distanţă. Trebuie precizat că actorul Emil Hosu cuvântase împotriva marinarului cu numai câteva zile mai înainte şi acum a fost pedepsit.

A cuvântat preşedintele? Să mergem la culcare

2012-01-25T21:25:00.003+02:00

Mi-am luat o cană mare de cafea şi-am stat aproape o oră să văd/aud cuvântarea domnului nostru preşedinte. Zâmbea. Măcar nu hăhăia. A reîncălzit supa problemelor pe care ni le spune de şapte ani. Nu e dictator, dar conduce România ca pe o navă. "Mândră corabia, meşter cârmaciul!" E din altă piesă. Nu poemul lui Zaharia Stancu, ci preşedintele. Altfel corabia e beată, iar cârmaciul e deja în comă alcoolică.
Am băut cana de cafea, am ascultat cuvântarea preşedintelui, am aflat că totul e bine, că el e sigur de el, a aflat asta de pe facebook, l-am văzut deodată ca pe regele singur şi nefericit din Micul prinţ şi-am plecat la culcare. Ne mai rămâne să ne pătrundem de versurile imnului naţional.

Măgarul ţiganului e pe moarte

2012-01-25T08:44:00.003+02:00

Tot mă întreb ca prostul de două săptămâni când va ieşi preşedintele nostru iubit din amorţeală şi când va spune ce a hotărât Infatigabilitatea Sa în legătură cu protestele din pieţele publice ale ( numiţi de coliţii lui!) viermilor, huliganilor, mahalalei inepte. Aseară a dat un prim semnal că astăzi, în sfârşit, ne va scoate din sucul propriu în care am fiert. Ce surprize ne-a mai rezervat este marea curiozitate. Aseară era negru. Nu ieşise la baie de mulţime în pieţele unirii şi probabil că se simţea...jegos. Desigur că toată lumea era vinovată, în afară de el şi de camarila lui care stătea rânduită cuminte, precum cea a lui Ceauşescu în 20 decembrie 1989, la celebrul apel către ţară. Elena Udrea se îmbrăcase în negru, semn bun! zic eu. Roberta îi sorbea vorbele cu neasemuit respect. Boc era pierdut, aşteptând ordine. Iar preşedintele se sumeţea la opoziţia invidioasă că România este văzută bine în lume pentru performanţele economico-financiare.

Sunt curios dacă preşedintele jucător vrea să facă vreo concesie mulţimii şi poporului (aţi observat că de la al doilea mandat nu mai pronunţă cuvântul? S-a cam întors la popor, dar cu fundul de data asta). Vrea să anunţe renunţarea la comasarea alegerilor? Vrea să ne asigure că a discutat astăzi cu FMI şi că dă bugetarilor înapoi un 10 la sută din tăieri sau că indexează pensiile?

Ca să nu se dezmintă, consiliat prost şi lăsat din braţe de servicii, s-ar putea să meargă berbeceşte şi să ne spună că ţara merge într-o direcţie bună şi că FMI a apreciat bla!bla!bla! şi că i-a recomandat s-o ţină tot aşa. Abia aşa am scăpa de el. Că e uşor să ţii ţara pe linia de plutire tăind, tăind, tăind. Este străvechea poveste cu măgarul ţiganului căruia i s-a redus raţia până i s-a suprimat definitiv. Iar ţiganul (TB, în cazul nostru) era tare nedumerit: "A murit tocmai acum, când se învăţase să nu mai mănânce!"

Stimate domnule Preşedinte, vedeţi că măgarul ţiganului e pe moarte!

Ura! Protestatarii din stradă au câştigat!

2012-01-24T05:43:00.003+02:00

Ei da, iată că strada a ieşit învingătoare după o săptămână de proteste. Staţi liniştiţi, că nu toată, ci doar nucleul ei dur şi pragmatic. Revoluţionarii, abia văduviţi de indemnizaţii, au fost chemaţi la negocieri de PDL şi au semnat un protocol prin care li se promite că, în schimbul retragerii la căldură, în case, se vor găsi fonduri pentru plata în continuare a pensiilor lor de revoluţionari. Ba, acestea vor fi chiar mai mari. Ce frumoasă este democraţia! Mai ales cea din spaţiul carpato-danubiano-pontic! Protestezi şi câştigi!

Vlad Scutelnicu, (neo)expresionist

2012-01-23T21:46:00.002+02:00

Sastisit de politic, măcar pentru o oră, în seară geroasă de ianuarie, citesc poeme de Vlad Scutelnicu, poet din Botoşani. Iată un text cu accente expresioniste, nimic mai potrivit pentru aceste vremuri, pentru aceste vremi: "? ce pot spune eu despre/Înălţimile Lumii//din axa verticală a unei cruci/ori de pe vârful unui fir/de iarbă/lumea e la fel de înaltă//viorile vor fi ucise pe pământ/la fel ca în cer/ţipătul corbului va urca la fel/către sânge/lacrima începe să ude obrazul/când moartea izvorăşte/din gând//pe aţa subţire a zborului/mereu va fi aşa/pentru Noi, chiriaşi în/carnea durerii!"

Începe cu semnul întrebării, ca la Cezar Ivănescu, ca la poeţii spanioli...

Hm! "...ţipătul corbului va urca la fel/către sânge..."

Nemulţumiţii României: eu şi Ţiriac

2012-01-20T18:08:00.002+02:00

De câte ori e criză, apare la vreo televiziune şi rumânul Ion Ţiriac, rezident la Monte Carlo. Acum a venit pe micul ecran să ne consoleze: suntem 20 de milioane de nemulţumiţi. Hm! M-am liniştit. Nu-mi rămâne decât să trec în revistă nemulţumirile extremelor, ale mele şi ale simpaticului domn Ţiriac.

Eu câştig net, după tăierile celebre ale guvernului Boc (adică Băsescu), 147 de euro lunar, din care 110 mă costă benzina pentru a ajunge la slujbă (40 de km dus, 40 întors) şi 80 - rata la maşină (timp de zece ani). Ce rămâne de aici îi depun la Banca Ţiriac şi-i înmulţesc cu dobânda!
Domnul Ţiriac care mi-a încântat copilăria cu jocul său de tenis este nemulţumit că la Balc nu cresc anual decât 600 de mistreţi, iar pentru a ieşi în fiecare ianuarie o vânătoare-măcel model, cu invitaţi marii magnaţi din lume, ar fi nevoie de vreo 750. Ei!
Eu îmi storc creierii să găsesc la sfârşitul săptămânii bani să-mi cumpăr o sticlă de vodcă pentru a mă droga întrucâtva, să pot trece perioada mai uşor. Domnul Ţiriac care mi-a încântat copilăria este disperat că nu câştigă procesul de câteva milioane de euro cu statul pentru a-şi recupera banii pierduţi pe distrugerea probelor din care reieşea că băiatul său Ion Ion Ţiriac consuma şi livra cocaină. Plus banii mulţi daţi avocatului democrat Marian Nazat. Ei, suntem amândoi nemulţumiţi? Ba bine că nu!
Eu sunt disperat că s-ar putea ca mâine să pierd şi slujba asta din care câştig minus câteva zeci de euro. Domnul Ţiriac, cel care m-a fascinat în copilărie şi în tinereţe, este nemulţumit profund că guvernul nu reduce salariul minim pe la 71 de euro, să poată prospera şi firmele domniei sale. Suntem sau nu nemulţumiţi? Suntem, suntem!
Eu mă gândesc cu groază că mai sunt câteva luni şi nu ştiu dacă voi mai putea obţine de la prietenii mei un împrumut (vai, rambursabil!) de 1000 de lei să merg o săptămână la Eforie Nord, la săraci. Domnul Ţiriac, cel care-mi fericea copilăria şi tinereţea, e îngrozit că nu ştie de va avea două luni libere să ducă nişte zâne în Honduras, Canare şi Baleare!... Şi tot aşa, şi tot aşa!

Nefericite domn Ţiriac, lăsaţi-vă miliardarii invitaţi la Balc, să se descurce cum vor putea la măcel, şi haideţi în Piaţa Universităţii la lupta cu jandarmii. Ne întâlnim la colţul Arhitecturii. Pe curând!

Un om nefericit

2012-01-17T08:02:00.002+02:00

Era de văzut dl. Gabriel Liiceanu la TV luni seara. Se întoarce în movila de la Păltiniş Constantin Noica. Autorul Tragic-ului este un personaj... tragic sau, oricum, nefericit. A scris în 1990 Apelul către lichele, un text care ne-a încântat. Acum, după exact 22 de ani, apelul a devenit caduc, ba a devenit un apel către el însuşi. Ne-a lămurit atunci de ce nu trebuie să fii sluga unui bolşevic ca Iliescu. S-a hotărât acum să fie servitorul umil al unui marinar veneric ("Balada marinarului veneric şi a femeii depravate" a lui Geo Bogza). Probabil că în contul avantajelor materiale, dl. Liiceanu a fost sunat de la TVR, că e criză, monşer, veniţi să vorbiţi proştilor, trebuie să salvăm puterea! Iar dl. Liiceanu a răspuns... apelului, a mers în studio şi ne-a explicat ce rău era acum dacă ar fi câştigat alegerile Mircea Geoană şi ce bine e că le-a câştigat Traian Băsescu! Păcat că oamenii sărmani din piaţă nu-l ascultau şi strigau ca inculţii: "Jos Băsescu!"
Măcar, dl. Liiceanu ar putea să creeze o teorie, un sistem, ceva, un studiu doct despre cum e să-l serveşti pe un ins grobian, incult, cu apucături de tiran în vremuri de minimă democraţie. Jean Jacque Rousseau, de pildă, îşi teoretiza scăpările de moralitate.

Cultură de zero virgulă zero

2012-01-15T15:22:00.003+02:00

În timp ce în Piaţa Universităţii din Bucureşti şi în numeroase oraşe din ţară de trei zile oamenii strigă lozinci împotriva unei puteri bezmetice, fără niciun răspuns din partea acesteia, preşedintele TB dă mesaje de Ziua Culturii Naţionale. Cu aceeaşi ipocrizie, cu aceeaşi demagogie pe care i le ştim. Citez: "Preşedintele Traian Băsescu subliniază că România are "un potenţial cultural extraordinar" şi este o ţară care a dat şi continuă să dea lumii elite în toate domeniile, "fapt pentru care trebuie să investim în educaţie, pentru o cultură de performanţă".

Asta spune, dar alta face. Niciodată puterea n-a alocat Educaţiei procentul din PIB pe care şi l-a asumat prin lege. Iar în ce priveşte procentul alocat Culturii, să nu mai vorbim. El este de 0,01 din PIB. Aşadar, o cultură care are buget de zero virgulă zero!... Asta aminteşte de celebrul banc:
- Cum se pune accentul pe cultură, pe prima silabă sau pe a doua?
- La noi nu se pune accentul pe cultură.

Marea pacoste a românilor

2012-01-14T12:21:00.004+02:00

Vineri, 13 - la porţile Palatului Cotroceni oamenii au strigat chestii drăguţe gen: "Ieşi afară/javră ordinară!" Invitatul era preşedintele Traian Băsescu, marea păcăleală şi marea pacoste a românilor. Cu doar două-trei ore mai înainte - informat de Serviciile ale căror salarii le-a dublat, că lucrurile sunt grave - Băsescu a ieşit în faţa celebrei scări din Palat şi a cerut - ilegal, neconstituţional - retragerea proiectului Legii Sănătăţii de la dezbatere publică, în sensul că toţi românii sunt proşti şi răi: nu-l înleg şi, respectiv, nu-l vor. Iar scuza marinarului era că statul este un prost gestionar al fondurilor pentru sănătate şi că se fură banii. Păi, întreb eu, cine este statul român din ultimii şapte ani? Nu însuşi Traian Băsescu, Elena Udrea (v. poemul lui Geo Bogza "Balada marinarului veneric şi al femeii depravate"!), Roberta Anastase, Anca Boagiu, Emil Boc?... Şi de ce este de vină Raed Arafat că au furat cei de mai sus?

Şi altă întrebare: de ce urăşte Traian Băsescu atât de mult pe bugetari, el nefiind toată viaţa decât bugetar? Şi: cum a făcut el din salariu (de bugetar) sutele de mii de euro plus casele şi maşinile fetelor lui de peste milionul de euro?

Oamenii au mai strigat aseară la Palatul Cotroceni: "Băsescu egal Ceauşescu!" Hm! Nu prea cred. Împotriva lui Ceauşescu nu erau chiar 95 la sută dintre români. Nu-l pune pe gânduri pe nesimţitul de marinar faptul că şi cei mai fideli şi vehemenţi pupincurişti ai lui l-au abandonat în ultimele zile, fie scriind sau cuvântând împotriva lui, fie bagând capul la cutie, ca însuşi Emil Boc, premierul lui de paie? Nici Kim Ir Sen şi nici Fidel Castro nu s-au luptat aşa cu propriile popoare, fără drept de apel.

Şi o ultimă observaţie pentru astăzi: să nu ne amăgim că marinarul (veneric) a depus armele. Nu, el îşi linge rănile la un pahar de whisky şi se pregăteşte de represalii. Să sperăm însă că nu vom fi atât de proşti să nu spulberăm palatele Cotroceni şi Victoriei. Nu se mai poate!

Afumătoarea cu care ma mândresc

2012-01-13T08:52:00.002+02:00

În mijlocul curţii, pe covorul de iarbă încă vag verde, am ridicat - ajutat de prietenul meu Marian Popescu - o afumătoare din scânduri de fag, cu acoperiş de tablă verde şi cu uşă cu geam. Prin geamul tot mai întunecat, mă uit de afară şi văd pe o slănină harta neagră a Africii. E cald în Africa de pe slănina din afumătoarea mea. Acolo, Hemingway vânează lei, iar Gabriela Szabo aleargă la întrecere cu antilopele şi gazelele. Scrutez prin geamul afumat şi văd pe Africa de pe slănină cum în Sahara nisipul - fir cu fir - se întăreşte într-un munte cât Kilimanjaro cel înzăpezit pe vârf. Pe slănina cea rumenită de un fin strat de fum se plimbă negresele cu ţâţele lor mari ca nişte amfore pleoştite.
În nordul Africii de pe slănină se iţesc pete de sânge negru şi şuieră gloanţe. Din când în când, ca din senin, se iscă vreo furtună de nisip, iar la potolirea ei rămân în urmă cadavre negre, întinse cu capul spre vest. Deschid uşa afumătorii din scânduri de fag şi tai cu grijă o bucată din nord-estul Africii. O tai felioare pe blatul de lemn şi mănânc încet şi gânditor la nemurirea sufletului, mănânc slănină cu pâine şi ceapă. Nord-estul Africii de pe slănina din afumătoarea mea are gust de trotil.

Mincinos şi demagog

2012-01-12T08:44:00.002+02:00

Din ieşirea la rampă a domnului nostru preşedinte Traian Băsescu, am reţinut în primul rând o minciună lansată cu nonşalanţă şi cu rea-voinţă şi, până la urmă, cu neruşinare. Aceea că Raed Arafat (fără să-i pronunţe numele, însă!) nu este creatorul SMURD-ului. Nu, l-a creat Traian Băsescu împreună cu fratele lui, Mircea, şi cu fonduri desigur de la Bercea Mondialu!
Şi am mai reţinut o chestie de logică prezidenţială. Anul trecut, guvernarea actuală a desfiinţat vreo sută de spitale din zone defavorizate, ca să zicem aşa, ca să nu zicem mai rău. Iar acum, dl. preşedinte vrea să cumpere ambulanţe pentru acele zone. Ambulanţele vor fi deservite, desigur, de verii lui Bercea Mondialu.

Democrahaos în sănătate

2012-01-09T09:24:00.003+02:00

L-am văzut la televizor pe secretarul de stat Raed Arafat, creatorul SMURD-ului, adică a Ambulanţei actuale. Cu zece zile în urmă, Traian Băsescu îl acuza cu mânie proletară că se opune privatizării sistemului medical de urgenţă. Arafat a explicat la televizor simplu ca bună ziua că nu se poate rupe un lanţ care abia s-a legat după ani de zile. În sensul că - după proiectul gândit de nu ştiu ce comisie parlamentară - ceea ce merge bine trebuie musai schimbat. Adică, din aceiaşi bani daţi de buget se vor înfrupta trei-patru sau chiar zece servicii private de urgenţă. La un accident se vor strânge în stradă trei salvări şi, la întrecere, va lua accidentatul cea cu medicii şi asistenţii cei mai rapizi, aceia decontând costurile salvării vieţii; asta dacă nu şi-l vor disputa ca la piaţă, trăgându-l dintr-o maşină în cealaltă. Şi cum copilul cu trei moaşe rămâne de obicei cu buricul netăiat...
Întrebat dacă demisionează în cazul în care legea trece în forma aceasta, Arafat a declarat că da, că i se pare normal că nu mai poate gestiona el un sistem gândit de alţii şi mai ales unul cu care el nu e de acord. Ce simple sunt lucrurile în democraţie. Omul nu face un capăt de ţară din funcţia lui. El ne-a dat un sistem de salvare care funcţionează. Dacă altcineva ne oferă unul care nu va funcţiona (că de aia suntem în România), el se dă frumos la o parte.

"Patriotism de porunceală"

2012-01-06T19:16:00.002+02:00

Recitând proza politică a lui Eminescu, dau de un articol intitulat exact aşa: Patriotismul de porunceală. Hm! Ce ne induc persuasiv guvernanţii noştri de astăzi, 2012, că naţiunea, că poporul lui peşte, că una, alta, că aia, aia... Ce e asta, dacă nu patriotism de porunceală? Să le fie lor şi neamului neamului lor!

Popor vegetal

2012-01-04T19:28:00.002+02:00

În revista "Amfiteatru" din decembrie 1984 au apărut patru poeme de Ana Blandiana, poeme din pricina cărora poeta a pierdut dreptul la semnătură pentru câţiva ani. Nu fac istorie literară. Fără acceptul ei, reiau aici pe cel intitulat Eu cred: "Eu cred că suntem un popor vegetal,/De unde altfel liniştea/În care aşteptăm desfrunzirea?/De unde curajul/De a ne lăsa pe toboganul somnului/Până aproape de moarte/Cu siguranţa/Că vom fi în stare să ne naştem/Din nou?/Eu cred că suntem un popor vegetal -/Cine-a văzut vreodată/Un copac revoltându-se?"
Îmi aduc aminte de amestecul de uluire, bucurie şi revoltă cu care am citit atunci această poezie. Acum, după exact 27 de ani sunt obosit şi dezamăgit şi plin de o revoltă neputincioasă să văd că poezia Blandianei este actuală, parcă a scris-o ieri ca o reflectare a regimului de la 2012.

Băsescu cel demagog şi ipocrit

2011-12-31T18:51:00.003+02:00

Citesc de câteva zile jurnalul regretatului poet Aurel Dumitraşcu. Iată ce scrie în 1984: "Pentru un tiran, întotdeauna, nu regatul contează, ci prestigiul" (al tiranului, desigur; n. DAD). Şi imediat mai jos, o altă notă: "Puţine naţiuni sunt îndopate cu speranţe ca naţiunea română. De sute de ani, însă, speranţele noastre poartă steaguri mici, ferfeniţite". Notele sunt datate 8 februarie 1984. Nu s-a schimbat nimic. Poate doar faptul că nu mai suntem naţiune, ci o populaţie împrătiată într-o mie de direcţii şi de interese.
Acum, la 31 decembrie 2011, preşedintele T. Băsescu ne transmite, nenorocitul şi ipocritul şi demagogul: "...anul 2012 să reînvie optimismul şi credinţa că putem reuşi rămânând solidari cu destinul naţiunii din care facem parte". Bla-bla-bla! Care naţiune? Care solidaritate? Eu solidar cu miliardarii şi politicienii corupţi? A se slăbi!

Un ţăran adevărat

2011-12-28T13:59:00.003+02:00

Tatăl lui Emil Boc avea o figură de om simplu şi bun, de ţăran adevărat din Munţii Apuseni. Cum nu e moral ca fiii să răspundă pentru păcatele părinţilor lor, cu atât mai puţin e moral ca părinţii să răspundă pentru faptele copiilor lor păcătoşi în faţa concetăţenilor şi a lui Dumnezeu. De aceea, zic: Dumnezeu să-l odihnească în pace pe umil robul lui Ioan Boc!

Lucian Alecsa în jocul morţii şi al învierii

2011-12-27T19:25:00.002+02:00

Lucian Alecsa, poetul de la Botoşani, n-a fost niciodată un răsfăţat al criticii literare; ba aş zice că este pe nedrept ocolit de comentatorii de întâmpinare. După vârstă şi după paradigmă este optzecist, deşi a debutat editorial în 1992. Dar, poate că doar datorită modului său de a fi, timid, retras şi discret, nu a intrat în atenţia criticilor, altfel e un poet demn de toată atenţia.
De pildă, recent a publicat un volum de excepţie: Viaţă mahmură şi neagră (Brumar, 2011), volum pe tema morţii, având o viziune profundă şi coerentă, amintind poate doar de Moartea de om a regretatului Ion Zubaşcu, cu atât mai mult cu cât moartea este văzută venind din celulele canceroase; spre deosebire însă de poezia lui Zubaşcu închisă compact într-un negru fără ieşire, Alecsa lasă loc de o renaştere în final, o fantă de lumină îşi mai face loc. Poetul este un prizonier al melancoliei care „nu-i decât o cămaşă de forţă”, e „un sâmbure de măslin/sub menghina dentară a Morţii”. Iar imaginea următoare este una care-l defineşte pe Alecsa: „Am fost surprins de un fotograf având ochii clepsidră/curgându-mi amintirile fir cu fir din unul în altul”. Perspectiva din care scrie poetul este una a personalităţii duble, schizoide: „Fratele meu geamăn îmi reclamă identitatea/cică într-o încăierare pe care am fi avut-o în placentă/ne-am fi amestecat identităţile până la epuizare/astfel ne-am născut doar unul şi acela sunt eu;/el, umbra mea…”
Moartea este văzută mai întâi ca o modalitate de cunoaştere de sine, abia în final devenind similară cu absenţa: „vreau tot mai mult să-mi neglijez absenţa/eu ştiu că moartea nu-i decât un exerciţiu de recapitulare/în care Dumnezeu ne tot îndeamnă/să ne cunoaştem sinele, abia apoi absenţa”. Veşnicia morţii este percepută ca un Tărâm al Făgăduinţei, în care omul din păcate este un schelet diform, este locuitorul unui veşnic coşmar: „veniră dracii din înalturi/se opintiră şi mă aşezară pe un butuc/mă despicară de urgenţă în scânduri şi surcele/îi imploram de toţi dumnezeii/să-mi lase cel puţin capul teafăr/să-mi pot duce visul până la capăt/într-un târziu cedară./Când m-am trezit eram compact şi freş/închis între patru scânduri proaspăt geluite/simţeam nervurile adânc înfipte-n creier/eram de fapt coşciug din trupul meu/cuiele gemeau fierbinţi în carne/am dat să mă ridic să plec în lume/dar sufletul într-un respiro surd/îmi şi trânti capacul/de atunci hălăduiesc în sine/ca-ntr-o pădure deasă de salcâmi/iar tălpile mi-s rană vie/şi sufletul piftie într-un cofraj de plumb”.
Volumul este în fond un dramatic jurnal de viaţă şi de moarte, un jurnal de coşmar ca anticameră a morţii celei veşnice. Poetul încearcă mereu o împăcare cu moartea, îi relevă cruzimea, imaginea sinistră, cu dezintegrarea trupurilor, cu dezosificarea fiinţelor, dar mereu încearcă o reconciliere cu neantul, încearcă o amânare a acestuia.
Dar, în final, din „jocul morţii şi al învierii” se naşte o nouă fiinţă, „o mână nevăzută ştanţează la comandă un alt trup din humă”, aceasta este concluzia viziunii altfel negre a poetului aflat permanent în căutarea identităţii proprii din personalitatea dublă cu fratele geamăn, cu sosia acestuia.

Un poet solar, Ioan Pintea

2011-12-23T18:55:00.002+02:00

Probabil că părintele Ioan Pintea este plecat cu icoana prin oraşul necunoscut (mie) Bistriţa. Eu îi citesc volumul de poeme şi notez aici impresii.

Dacă Al. Piru ar mai trăi şi ar mai scrie o panoramă a poeziei române contemporane, pe lângă capitole dedicate poeţilor-avocaţi, poeţilor-medici etc., ar dedica negreşit şi un capitol poeţilor-preoţi; în anii ‚70-’80 n-a putut face acest lucru din motive de (auto)cenzură ideologică. Lucrul ar fi nelalocul lui, în fond, pentru că oricum profesia de poet nu există şi poeţii îşi câştigă existenţa din diverse meserii, iar împărţirea lor pe categorii profesionale ar fi una stupidă. Şi totuşi, categoria poeţilor preoţi există şi ea ar putea fi discutată în mod aparte, în primul rând pentru că preoţia este până la urmă o ocupaţie care implică sufletul, spiritul, ca şi poezia, ca şi literatura în general. Unii preoţi poeţi scriu exclusiv poezie religioasă, de sorginte creştină, adică, iar cantonarea în această subspecie se face în detrimentul liricii. Sunt cunoscuţi însă câţiva buni poeţi preoţi care sunt poeţi de primă mână, preoţia ajutându-i în fond să aducă dinspre creştinism o lumină, o bucurie interioară care le îmbogăţeşte viziunea, deschiderea înfloritoare spre lume. Am în gând acum pe Dorin Ploscaru, de pildă, pe Nicolae Jinga, Constantin Hrehor, Theodor Damian, Sever Negrescu… Un loc de frunte îl are în această categorie Ioan Pintea, foarte tânărul prieten al lui Nicolae Steinhardt din anii 80, un fel de D.A. (Devotatul Amic, din filosofia lui Mihai Şora) pentru monahul de la Rohia, de la care mărturiseşte că a învăţat multe, ocupându-se în mare măsură, în acelaşi timp, de posteritatea ilustrului scriitor, îngrijindu-i ediţii şi publicând o carte de dialoguri cu acesta.
Casa teslarului (Cartea Românească, 2009) este abia cea de-a patra carte de poezie a lui Ioan Pintea cel luminos, poate cea mai bună, unitară valoric, dar şi tematic, fără concesii făcute senzaţionalului, deşi lirica aceasta nu e deloc una austeră stilistic, ba dimpotrivă. După Ion Mureşan, Ioan Pintea este al doilea poet român optzecist vizionar, creator de poem rotund, memorabil imaginar precum următorul: „îngerul acesta nu are aripi/el stă tot timpul singuratic deasupra mormântului gol/seamănă mult cu o lebădă cu un pelican cu un vârcolac/şi vorbeşte despre noi şi despre voi cu mâhnire/curând o să zboare/curând o să moară/cu picioarele şi mâinile înfăşurate deasupra capului/sub răsăritul lunii sub asfinţitul soarelui/rostogolindu-se peste aripile morţilor/ca un mare bandaj/ca o mare aureolă//îngerul acesta cu dinţi/ţine în gură scrâşnind cartea cea mică”. Dar arta poetică a lui Ioan Pintea se află într-un poem de trei versuri – faţă către faţă -, o epifanie, o smerită întâlnire cu divinitatea: „stă în faţa mea arde şi nu se mistuie/arde şi pare un rug nedeprins cu cenuşa/stau în faţa lui şi ard şi mă mistui”. Cam aceasta este poziţionarea poetului, care trimite parcă la sentinţa Fericitului Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!” Ba, această poziţionare este reluată mai încolo într-un distih: „nu există colivii pentru păsări/numai inima ta pentru mine”.
Poetul e un luminos, un senin, un solar, şi deşi arde în interiorul poemului „ca într-un cuptor încins”, înaintând „gol spre incinerare”, într-un psalm îşi mărturiseşte Domnului, ca pe un păcat, neputinţa de a suferi, de a simţi descompunerea: „de tânăr am cunoscut fericirea/şi nimeni şi nimic nu mi-a întunecat/pacea şi liniştea/şi virtutea şi mila şi fapta bună…”, iar „sănătatea stă fixată/ca o excrescenţă orgolioasă de-a pururi/în corpul acesta”. Aşadar neliniştea poetului porneşte paradoxal de la conştienţa că fericirea şi bucuria lăuntrică şi luminozitatea omenească n-ar fi tocmai plăcute Domnului. Aici se află îndoielile poetului.
Distanţa dintre real şi metafizic nu-i mai pune nicio problemă lui Ioan Pintea, el o navetează ca pe nimic, ca un liric mare. Putem ilustra cu deja celebrul poem în alb şi negru, poem de-un imagism prodigios, călugăriţe pe schiuri sau seducţia gravitaţiei: „am văzut călugăriţe/pe schiuri la piatra fântânele/un contrast izbitor între alb şi negru/aveau feţele îmbujorate şi mâinile umede şi fierbinţi/precum concurentele aprige în faţa unui mare/şi dificil campionat/făceau slalom printre troiene/o demonstraţie pe bune a libertăţii/niciodată nu am să uit abilitatea cu care/au traversat curtea mănăstirii/şi cum au escaladat şi au coborât muntele/şi cum în urma lor chiliile s-au făcut foarte mici şi neînsemnate/închizându-se pe rând cu zgomot metalic/precum coliviile/păreau dintr-odată păsări exotice/femei libere/logodnice mirese adolescente/mişcările lor aerobice/salturile lor în aer/aterizările lor graţioase şi tandre/…/am văzut călugăriţe/pe schiuri la piatra fântânele/eram pe terasa de la atelierul de croitorie/şi le analizam cu voluptate de pasăre răpitoare/cum îşi spălau toate gesturile negre/în oglinzile albe ale zăpezii/ca un corb uriaş întrebarea mea le-a răpit/dintr-un foc libertatea/cât îmi pare de rău acum că n-am fost/mulţumit de răspuns/<>/deşi s-au făcut cercetări spun salvamontiştii/nici azi nu se ştie în ce direcţie au dispărut/monahiile de la mănăstirea piatra fântânele.”
În ultima secţiune a cărţii, găsim şi câteva rugăciuni de-o armonie admirabilă, de pus pe muzică psaltică, precum maria la nicula: „mama Ta Doamne, mama Ta bună/cu mama mea s-a întâlnit, ce oare/au povestit în noapte la nicula?/ştii Doamne Tu şi mama Floare.//mama Ta Doamne maica durerii/cu mama mea a plâns, ce oare/aveau de plâns-au împreună?/ştii Doamne Tu şi mama Floare…”

Un sat miraculos cât universul

2011-12-21T19:33:00.000+02:00

Ştefan Mitroi este îndeobşte perceput în primul rând ca un prodigios jurnalist. Face parte din şefii de ziare libere din zilele revoluţiei, fiind primul redactor-şef al Tineretului Liber care apărea în acele zile probabil în tiraj de un milion de exemplare. Dar, Mitroi este în acelaşi timp şi un scriitor care abordează cu nonşalanţă toate genurile: poezie, proză, dramaturgie. Recent, a publicat un volum de poeme pe graniţa subţire dintre genurile liric şi epic: Strigăte spuse în şoaptă (Editura Detectiv, Bucureşti, 2011), cu ilustraţii în peniţă de Mariana Gavrilă Vesa.
Poetul este un fals sentimental sau mai bine zis un nostalgic temperat, înviind o lume ancestrală pe care noi cititorii nu ne putem controla să n-o localizăm prin Câmpia Teleormanului, autorul fiind de pe acolo de origine, dar ea fiind una de oriunde, în fond. Cu umorul aşezat al lui Marin Sorescu din La Lilieci, ba şi cu imaginaţia prodigioasă a acestuia, Ştefan Mitroi închipuie o lume miraculoasă şi sucită, uimitoare şi pe dos. Iată cum începe un poem: „La intrarea în sat era joi. Prin dreptul şcolii începea ziua de luni. Un pic mai departe, pe la poarta noastră, era vineri, iar în vale, de jur împrejurul bufetului, îşi făcea mendrele ziua de marţi, pentru ca mai încolo, pe la casa lui Ion Milea, să fie sâmbătă. În vremea asta, în celălalt capăt, la ieşirea din sat, era miercuri. Aşa că atunci când la intrare era luni, în preajma şcolii era vineri, iar în faţa casei noastre marţi…” De fapt, succesiunea asta alandala a zilelor săptămânii poate fi percepută ca eternitatea cea lăsată de Dumnezeu: „Moache, văcarul, zicea că el născocise felul în care curgeau zilele în satul nostru. Spunea că i se năzărise aşa din senin să facă o asemenea trăznaie şi-o făcuse. Nici măcar nu se ridicase de la umbra măceşului unde şedea. Lucrase doar puterea minţii lui. Aiurea! Moache doar se lăuda. De unde să aibă mintea lui de prost o putere atât de mare? Dumnezeu, care-i făcuse şi pe deştepţi şi pe proşti, stricase, ca să aibă de ce să râdă, ordinea…”
Dar toate aceste fapte de-a mirărilea, fac parte dintr-o imaginară şi savuroasă autobiografie fals sentimentală, scrisă cu o candoare bine jucată și de-o prospeţime de basm, de-o prospeţime care nu mai e de găsit prin literatura noastră de la proza de tinereţe a regretatului Fănuş Neagu încoace: „Pe Dumnezeu nu-l cheamă în fiecare zi la fel. Odată, într-o sâmbătă de pe la mijlocul iernii, i-am auzit pe oameni zicându-i Gheorghe, aşa cum îi ziceau şi lui bunicul. De ce venise Dumnezeu la noi în curte, nu ştiu. Dar dacă tot venise, mi-am luat inima în dinţi şi l-am rugat să trimită nişte zăpadă pe pământ. S-a pornit aproape din senin ninsoarea. Dumnezeu a rămas peste noapte la noi, căci se troieniseră drumurile şi nu avea pe unde să plece. Seara a băut o ţuică fiartă cu tata şi m-a tras cu sania prin dreptul porţii. Puteam să jur, când l-am privit înainte de culcare la lumina lămpii, că e leit bunicul. I-am şi spus a doua zi, în timp ce se pregătea să plece, o să-mi fie dor de tine, bunicule! Mama a înlemnit în zăpadă de uimire. După care s-a întors spre mine şi mi-a spus: Aşa vorbeşti tu cu Dumnezeu?!”
În doar 50 de pagini, Ştefan Mitroi creează o lume dintr-un sat cât universul, un sat în care se lărgeşte un pustiu, atracţie extraordinară pentru turişti, în care un copil deşartă lumina lunii în lighean şi se spală cu ea pe picioare, în care bunica coase cerul cu aţa de mămăligă, un sat în care nu era „nicio deosebire între oameni şi celelalte vieţuitoare. Aproape că nu puteai să spui care e om, care e copac, care e iarbă, care e pasăre şi care e căţel al pământului…”
Când literatura este saturată până peste poate de postmodernism, când acest curent pare a-şi fi epuizat toate secretele odată cu deplina lui uzură, ei bine, Ştefan Mitroi aduce în poezia românească rezerve nebănuite de prospeţime şi de imaginaţie debordantă.

Hruşcă cel care sporeşte ouăle

2011-12-20T15:22:00.003+02:00

Cică, doamna Maria Pecingină dintr-un sat din judeţul Gorj, Turcineşti, are o crescătorie de găini, bibilici şi raţe. Pentru a se simţi bine şi ca măsură antistres, găinile beneficiază de muzică. Doamna Maria le pune în coteţ, la casetofon, colinde cu Ştefan Hruşcă. Iar găinilor (şi lor!) chestia asta mult le place. Ele nu numai că nu sunt stresate, dar sunt şi recunoscătoare în felul lor, adică sporesc producţia de ouă. Spune doamna Maria că până să înceapă sezonul colindelor, găinile astea dădeau în total cam zece ouă pe zi. Ei bine, de acum, de când îl aud pe Hruşcă au un fel de orgasm şi dau pe puţin 15 ouă. Hm! Ce bine că Hruşcă este ocupat până peste cap cu turneele lui de colinde şi n-are timp de citit ziarele, că ar fi în stare să-i ia comision doamnei Maria, că doar numai vocea lui inconfundabilă a sporit producţia de ouă din bătătura femeii.

Sărbători fără Zubaşcu

2011-12-18T19:26:00.001+02:00

Suntem în preajma sărbătorilor de iarnă, se aprind luminile în brazi, oraşele strălucesc de ornamente luminoase, pe străzi şi-n autobuze se cântă colinde. Dar totul pare mai trist decât de obicei. Ion Zubaşcu nu ne va mai trimite prin mail urările lui însoţite mereu tot de altă colindă cântată de el inconfundabil. Caut în căsuţa electronică şi dau peste urări pe care mi le trimisese într-un miez de noapte de decembrie împreună cu
“Povestea
unei colinzi de Anul Nou
Dragul meu, pentru că ai fost harnic şi mi-ai răspuns cu promptitudine cu propriile tale urări, m-am gândit să-ţi trimit de Anul Nou o colindă cântată pe care o găseşti în attach, împreună cu povestea ei de mai jos şi gândurile mele sărbătoreşti:
Prin anii ‘70 (mileniul trecut), am auzit de la soră-mea Ileana colinda „Scoală gazdă din pătuţ/ Şi ne dă un colăcuţ/ Florile, florile dalbe”, culeasă „într-un sat prăpădit din Ţara Lăpuşului” şi neînregistrată în nici o culegere de folclor din România, de la 1900 pâna în acei ani. Din clipă când l-am auzit, n-am mai putut lăsa din cerul gurii acest diamant de colind, pe care am început să-l cânt pe scenele ţării, în săli polivalente şi pe stadioane, ani şi ani la rând, până l-au preluat în repertoriul propriu toţi cei care îl cântă acum, uitând cu desăvârşire cine l-a scos pentru prima dată în larg. Anul acesta am reauzit acest colind, după 35 de ani de când l-am lansat, într-o reclamă la cafeaua Selected, pe toate televiziunile, dar şi în popularul serial „Inimă de ţigan”, de pe Acasă TV, în metrouri şi chiar la uşa apartamentului meu din Bucureşti, unde-au venit să mă colinde copii din cartierul Crângaşi.
Cred că te poţi considera om de valoare când faci pentru poporul tău cel puţin cât a făcut şi poporul tău pentru tine. Când mă va întreba Dumnezeu la Judecata de Apoi a conştiinţelor literare: „Ce-ai făcut mai bun în viaţa pe care ţi-am dăruit-o pe Pământ?”, i-aş putea răspunde: Am salvat de la moarte o colindă.
Fie ca tot ce ai scris tu mai bun /…/ să dureze măcar atâtea milenii de când vine din cerul strămoşilor, spre sufletul tău de acum, această colindă nescrisă. La mulţi ani!
Cu bucuria întâlnirilor noastre viitoare, florile, florile dalbe. Ion Zubaşcu”.
Reascult colindul cântat inimitabil de Ion şi înţeleg o dată mai mult ce scriitor şi ce om minunat am pierdut anul acesta, alături de alte nume importante ale literaturii române. Acesta era Ion Zubaşcu cel care a salvat un colind, dar care a lăsat şi câteva cărţi de poezie-document, gen marcat definitiv de el.

La mormântul Părintelui Arsenie Boca

2011-12-10T20:04:00.002+02:00

Astăzi am fost la Mănăstirea Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca. Vremea a ţinut cu noi. Legenda spune că dacă părintele vrea să-l vizitezi îţi înlesneşte drumul, dacă nu - te opreşte pe undeva, cumva. Pe noi, milostiv, ne-a primit. Am traversat Petroşanii înzăpeziţi, dar cu şoseaua neagră. În acelaşi loc, la dus şi la întors, a plouat cu stropi mari şi rari - un semn pe care trebuie să-l desluşesc.
Trebuie să mărturisesc că sunt creştin ortodox, dar nu practicant. Însă, după ce am urcat dealul la liziera pădurii de brad de deasupra Mănăstirii, după ce am depus ghiveciul cu flori în marea de flori de pe mormântul acoperit mereu cu crengi de verzi de brad, când am atins crucea, mi-au ţâşnit lacrimi instantaneu. Iar eu nu plâng toată ziua bună ziua. O emoţie de necontrolat m-a stăpânit minute multe. Şi nu era o zi cu mulţi vizitatori, cum aud că sunt multe altele, din punctul acesta de vedere, a fost o zi liniştită.
Am străbătut 500 de kilometri dus-întors şi sunt acum seara copleşit. Părintele Arsenie a avut har, sunt convins. Apropierea de mormântul lui este similară cu întâlnirea cu miracolul. Toţi cei care treceau pe acolo, păreau transfiguraţi.
Mulţumesc, Doamne, că mi-ai înlesnit această întâlnire admirabilă azi, sâmbătă.

O, tu, turnătorule!...

2011-12-08T18:29:00.003+02:00

La Cluj, Aurel Rogojanu, securist de frunte, şi-a lansat o carte despre cum a apărat el glia străbună. Iar acolo, "lansator" principal, un maestru al limbii de lemn a fost nimeni altul decât generalul Iulian Vlad, şeful Securităţii din anii '80, până-n ziua căderii lui Ceauşescu. Ei bine, generalul nu e la închisoare pentru oropsirea populaţiei, cum aţi fi tentaţi să credeţi; staţi liniştit, generalul a adus un cald omagiu turnătorilor la securitate. Nu a perorat precum poetul Ion Amăicăliţului din Cel mai iubit dintre pământeni, la modul: "O tu, turnătorule!..." Nu, la 22 de ani de la revoluţie sau ce-o fi fost ea, generalul Iulian Vlad a zis: "Doresc să elogiez contribuţia preţioasă a combatanţilor indirecţi, cetăţeni demni şi mândri ai acestor locuri, fără ale căror acte benevole niciun serviciu de informaţii naţionale nu şi-ar fi putut duce la împlinire misiunea sa".
Ca să vedeţi! De 20 de ani, populaţia României se află într-un război surd, cine a turnat şi dacă turnătoriile lui se încadrează la poliţie politică, se cearta prieteni între ei, frate cu frate, soţ cu soţie etc. Iar generalul de securitate vine acum şi-i elogiază pe turnători. Nu suntem noi nişte proşti? Colaboratori ai securităţii au mai căzut din funcţii, s-au şifonat la imagine, dar securiştii sunt tot sus, pe baricade, cu pensii nesimţite, cu certificate de revoluţionar, cu spaţii comerciale şi terenuri primite gratuit, cu afaceri grase cu statul. Ce exemplu mai bun decât faptul că şeful securităţii ceauşiste, omul cel mai temut din anii '80, iese în societate, lansează cărţile şefului său de cabinet şi ne vorbeşte în limbă de lemn despre contribuţia inestimabilă a turnătorilor la belirea populaţiei înfometate slugă la familia Ceauşescu!
A fost revoluţie în 1989? Revoluţionarii ăia care se bat cu jandarmii în Piaţa Universităţii pentru că li s-a tăiat pensia de trântori, la Cluj ar trebui să fie şi să-l spulbere pe micul Beria de pe Dâmboviţa. Urâte vremuri trăim. Credeam că doar material trăim ca pe vremea lui Ceauşescu. Aş! Şi cultural şi spiritual, iată! Cuvântarea asta a lui Iulian Vlad l-ar fi umplut de mândrie pe Ceauşescu în decembrie 1989.

Nimic nou în politica românească în ultimii 130 de ani

2011-12-07T20:53:00.003+02:00

"În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opinii avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private..."

Iată câteva fraze despre lumea politică românească de...astăzi. Autorul textului nu este nici Andrei Pleşu, nici Cristian Tudor Popescu, nici Ion Cristoiu şi nici - pentru rimă - Monica Tatoiu. Editorialistul e Mihai Eminescu şi se referă la actualitatea politică de la ...1881, adică de acum 130 de ani. Parcă nu s-a schimbat nimic de atunci, parcă n-a curs apă pe Dunăre, parcă n-au murit Brătienii, şi nici Ceauşescu, parcă Eminescu i-ar fi cunoscut pe Băsescu, Boc, Ponta, Antonescu, Vadim atunci, la 1881, şi ar fi scris despre ei.

O dramă despre revoluţie

2011-12-05T16:45:00.000+02:00

Ştefan Amariţei – Molima roşie sau Călăul patetic – teatru (Cronica, Iaşi – 2010). Ieşeanul Ştefan Amariţei este poet, prozator şi dramaturg. Drama aceasta în trei acte, cu titlu dublu, precum, de pildă, toate piesele lui D. R. Popescu, este una cu cheie, e o viziune originală asupra revoluţiei în general, dar şi a celei din decembrie 1989, printre personaje găsind Dictatorul, Generalul Mura, Patriarhul, Emanatul, ofiţeri, aghiotanţi etc. Dar dramaturgul nu şarjează, lozinci cunoscute („Armata e cu noi”, „Cinstit şi sărac”, „Ai întinat idealurile”, „revoluţie în direct”…), fapte abominabile (v. arderea cadavrelor), confiscarea puterii de cei „tot noi la vremuri noi”, toate acestea fiind circumscrise unei idei generale despre putere, despre pierderea, câştigarea şi păstrarea acesteia, sugerând că personajele sunt doar pioni ai noţiunii de putere. Criticul Ioan Holban, în prefaţă, descoperă în text o distopie, „Cetatea fericirii” proiectată de dictator pentru popor, cetatea fericirii creată pentru robia lui. Piesa se citeşte cu interes, ca o nuvelă de idei, nu ştim însă când şi cum ar putea fi pusă în scenă.

Mândria lui Băsescu de a fi grobian

2011-11-30T19:44:00.003+02:00

Preşedintele Traian Băsescu, cu amestecul lui de cinism, golănie, mitocănie, prostie şi grobianism, ne îndeamnă: "Arboraţi drapelul României, ca semn al mândriei de a fi român!"
Nu pot fi decât la fel ca el şi să-i spun că e cel mai jalnic şef de stat pe care l-a avut acest pământ. Nu-l acuz că mă umileşte, că m-a adus în stadiul de vierme, că vrea să mă extermine nu brusc, cum ar fi mai omeneşte, aşa cum vrea să-i eutanasieze pe maidanezi, ci că vrea s-o facă încet, să mă ardă la foc mic, în chinuri, nu-l urăsc pentru toate astea, sigur fiind că degetul lui Dumnezeu îl va atinge mortal până la a şaptea generaţie. În schimb, nu-l voi ierta niciodată că mi-a luat exact ce-mi cere acum: mândria de a fi român. Nu mai am aşa ceva. Din acest punct de vedere e mai criminal decât Ceauşescu. În decembrie 1989, fără nicio perspectivă, fără nicio speranţă, mă simţeam ataşat ideii de popor român, de naţiune. Acum nu mai am aşa ceva şi văd că majoritatea celor din jurul meu sunt în aceeaşi situaţie. Ceea ce-i doresc şi lui Băsescu cu tot neamul lui, să vadă şi ei cum e. Aşa să (nu) le ajute Dumnezeu!

Urgisirea lui Nichifor Crainic sau cum se scrie istoria

2011-11-30T18:33:00.002+02:00

Nichifor Crainic a scris, printre altele, următoarele versuri: "Sunt duh învelit în nălucă de humă/Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă/Dar sunt nespusă-ntrebare!/Ce gând de destoinic să-mi spună-ncotro e/Oceanul de foc, ce, icnind fără voie,/Zvârlitu-m-a viu în mişcare?!"
Cred că nu trebuie să atrag atenţia asupra profunzimii versurilor acestora care ţin de filosofie existenţialistă. Eu sunt siderat că omul care a scris acest poem a fost arestat ca un golan, dus la Aiud şi bătut bestial de câte ori voia un gardian analfabet şi rău ca o fiară. Mi-a povestit acestea profesorul de română-franceză Nicolae Enescu, coleg de celulă cu el. Pun o întrebare neghioabă: dacă gardienii care-l urgiseau pe Nichifor Crainic ar fi înţeles ce poezie a scris, l-ar mai fi oropsit atâta? Întrebarea e neghioabă şi retorică. Vai de noi, cum se mai scrie istoria!

Un bărbat traversează România de la capitalism la socialism şi înapoi la capitalism

2011-11-29T21:14:00.000+02:00

Catia Maxim este o autoare care scrie, cum se zice, anul şi romanul. A publicat până acum: Încă un pas (2007), Clipe salvate (2008), Ghici pe cine iubesc eu (2009). Noi ne vom ocupa aici de romanul Între timpuri (Editura Tracus Arte, 2010).
Într-o vreme în care romancierii scriu despre perioada actuală, dar mai ales despre cea a trecerii de la socialismul multilateral dezvoltat la capitalismul original, de cumetrie, la capitalismul sălbatic de astăzi, Catia Maxim se preocupă – dând timpul înapoi cu o jumătate de secol – de perioada tranziţiei de la capitalismul interbelic la comunism. Dar n-o face neapărat la modul realist şi nici şarjat, ci mai curând prin intermediul psihologiei personajului principal care-şi trece în revistă viaţa pe patul de agonie. Există două timpuri ale acţiunii, marcate şi grafic: cu caractere normale e naraţiunea propriu-zisă, cu italice – agonia personajului şi amintirile afective. Alternanţa aceasta de texte nu rupe deloc coerenţa naraţiunii şi nici cursivitatea poveştii. Ba, ele sunt sporite de structurarea romanului pe capitole scurte şi bine articulate într-o logică a cărţii.
Viaţa lui Tudor începe la Bucureşti, ca băiat de prăvălie la fratele său mai mare, Matei, în perioada dintre războaie. „Patronul” său se poartă cu el mai rău decât unul străin. Dar destinul le aranjează, băiatul venit de la…Glodeni, de la vaci, reuşind să termine un liceu de băieţi, mutându-se la o altă prăvălie, în Rahova, unde se însoară cu fata stăpânului. De aici încolo, Tudor se dovedeşte un om stăpân pe viaţa lui. Intră în fel de fel de afaceri, face bani, pierde bani, e în perioada tulbure a venirii comuniştilor la putere, viaţa de familie nu e deloc una fericită, având o lungă relaţie extraconjugală cu o femeie de la un cazinou, apoi cu o cumnată căreia-i face o fiică pe care n-o recunoaşte oficial, în vârtejul evenimentelor face şi câteva luni de închisoare la Văcăreşti... Interesant este că „şmenurile” (titlu de capitol) din perioada de tranziţie de la burghezie la comunism seamănă în mare măsură cu cele din tranziţia anilor ‘90, afacerile murdare fiind şi apanajul nomenclaturii din zorii comunismului, nu doar al celei de astăzi. Tudor face parte din categoria celor care încearcă să se descurce în hăţişurile unei vieţi dure, să iasă din rândurile groase ale celor care trăiesc de azi pe mâine. După tranzacţii imobiliare la limita legalităţii, face pe taximetristul particular în plin comunism, apoi face comerţ ilegal cu carne ş.a.m.d. Acţiunea romanului se încheie, ca un imens arc peste timp, după revoluţia din 1989, eveniment ce-l găseşte bătrân şi obosit pe Tudor, el uitând mereu că trăieşte în altă lume, în alte vremuri.
Destinul lui Tudor este unul exemplar pentru un personaj de roman din România a două timpuri diferite, în numai 150 de pagini autoarea surprinzându-l în evoluţie, apoi în decădere socială, fizică, morală, aceasta marcând finalul: „Respiră greu… Imaginile se suprapun lent, sau din ce în ce mai rapid, ca într-un film mut. Chipuri, culori şi mai ales case… Întâia, cea din Glodeni… Mama, bunica, fraţii… Dimineaţa crudă, când frigul îi muşca lacom trupul de adolescent firav… Primul drum spre Bucureşti… Matei şi prăvălia lui… Casa din strada Rahovei… Case şi terenuri… O luptă continuă… Să învingă, să guste victoria… Oameni şi timpuri amestecate, băutură ameţitoare care, nu de puţine ori, i-a creat iluzia unor apropieri… Din nou drumul singuratic, cărarea trasată într-un peisaj arid… Aproape nu-şi mai simte inima… Un fir plăpând de gând abia mai tresare la stimuli haotici. Secundele se succed într-o cădere lentă… Încă un zvâcnet al inimii, menit să-i provoace durerea… Abia ce-o îngropase (pe soţie; n.DAD), uitase şi se simţise uşor ca un fulg… Urechea înregistrează un susur, ceva ce-i aminteşte de lacrimi… Mâinile strânse peste pătură simt gustul sărat al picăturilor de lacrimi…”
Roman tipic „de personaj”, aici de personaj traversând România de la burghezie la comunism şi înapoi la capitalism, Între timpuri este o carte care se citeşte cap-coadă, aproape ca o povestire.

Ce zice preşedintele e constituţional

2011-11-28T19:00:00.003+02:00

Curtea Constituţională a hotărât: este constituţional ca Guvernul să-şi încalce propria lege şi să nu mai dea sumele restante bugetarilor nici în 2011 şi nici în 2012, ci abia în 2016. Aşa a zis preşedintele, aşa e constituţional. Până atunci, se mai poate amâna încă de trei, de treizeci şi trei, de treisutreizeci şi trei de ori. La modul acesta raţionând, nu înţeleg de ce guvernul Boc nu taie de tot salariile, economia de la buget ar fi mai substanţială, ţara ar fi salvată, iar domnul acela Franks de la FMI ar fi de-a dreptul entuziasmat. Întrebare pentru domnii ăştia îmbuibaţi îmbrăcaţi în togă purpurie: dacă aţi duce acasă salarii de 600 de 700 de lei, tot aşa aţi fi hotărât? Şi altă întrebare: noi ne putem plăti ratele la bancă în 2016? Adică doar ţara e în criză, noi nu? Oare, unde sunt românii ăia sălbatici din 1907 din Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, să iasă cu ghioaga şi cu furca şi cu coasa în Piaţa Victoriei şi să spulbere Bucureştiul îmbuibaţilor şi hoţilor şi corupţilor? Adică furtul flotei, al PETROM-ului, pensiile magistraţilor de 5-6000 de euro nu dau ţara înapoi, iar nişte salarii de 2-300 de euro da?
Halal!

Romanul provinciei româneşti la trecerea de la socialism la nu se ştie ce

2011-11-28T13:33:00.001+02:00

Din ce aflu de pe Google, Dumitru Hurubă este un scriitor hunedorean din categoria umoriştilor, ironiştilor, autor de proză scurtă, poezie, pamflet, publicistică socială şi culturală.
Mie mi-a trimis însă o carte …serioasă, romanul Evadaţii din Clexane (Eubeea, 2010). O carte serioasă în sensul că e un roman bine articulat, cu o structură care relevă apetenţa autorului (şi) pentru genul narativ de mari dimensiuni, el aflându-se de altminteri deloc la prima încercare în acest sens. Altfel, deşi…serios, romanul are umor, ironie, sarcasm chiar, acestea părând armele native ale lui Hurubă.
Evadaţii din Clexane este, în fond, un roman realist, al provinciei româneşti în tranziţie, cu personajele ei părând caricaturizate, dar de fapt aproape calchiate după o realitate care e aşa cum e.
Între coperţile cărţii sunt de fapt două romane. Unul e cel al lui Pantelimon Şoriciu, funcţionar la Spaţiul Locativ, licheaua de tranziţie, aflată la graniţa dintre amoral şi imoral, încadrându-se mai curând la imoralitate, licheaua laşă, leneşă, vicioasă, exploatând fără milă şi fără scrupul imperfecţiunile şi haosul unei perioade de tranziţie de la socialism spre nu se ştie ce. Trăsături de ins de origine sovietică, aşa cum e personajul, pentru că este fiul unui fost aviator sovietic. Promiscuitatea este mediul în care Pantelimon Şoriciu se simte ca peştele în apă, ba mai curând ca porcul în mocirlă, având în vedere şi numele său. După o beţie zdravănă, de pildă, se trezeşte la miezul nopţii în patul din cocioaba unei măturătoare de stradă obeză şi murdară. Apoi, o şantajează la modul ordinar pe o vânzătoare de la aprozar cu reclamaţii la şefi, dacă nu-i acceptă avansurile sexuale. În schimb, faţă de şeful său este laş şi obedient.
Celălalt roman, prin contrast, este cel al lui Mihai Rusu, ins hipersensibil, de aci fiind suspectat că e bolnav psihic. Dar poate că un om tipicar ca el, şi uşor romantic, şi uşor idealist, nu poate fi tratat de normal într-o lume pe dos; în lumea putredă moral, omul normal pare a fi un nebun. El oferă, cred eu, cheia romanului, într-o mărturisire făcute unei doamne medic psihiatru: „N-am nici un interes să evadez din această pânză dincolo de care e tot pânză, iar mai departe altă pânză şi tot aşa… Omul, noi, toţi oamenii, suntem nişte captivi, nişte biete vietăţi care depind permanent de ceva sau de cineva. Mulţi, poate cei mai mulţi, nu vor să recunoască, însă este vorba despre un soi de sclavagism de tip modern, sau mai corect spus: un fel de autosclavagism, pentru că pânza despre care vorbesc eu nu reprezintă decât îngrădirile făcute de noi înşine pentru noi…” Mihai Rusu este eroul unei întâmplări admirabile, ca să o caracterizăm astfel: văduv de o femeie pentru care a vrut cândva să se sinucidă, o întâlneşte brusc pe doctoriţa psihiatră care seamănă izbitor cu fosta lui iubită. De aici se ţese o relaţie frumoasă, discretă, uşor romantică, soldată nu neapărat cu happy end, dar cu un final promiţător, totuşi.
Aşadar, avem de-a face cu un roman urât moral – cel al lui Pantelimon Şoriciu, pe de o parte, şi cu unul frumos, cel al lui Mihai Rusu, pe de alta. Cele două sunt legate de Ioana Cojan, medicul psihiatru, femeie dârză, cu picioarele pe pământ, dar adversară aproape din instinct a primului personaj, şi tovarăşă aproape spontană a celui de-al doilea. De altfel, e de observat că personajele feminine ale romanului sunt relativ morale (aici referindu-mă şi la camerista de hotel Valerica Lictaru, şi la sora ei Anişoara…), ele fiind victime ale bărbaţilor în general imorali (lui Pantelimon Şoriciu ţinându-i în acest sens companie şi „jurnalistul” Lemin).
Dacă aş fi foarte scrupulos, aş zice că în Evadaţii din Clexane există şi un al treilea roman, unul poliţist; şi el chiar există. Dar prefer să-l ignor, pentru că el nu are un rol cine ştie ce în economia cărţii, fiind mai mult o „lipitură” pentru o notă de senzaţional. Este exact situaţia policierului din Marele singuratic al lui Marin Preda. Intriga aceasta poliţistă din finalul cărţii lui Dumitru Hurubă vine să întărească, să contureze îngroşat trăsăturile, moravurile şi năravurile unor personaje, dar şi dacă ar lipsi nu s-ar pierde nimic.
Scris pe secvenţe cinematografice, în capitole scurte, alternând unele din ceea ce am convenit că e romanul unui personaj cu altele din celălalt roman, tomul lui Dumitru Hurubă se citeşte cu plăcere, având şi un fel de suspans. Şi o ultimă remarcă. Autorul nu mizează atât pe epocă, pe perioadă (de altfel romanul fiind început în 1987, în plin ceauşism, şi finalizat în 2010, în plină perioadă de tranziţie), cât mai curând pe personaje, pe caractere, care sunt cum sunt dincolo de vremi, dincolo de sisteme sociale.

Partidul dăbulenilor

2011-11-26T08:52:00.002+02:00

Revoluţia prostănacilor a început la Dăbuleni cu mortala lozincă: "Azi în Dăbuleni, mâine-n toată ţara!" Nu rimează, dar e vorba de lozincă postmodernă, vezi bine! Dl. Mircea Geoană a făcut apel către pesedişti să se alieze cu el în noua formaţiune, în Partidul Dăbulenilor. Deviza partidului va fi, desigur: "Dăbuleni din toate ţările uniţi-vă!"

Cântăreţii lui Ceauşescu sunt trişti

2011-11-23T10:31:00.002+02:00

De toate se ocupă, se preocupă analiştii noştri de la Ion Cristoiu până la Monica Tatoiu, doar de o categorie de oameni acolo şi ei nu se întreabă nimeni ce mai face. Este vorba, n-aţi ghicit, de poeţii cântăreţi ai stejarului din Scorniceşti, de cei ce-l firitiseau în ritmuri, rime, în iambi şi trahei cu maximă voioşie responsabilă pe cel mai iubit fiu al poporului cândva, pe cel mai urât şi odios dictator în decembrie 1989. Ei, ce mai fac ei, cântăreţii de odinioară? Eu m-am întrebat oarecum îngrijorat. Nu mă refer la cântăreţii ocazionali ai lui N.C., că aceştia sunt atât de numeroşi că n-ar avea loc pe proaspăt inaugurata Naţional Arena, ci la profesionişti, la cei care-şi făcuseră meserie unică, exclusivă din preamărirea primului comunist între comunişti. Poeţii aceia la costum şi cravată erau nişte oameni cu umerii aplecaţi de atâta responsabilitate şi cu buzunarele doldora de bani, că responsabilitatea de a scrie despre cel mai… se plătea, se răsplătea. Îmi aduc aminte cum am stat o dată, o singură dată, la masă cu poetul Ion Crânguleanu, la o vodcă, şi cum m-a admonestat de câteva ori în diferite contexte: “Bă tinere, tu scrii acolo nişte povestioare cu Ion o iubeşte pe Maria, dar eu sunt un poet cu greutate, poeziile mele sunt cântărite la Comitetul Central, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, atunci să te văd…” Hm! Eram intimidat de-mi stătea vodca în gât.
Ei bine, unii şi-au dat obştescul sfârşit, o dovadă irefutabilă că până şi cântătorii lui Ceauşescu mai mor. Dumnezeu să-i odihnească! S-or fi întâlnit cu idolul lor acolo la loc cu verdeaţă şi te pomeneşti că-şi continuă activitatea, ei de a adula în stihuri zglobii, el de a-i asculta cu toată solemnitatea.
Alţii s-au reprofilat încă din 25 decembrie 1989. Au scuturat praful de pe opera de până atunci, au tăiat fără milă rimele gen Nicolae-văpaie şi le-au înlocuit cu Cristos-prinos, adică au trecut la psalmi şi imnuri creştine, că era cam acelaşi lucru, au schimbat doar un idol ateu cu unul sfânt. Deschideţi revistele şi-i veţi găsi la post.
Dar, în general, societatea cântăreţilor lui Ceauşescu s-a polarizat: unii au ajuns bine, alţii au ajuns rău. Ca toată societatea capitalistă multisălbatic dezvoltată de astăzi. În fiecare vară, la Casa Scriitorilor de la Neptun, unul din cântăreţii lui Ceauşescu doarme pe o saltea într-un boschet, neavând bani de o cameră în vilă, dar nici de mâncare şi băutură. Ziua merge la plajă, ca toţi scriitorii, iar seara se îmbracă în treningul-pijama şi se culcă în boschet. Dar de murit de foame nu moare. Câte un coleg, care a scris şi el cu osârdie despre tovarăşul şi tovarăşa, cheamă ospătarul şi-l trimite la poetul din boschet cu o friptură şi o bere. “Să-i spui că e din partea mea!”, mai precizează poetul deloc scăpătat, ba chiar prosper.
Aşadar, şi în literatură precum în societate în general, lucrurile se desfăşoară într-o “normalitate” incontrolabilă. Nici societatea cântăreţilor ceauşişti n-a rămas omogenă, unită-n cuget şi simţiri.
Dar acum, când toamna arde ţara cu bruma ei şi nopţile sunt geroase, cântăreţii lui Ceauşescu sunt trişti şi se simt singuri şi abandonaţi ca nişte motani scopiţi. Pe unii dintre ei parcă-i şi văd la gura sobei făcând artă pentru artă, cizelând pentru sertar versuri dedicate cârmaciului ce-şi doarme somnul profund la Ghencea Militar.

Micuţul uasecerist Boc, demn urmaş al secretarului său general

2011-11-18T18:25:00.002+02:00

În drumul meu zilnic spre Curtea de Argeş, venind de la Piteşti de la slujbă, ascult astăzi, vineri, 18 noiembrie, un interviu în direct cu primul nostru ministru Emil Boc, pe Radio România Actualităţi. Şi ce zicea micul monstru? Ce zicea marele prostu? Ce zicea fostul lider UASCR? Zicea o chestie pentru care tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu îl felicita de acolo de unde se află. Zicea că el, ca prim-ministru, este fericit că România este una din ţările cu cea mai mică datorie publică din Europa. De asta ziceam eu că este "demn" urmaş al lui N. Ceauşescu. Aşa odiosul dictator ne-a lăsat el în decembrie 1989 fără nicio datorie, ba chiar cu vreo trei miliarde de dolari cash în CC, iar noi, proştii, cu ce ne-am ales? Aşa îl întreb eu pe viţelul Boc: cu ce mă ajută pe mine faptul că avem o datorie naţională mică, dacă el mă ţine în moarte clinică? De ce-mi dă el mie exemplul Greciei? Vrea adevărul de la un patriot tâmpit care a suportat pe propria spinare programul de austeritate al lui N. Ceauşescu, al lui Iliescu, Văcăroiu, Ciorbea, Năstase, Tăriceanu et.co? Ei bine, eu - cel cadorisit cu un salariu de 150 de euro pe lună - vreau să fie România, precum Grecia, în faliment, dar să am nu 1700 de euro salariu ca grecii bugetari, dar măcar pe jumătate. Înţelege boul Boc ceva din ce zic eu aici? Aştept ziua în care una scheletică rău, cu coasa la purtător, să-i bată la uşa de pe Calea Victoriei, iar el să întrebe: O veste rea: să mă retrag la coasă în Munţii Apuseni? Iar aia, scheletică de tot, cu coasa, să-i răspundă: Nu, o veste bună, te voi salva de orice coasă, chiar de guvernarea Băsescu. Şi să-i reteze gâtul. Micul Boc e marele ghiolban care ne otrăveşte şi ne omoară lent. Sper ca doamna aia cu coasa să-l vindece odată pentru totdeauna. Pe strada Vlad Ţepeş din Curtea de Argeş, la ora asta 20,00 a serii, aud nişte voci: Să moară Boc! De acord, zic eu deschizând fereastra, dar în chinuri!

Mihai Tatulici, gânditorul de la Stupidmangia

2011-11-17T13:27:00.002+02:00

Gândirea este o deprindere veche de câteva mii de ani. Există o dovadă că ea s-a practicat şi pe la noi, dovadă descoperită de arheologi pe la Hamangia. Un omuleţ stă în fund şi cu capu-n mâini, gândind, iar nişte oameni deştepţi au numit statueta asta Gânditorul de la Hamangia. Ei, dar asta a fost demult, pe când nu erau ziare şi nici televiziuni. Acum nu se mai gândeşte, acum se vorbeşte şi se munceşte. În zorii democraţiei originale de astăzi, agresiva clasă muncitoare a ieşit în stradă cu târnăcoape şi cu lozinca-n băţ: "Noi muncim, nu gândim!"
Cam atunci a apărut şi omul nou Mihai Tatulici căruia revoluţia din 22 decembrie i-a stricat bunătate de emisiune la TVR (neliberă). Programul TV din "Scânteia" îl anunţa la ora 19,00 cu o emisiune intitulată, citez din memorie, că mi-e lene să merg la bibliotecă: "Viaţa şi opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu, model de conduită socialistă etc."
Acum, Mihai Tatulici, gânditorul de la Hamangia,... pardon, de la Stupidmangia, spune într-un interviu din "Adevărul", fost "Scânteia", că mitingul din 21 decembrie 1989, din aer liber, din Piaţa Palatului, s-a spart din lipsă de aer. Cică mulţimea s-a sufocat în aer liber, n-a mai avut oxigen. În sfârşit, misterul revoluţiei din decembrie 1989 a fost spulberat de gânditorul Mihai Tatulici. Ce agenţi străini, ce terorişti, ce complotişti etc! Lipsa de aer din Piaţa Palatului a stricat mitingul lui Ceauşescu. Ceea ce a doua zi pe seară nu s-a mai întâmplat. Fiind deja libertate, s-a băgat aer curat la discreţie. Ce vă ziceam eu, grea deprinderea asta de a gândi!

Iresponsabilul preşedinte responsabil

2011-11-16T18:23:00.003+02:00

Oricât nu-i iubesc şi nu-i apreciez eu deloc, dar deloc, pe băieţii ăştia de la grădiniţa politică - Crin şi Victor, adică Antonescu şi Ponta -, de data asta se pare că s-au trezit pentru câteva minute când anunţă că se gândesc la suspendarea preşedintelui. Altfel, comandantul de navă Băsescu le oferă mură-n gură şi zi de zi motive de suspendare, dar cei doi copreşedinţi USL sunt ocupaţi cu decimarea propriilor partide şi nu văd cum Băsescu violează Constituţia de câte ori ia el viagra cu whisky, adică mereu şi mereu. Vai de mama ei ei de Constituţie, ce zdreanţă a ajuns de când preşedintele o supune la viol cu perversiuni. Ce mai trebuie să facă preşedintele împotriva pensionarilor ca să se sesizeze liderii opoziţiei? Poate doar să-i împuşte! De ani de zile, preşedintele republicii agrariene şi colonizate România susţine că nu mai sunt bani pentru plata pensiilor şi că populaţia activă nu mai poate susţine poporul de pensionari. Păi, un asemenea preşedinte responsabil cu finanţele ţării este, în fond, un mare iresponsabil. Octogenarul de acum a cotizat în anii '60, în anii '70, în anii '80, în loc să-şi pună banii la CEC sau să meargă în concedii în Honolulu. Când preşedinţii de după Ceauşescu şi guvernele numite de ei au venit la putere, banii pensionarilor erau în Banca Naţională a României. Cum i-au fituit aceşti guvernanţi nu mai contează. Dar de ce să condamni la mizerie şi la moarte lentă pensionarii pentru că le-au tocat guvernanţii banii? Cum pedeapsa cu moartea a fost abolită, i-aş dori lui Băsescu să-l văd bătrân într-un colţ al Pieţei Unirii şi să-i dăm câte un covrig să nu moară de foame. Din păcate, nu vom ajunge noi acolo, omul este prea hapsân şi şi-a luat măsuri ca să nu ajungă în colţul ăla mizerabil. Dar e ca şi cum ar fi acolo. Că istoria este mult mai sadică decât ne închipuim noi. Numai exemplul recent al lui Ghaddafi, care a murit pe stradă în chinuri groaznice, lăsând în conturi peste 200 de miliarde de dolari. Paranoia preşedinţilor e fără limite.

La Mircea Dinescu, poezie rimează cu opulenţă

2011-11-11T18:28:00.002+02:00

Vai, vai, vai, cum de două mii de ani, poezie rimează cu sărăcie! Noroc cu Mircea Dinescu, cel care, la îndemnul lui Ion Caramitru, s-a făcut că lucrează revoluţia, noroc cu el că a făcut totul ca poezie să rimeze cu opulenţă. Ruşinea de milenii a poeţilor de a trăi şi a muri săraci este spălată acum de moşierul poet de la Cetate cu bani de la Sorin Ovidiu Vântu, şi nu puţini, ba chiar 100 000 de euro. Un împrumut, cică. Dar nu cum mă împrumut eu 50 de lei de la prietenul Marian Popescu, care se caută adânc în buzunare, găseşte bancnota şi mi-o dă odată cu indicaţia precisă: "Bă, până la salariu!" Ei nu, banii de la SOV se plimbă prin mai multe conturi din ţară şi străinătate ale mai multor firme şi firmuliţe, sunt bani mai umblaţi decât turiştii americani prin Cipru şi prin alte paradisuri fiscale şi deodată, ţup!, aterizează în contul lui Mircea Dinescu, poetul. Văd schema făcută de procurori a traseului banilor (vreo 40 de milioane de euro, în total, din care 100 000 ajung într-o extremă dreaptă la Dinescu), dar n-o înţeleg, că nu mă pricep la finanţe neam. Tot ce-am reţinut este că poetul, din această inginerie complicată, şi-a luat raţia de 100 000 de euro şi nu pot decât să-l felicit. Jos pălăria! De-acum, poezie nu mai rimează cu sărăcie, poezie rimează cu opulenţă şi neamprostime. Amin!

Ne va ancheta Mierla?

2011-11-07T10:47:00.002+02:00

În democraţia originală în care trăim, ba doar supravieţuim!, trebuie să fim vigilenţi, să fim cu ochii-n patru că am încurcat-o. Cântăreaţa noastră de folclor argeşean, Cristina Turcu Preda, supranumită Mierla din Argeş, cică învaţă de zor, fiind masterandă la...SRI. Veţi zice că nu e mare lucru. Mă grăbesc să vă contrazic. Să luăm în calcul şi faptul că exact când Mierla s-a înscris la master la Serviciul Român de Informaţii, puterea pedelistă a introdus în Parlament un proiect de lege care a şi trecut (tacit) de Camera Deputaţilor, lege care stipulează ca o noutate (veche!) că SRI ar putea să facă din nou, ca Securitatea pe vremuri, anchete penale. Ei, iată cum lucrurile se leagă. Două ştiri între care putem face lesne conexiuni. Aşadar, în curând, cei cu gura mare ar putea da piept cu anchetatoarea de la SRI şi nu le va fi viaţa uşoară.

Pe repede înainte

2011-11-04T20:20:00.002+02:00

Suntem, iată, în 4 noiembrie 2041. Preşedintele Traian Băsescu se prezintă în Parlament, dincolo de pădurea Băneasa, să ţină un discurs în faţa camerelor reunite, cu prilejul împlinirii venerabilei vârste de 90 de ani. Participă cu entuziasm parlamentarii PSD şi PNL, şi puţini, chiar foarte puţini de la PDL. Regele Duda, absent de la ceremonie, a anunţat deja de ieri că nu-i transmite niciun fel de urări preşedintelui pe care l-a acuzat de trădarea de acum patruzeci de ani, când s-a dat cu axa Londra-Washington! Şi apoi, republica e o formă de guvernare total perimată. Venerabilul preşedinte fără republică a fost aplaudat de parlamentarii prezenţi ca şi de membrii societăţii civile şi de reprezentanţii republicilor din Statele Unite ale Europei masaţi în loje şi la balcon. De la Parlament, pornesc convoaiele spre Casa Republicii, unde preşedintele Băsescu I oferă un dineu.
În faţa Casei Republicii, vreo 50 de bătrâni nostalgici, îmbrăcaţi într-un fel de salopete, cu basmale şi şepci pe cap îl ovaţionează pe bătrânul preşedinte. E o tristeţe şi o jale de nedescris.

Vândută sau nu, flota românească e nemuritoare

2011-11-02T11:36:00.003+02:00

După cum am învăţat noi la fizică (sau la chimie!?), nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă. Noi, nişte panicarzi şi nişte apucaţi, ne plângem de ani de zile că nu mai avem flotă, că flota a fost vândută şi valorificată de miniştrii transporturilor de după 1989 şi acoliţii lor; desigur, mai puţin preşedintele Traian Băsescu, ca să nu intrăm la deningrarea ditamai instituţiei din Dealul Cotrocenilor. Ba poate că şi el, dacă a fost trimis în judecată exact în 2004, ca inculpat.
Ei bine, nu, flota n-a dispărut. E adevărat că doar o navă se mai târâie pe mări sub pavilion românesc, dar flota nici gând să dispară. Ea s-a transformat. Iată, lectorul universitar constănţean Ovidiu Ionescu a avut grijă să imortalizeze vapoarele în tablouri color pe care le-a plimbat prin diferite expoziţii, apoi le-a strâns între coperţile unui album de artă. Ce vă spuneam eu, nimic nu se pierde. Nişte mastodonţi de metal care se luptau cu valurile Atlanticului s-au transformat în artă. Vândute sau nu, până la urmă navele transcontinentale tot la fier vechi ajungeau. Aşa, ele vor dăinui cât România capitalistă şi mai mult decât atât, pentru că - aşa cum am învăţat noi la istorie (sau poate că la socialism ştiinţific!?) - arta este nemuritoare. Aşa a ajuns flota noastră să fie nemuritoare.

Lumea marginalilor ca spectacol de limbaj pestriţ

2011-11-01T18:00:00.001+02:00

Paraidis. Literatură de cuţit (Editura Aius Printed, 2011) este un volum de proză scurtă cu totul originală.
Lumea lui Liviu Andrei este una marginală, adică de la periferia oraşului – la propriu, de la marginea societăţii – la figurat, precum cea a lui George Mihail Zamfirescu, Ion Marin Sadoveanu, Eugen Barbu sau a contemporanului nostru Radu Aldulescu. Dar dacă Aldulescu, de pildă, pătrunde în subteranele sufleteşti şi în dramele acestei lumi şi încă o face pe întinderi vaste, Liviu Andrei consumă totul pe spaţii scurte şi îndeosebi la nivel de limbaj. Dramele, ba chiar adevăratele tragedii, precum cea din Maradona şi Madonna, dramele din aceste povestiri hiperrealiste transpar din spatele unor dialoguri spumoase, frenetice, insolite, vioaie, în jargon. Filosofia marginalilor lui Liviu Andrei este expusă de Cocoşu Pitic (iată ce nume!), un vicios, consumator de droguri, afemeiat, pe de o parte („a frânt el mai multe inimi numai aşa, de-al dreacu, a lăsat multe borţoase în urma lui, progeniturile lui crescând pe la alţii sau prin case de copii…”), dar pe de altă parte e misogin, urând femeile („le urăsc la boala sângelui!”), aşadar filosofia lui Cocoşu Pitic poate fi extinsă asupra tuturor marginalilor din Paraidis: „Cam asta e viaţa, bă, Claudiule! zice el privindu-şi spuma din halbă. Vrem nu vrem acesta e adevărul. Trăim cu toţii în acelaşi căcat dumnezeiesc al speranţei. Unii trăiesc la marginea rahatului, alţii în mijlocul lui, iar cei mai privilegiaţi stau agăţaţi de cojile roşii din el”.
În fiecare povestire de trei-patru pagini, Liviu Andrei (re)constituie din doar câteva fraze o comunitate care, la o şeptică, la o halbă, se consolidează cu concepţiile ei, cu moravurile şi năravurile, dar mai ales cu limbajul ei deloc convenţional. Iată o scenă în acest sens: „O dată pe an, în sâmbăta morţilor, Penelopia şi Viorica vin să-şi plângă fostele colege şi să-şi amintească de plăcerile tinereţii. Majoritatea femeilor care muriseră aici fuseseră târfe de salină.
- Cum îţi mai merge, fată? o întreabă Viorica.
- Ca de obicei. Tot cu ăla care are tentativa aia de restaurant. Trag şi eu pe el cât se poate, ce dreacu să fac…E un băşinos! E d-ăla de-şi depune icrele doar în veceu până să dea de mine.
- Fată, tot perversă ai rămas! o complimentează Viorica râzând.
- Deh, fată! Timpurile curului! Nimic nu mai merge…
Pe lângă lumânări, femeile desfac şi pun cu grijă de falus câte un prezervativ aromat, pe fiecare bonţ de cruce.
- Ce facem, fată!? Punem la toate? întreabă Viorica nedumerită.
- Da, fată! Că nu mai ştii care a fost curvă şi care a fost la tratament… De exemplu, pe Nicoleta Mielu, asta, nici n-o ştiu!... Uite! Avea 23 de ani, săraca! Îi pun unul de piersică, să-i fie-n casă! Oricum, în patru-cinci zile le rupe ploaia ori le zboară vântul…”
Cartea este şi uşor senzaţională, latură pe care autorul o exploatează, el fiind un frenetic manager al volumului, făcându-i publicitate pe messenger. Autorul este şi om al cetăţii, ca să zic aşa, proza lui are şi un accent social-politic. Spectacolul din aceste povestiri este dat nu doar de insolitul situaţiilor şi de savoarea dialogurilor, dar şi de defilarea numelor personajelor: Othello, Gagarin, Narci (de la Narcisa), Cecille (cu variantele Sesi şi Ceci), Cuţâtaş, Ucrain, Arapu, Guştere („conceput la beţie în poziţia ca omu pe femeie!”), Penelopia (cea care „nu mai ştie câţi amanţi a avut la lumina becului”), Petre Pişteanu zis Zmoaie, Cinteză, Copoiu, Teacă…
Oltean fiind, tânărul Liviu Andrei ia totul în uşor, cel puţin la suprafaţă, sacrificând cu voioşie dramatismul vieţii pentru spectacolul colocvial al „întrunirilor” din povestiri.

Crezul lui Tudor Cristea, de scriitor şi de creator de gazetă literară

2011-10-30T11:32:00.000+02:00

Autor a cinci cărţi de poezie, a unui roman şi trei cărţi de critică, Tudor Cristea publică acum volumul Arta derivei (Tablete. Consemnări. Resemnări) (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011). Sunt texte care au „îmbrăcat” timp de un deceniu revista Litere, revistă fondată de autor şi al cărei director este. Textele au „îmbrăcat” revista de la apariţie şi până acum în sensul că pe prima pagină au apărut număr de număr editorialele, iar pe ultima însemnările despre presa literară din această perioadă. Tabletele-editoriale sunt pertinente şi nu sunt deloc afectate de „patul lui Procust”, întinderea lor fiind limitată la spaţiul paginii de revistă în care au apărut iniţial; dar în definitiv şi Cehov scria schiţele încorsetat de un anume chenar. Intenţia cărţii este expusă limpede în cuvântul-înainte: „Textele din acest volum au ca obiect viaţa noastră din ultima vreme. Vorbind despre fapte şi oameni, ele ţintesc simptomul, năravul, sindromul. Le privesc şi văd în ele istoria unei dezamăgiri colective şi pe cea a unei dezamăgiri personale. O deziluzionare treptată. Şi o necontenită derivă. Cred că mai sunt actuale, pentru că lucrurile rămân, din nefericire, aşa cum au fost împotmolite parcă pe veci în mizerie – socială, morală, politică. Şi chiar literară. Dar şi dacă lucrurile or să se schimbe, cum ar fi şi normal, trag nădejdea că din înseilările mele va rămâne literatura. Şi râsul. Amar”.
Trebuie spus de la început că în aceste texte, Tudor Cristea respectă norma, atinge normalitatea, lucru care într-o lume normală, cu toate ale ei, nici n-ar trebui menţionat, necum elogiat. Dar în România zilelor noastre… În dialogul cu Dorin Tudoran de la Ateneul Român, Nicolae Manolescu definea norma prin vechea zisă „omul potrivit la locul potrivit”. Ne uităm în jur, de sus în jos, de la preşedintele ţării şi premier până la ultimii directori şi slujbaşi sau cerşetori şi constatăm că rar vedem oameni care să ilustreze acest simplu precept. Ei bine, autorul Artei derivei este omul potrivit la locul potrivit, dovedind-o nu doar prin revista pe care o coordonează lună de lună de peste un deceniu, dar mai ales prin textele acestea; dacă revista o faci totuşi cu materialul multor clienţi, de cele ale tale dai singur seamă şi răspunzi. Tabletele, editorialele acestea sunt articole de atitudine, lucru remarcabil într-o vreme în care predomină capul la cutie şi textele călduţe, comode, de nederanjat sensibilităţile scriitorilor şi politicienilor noştri.
Perspectiva din care sunt scrise textele este aceea de scriitor şi critic literar, dar şi de profesor şi, o dată în plus, de român căruia îi pasă, de intelectual angajat, de om al cetăţii care încearcă să ţină cumpăna dreaptă, s-o schimbe în bine, că aceasta – sugerează autorul la fiecare pas - trebuie să fie menirea intelectualului. De pildă, într-o ţară scindată în percepţia asupra unui personaj controversat cum e Adrian Păunescu, Tudor Cristea nu trece automat şi necondiţionat de partea uneia sau alteia dintre tabere, amendând ieşirile şi excesele viforosului ins, neatacându-l cu vehemenţă, ci îl acuză cu argumente, criticul Tudor Cristea subliniindu-i totuşi şi meritele poetului Păunescu.
Autorul este acid de multe ori, iar uneori – când nu se mai poate – trece la pamflet. Se întâmplă de pildă în tableta Muntele şi Dâlma, unde o amendează pe-o poetesă douămiistă, o „maimuţă lirică”, o fracturistă care a scris un aşa-zis eseu (despre Nichita Stănescu) intitulat Geniu sau aburi alcoolici? Aburi alcoolici!. Cristea o pune la punct pe duduia care s-a găsit să-l minimalizeze pe liderul poeţilor şaizecişti exact când se împlineau 75 de ani de la naşterea sa: „I-aş mai spune (cum a şi făcut-o cineva mai competent în problemă) că Nichita Stănescu nu e singurul scriitor de valoare pentru care alcoolul a fost un stimulent în creaţie. Şi, la fel, i-aş atrage atenţia ca nu cumva să încerce şi ea experienţa pentru că, în chestia asta, dacă nu ai geniu, rişti să rămâi un simplu beţiv. Tot aşa cum, dacă nu te cheamă Eminescu şi ai probleme cu şcoala (şi cu priceperea!), n-o să fii decât un simplu repetent.” Pe aceeaşi linie la limita dintre ironie şi sarcasm se înscrie şi cronica Păcatele bătrâneţilor sau ambiţul lui Ionică Plămadă, atitudine cu atât mai lăudabilă cu cât se ştie ce agresivi şi resentimentari sunt veleitarii din propriul oraş, iar când acesta mai e şi unul mic precum Găeştii, riscul e cu atât mai mare. În schimb, după caz, Tudor Cristea se foloseşte de umorul cordial, condescendent faţă de un „poet” ca Vasile Oneaţă Lunguleţu, cultivator de pepeni la…Lunguleţu a cărui poezie „n-are nimic de-a face cu condiţia lui de ţăran, fiind una mimetică, destul de sensibilă, dar şi destul de făcută (de el şi, poate de alţii, care i-au mai schimbat câte ceva, dar după metoda părintelui Dănilă îndreptându-i frazele Vitoriei Lipan, aşadar prin castrarea eventualelor pâlpâiri de ingenuitate)”, dar poetul-ţăran sau ţăranul-poet trebuie tratat cu înţelegere, pentru că „în fond, Vasile Oneaţă iubeşte poezia şi nu face rău nimănui. Nici măcar producţiei de pepeni la hectar din ferma sa de la Lunguleţu”.
Am vorbit până acum de tabletele-editoriale ale lui Tudor Cristea. Volumul mai cuprinde însă şi o parte care strânge „revista presei” din Litere-le anilor 2000. Este un exerciţiu de bun-simţ editorial. Presa noastră cultural-literară are rubrici de revistă a presei croite în dorul lelii, pentru un feed-back care să releve bunăvoinţa unora faţă de altele, dar din care rezultă că de fapt scriitorii de la o gazetă nu-i prea citesc pe alţii de la altă gazetă, cel mult îi frunzăresc ca să-i firitisească. În ce-l priveşte pe directorul de revistă Tudor Cristea, el nu consemnează număr de număr o revistă, ci analizează o problemă de interes cultural după cum a fost reflectată ea în presa literară şi ia atitudine faţă de această oglindire. Ca să exemplificăm, textul Vladimir Streinu în arhiva CNSAS este de fapt unul de istorie literară, autorul pornind de la două pagini de România literară pentru a pune lucrurile la punct, subliniind faptul că Vladimir Streinu nu numai că nu a colaborat cu temuta Securitate, dar chiar a fost victima acesteia. Exemplele pot continua. „Jurnalul de presă” publicat număr de număr de Tudor Cristea în Litere nu cuprinde texte complezente, ci – cum am zis mai sus – de istorie literară contemporană.
Ca o concluzie, un asemenea volum precum Arta derivei este o carte de vizită în primul rând a scriitorului, criticului, intelectualului care o semnează, dar în mare măsură şi o carte de vizită e revistei pe care o publică lună de lună. Când va face cineva peste o sută de ani (dacă va mai face cineva aşa ceva!) istoria revistei de la Găeşti şi Târgovişte sau cel ce va crea canonul, Nicolae Manolescu de la 2111 (!), cartea aceasta îi va fi de mare folos. Inclusiv cu cele trei interviuri din finalul cărţii, care completează fericit crezul de scriitor şi de creator de gazetă literară al lui Tudor Cristea.

La noi sunt moaşte

2011-10-27T08:48:00.002+03:00

La greci e criză economică şi financiară, băieţii cu nas subţire stau înfriguraţi la mâna Uniunii Europene: vor primi, nu vor primi tranşele eliberatoare?

La libieni e revoluţie sângeroasă, e împuşcat un dictator, i-e măcelărită familia, din sângele vărsat pe străzi şi prin deşert se aşteaptă apariţia unui nou dictator.

Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului European, ne asigură că UE luptă cu criza pe cinci fronturi deodată.

Pe plan mondial, în ultimele zile, piaţa oţelului s-a prăbuşit.

Cam asta e pe la alţii. La noi? La noi sunt moaşte. Stai o jumătate de zi sau o noapte întreagă la o coadă cât tot Dealul Patriarhiei şi atingi şi pupi racla cu moaşte. Ce naţiune fericită suntem!

Drama României

2011-10-25T20:27:00.003+03:00

Preşedintele nostru Traian Băsescu îşi arată în continuare l'esprit de finesse, boicotând cuvântul din Parlament al Regelui Mihai I. Poate că e mai bine. Dacă venea şi se aşeza pe-un alt fotoliu, vis-a-vis de Rege, marinarul avea o şansă să rămână în istoria României, măcar la capitolul ...şi alţii. Dacă se va confirma că a incendiat în anii '80 o navă în Marea Nordului, poate intra liniştit în istoria navigaţiei marine. În schimb, pentru a intra în istoria (nefericită, totuşi) a României, trebuie să aibă lângă el un consilier care să-i pună pe hârtie odată şi odată măcar o perlă precum cea a Regelui Mihai de astăzi din Parlament: "Nu văd România de azi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumutde la copiii noştri"! Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată, adică să rostească o asemenea perlă preşedintele nostru, pentru că i-a alungat în şapte ani pe toţi consilierii care aveau creier cu care gândeau. Acum nu-i mai rămâne decât să încerce, împreună cu toată echipa de consilieri convocată o noapte întreagă, să înţeleagă ce-a spus Regele. Nu va reuşi, din păcate! Aş zice că aici stă de fapt drama României: în neconcordanţa flagrantă dintre înţelepciunea Regelui şi lipsa de înţelegere/înţelepciune a preşedintelui.

Probabil

2011-10-23T08:47:00.002+03:00

Viaţa şi moartea mişună cumva peste tot. Nici cârciuma nu mai e un loc în care acestea să nu se împletească teoretic şi practic, ca să folosim limbajul din economia politică socialistă. Mai nou, parastasele, mai ales la oraş, se ţin în cârciumă. Se unesc rapid câteva mese, se pune coliva în mijloc, se aduc păhăruţe şi colaci...
Săpătămâna trecută, în cârciumă de Cluj, Muri (vorbesc pentru cunoscători) a văzut o asemenea scenă. Cu partea ei insolită. După ce s-a aşezat totul pe masă, preotul burtos şi roşu la faţă a ţinut o scurtă predică: "Întristată adunare, l-am condus la loc cu verdeaţă pe robul lui Dumnezeu Vasile. Nu trebuie să vă temeţi de moarte, oamenii toţi sunt muritori, probabil că şi eu!"
Iar întristata adunare nu s-a mai temut, a deşertat păhăruţele cu pălincă şi s-a resemnat cu ideea că e muritoare, în totalitatea ei şi pe indivizi.

Ordine şi medalii la tot cartierul

2011-10-12T07:50:00.003+03:00

Să învăţăm să trăim auster! ne spune domnul nostru preşedinte Traian Băsescu. Adică să învăţăm să gătim fără zahăr, ulei, orez, cartofi şi să eliminăm pâinea de la masă. Să acceptăm să ni se taie salariile, să-i convingem pe părinţii şi bunicii noştri să se lase impozitaţi la pensii după 40 de ani de muncă...
În timpul acesta, preşedintele scoate la licitaţie confecţionarea de ordine şi medalii, suma fiind una acolo, de vreo sută de miliarde de lei vechi."N-au pâine? a întrebat celebra regină. Să mănânce cozonac!" Asta pare a spune clientul de onoare de la Cireşica: "N-au ce pune pe masă? Le voi da ordine şi medalii! Ordine şi medalii la tot cartierul Hă-hă-hă!"

Vinerea, autostrada trece prin Curtea de Argeş

2011-10-09T16:38:00.001+03:00

Vineri, doamna ministru Anca Boagiu de la Transporturi a anunţat iar că va intra în lucru curând, săptăluna viitoare, autostrada Piteşti – Sibiu cu trecere prin Curtea de Argeş. De fapt asta se întâmplă vinerea după-amiază periodic, o dată la 37 de săptămâni. Lunea, ministresa anunţă că Uniunea Europeană ne dă fonduri pentru autostrada Piteşti – Burkina Faso care nu trece prin Curtea de Argeş. În schimb, marţi în nici un proiect nu există autostrada Piteşti – Sibiu – Nădlac. Miercuri, fiind zi de post, se face altă autostradă, să se bucure şi gălăţenii: Bucureşti – Leningrad, cu trecere prin Galaţi şi Brăila. Joi, miniştrii de la Cultură, Agricultură şi Pomicultură anunţă proiecte cu autostrăzi pe tot cuprinsul ţării şi oamenii se bucură în devălmăşie, de bucurie bând palincă cei de la Siliştea Gumeşti, ţuică de Zalău cei de la Râmnicu Vâlcea, vin de Cotnari timişorenii şi bere de Crevedia cei din Ţara Moţilor, cei de la Curtea de Argeş bând apă plată cu lămâie în aşteptarea veştilor de a doua zi. Noroc că vine vinerea din nou şi, pe seară, când primarul de la Curtea de Argeş începe să se hotărască la ce partid va trece săptămâna viitoare, apare şi senatorul PDL Mircea Andrei care aduce o hartă, o pune în sala în şedinţe a Primăriei şi arată cu băţul cum autostrada a fost din nou şi încă o dată cârmită prin oraşul lui Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrân, Radu cel Mare şi-a altor domni Basarabi (oraşul natal al preşedintelui Băsescu). Sâmbătă deschizi radioul şi afli că prin oraşele Piteşti, Curtea de Argeş şi Sibiu nu va trece niciodată nicio autostradă. Iar duminică, de la Dumnezeu în jos, toată lumea, inclusiv doamna ministru Anca Boagiu, se odihneşte. Nimeni nu construieşte autostrăzi, nici măcar Bechtel.
Săptămâna viitoare iar se construiesc autostrăzi, care se intersectează unele cu altele pe tot cuprinsul ţării. Vineri pe seară, când DNA arestează mari infractori, atunci şi numai atunci miniştrii, senatorii, primarii trădători, regii ţiganilor şi premierul anunţă din nou că autostrada trece din nou prin Curtea de Argeş, oraşul lui Urmuz. Propun ca vinerea să fie declarată ziua naţională a Curţii de Argeş, o dată pe săptămână, când trece autostrada prin oraşul Basarabilor cum o dată pe an trecea trenul regal prin Mizil.

Un Diogene contemporan

2011-10-08T11:37:00.000+03:00

Ion Maria este un poet douămiist atipic, deloc belicos, care nu-şi exacerbează excesele sexuale şi orgiile cu droguri, nu e deci deloc mizerabilist, ba pare preocupat mai curând de moralitatea lumii. Fratele om (Editura Autograf MJM, Craiova, 2010) reprezintă cel de-al cincilea volum de poeme al autorului, el publicând decent, o carte la doi-trei ani. Încă din textul care deschide placheta, poetul se vrea un Diogene contemporan: „trăim într-o lume/întunecată/e întuneric şi ziua la amiază/chiar de nu-l vedem/el se cuibăreşte acolo/în omul de pe stradă/sau în cel mai bun prieten/întunericul poate fi şi în tine/însă tu crezi/că el este lumină/trăim într-o lume întunecată/să aprindem un chibrit o brichetă/să facem un pic de lumină/măcar cât un fir de pai/ajuns pe apă/să nu se înece”. Aşadar, poetul se crede „un prinţ al întunericului” scriind versuri cu lampa stinsă, inventând „căderea pe gânduri/şi bătaia vântului dinspre sud-vest”. Din sfera negrului, ambiţionând probabil efecte neoexpresioniste, poetul îşi alege mai toate imaginile de ţinut minte: „pe blocul vecin o cioară/pare o mireasă/părăsită în ziua nunţii” sau: „citesc pagini din cartea nopţii/şi tot nu ştiu/ce este întunericul” sau: „blocul meu are culoarea/amurgului sfâşiat de colţii unui dragon…” Dar poetul depăşeşte sfera negrului, el este, totuşi, un realist, decis să surprindă lumea „din cât mai multe unghiuri/ca şi cum m-aş uita printr-un diamant”, arătându-i atât părţile urâte, cât şi frumuseţea. De aici, vine şi „salvarea” acestei poezii, din viziunea până la urmă solară, luminoasă, miraculoasă, ca-n această poezie de dragoste concentrată într-o imagine ruptă parcă din Ion Mureşan: „te-am iubit cu disperarea băutorului de votcă/ce intră în cârciumă/ca într-o biserică/şi se roagă în faţa/paharului gol/şi minune/acesta se umple/de la sine”.
În încercarea de a epuiza subiectul acesta poetic, omul, Ion Maria are şi o viziune paradoxală: „omul e un templu/în care Dumnezeu/se roagă/pentru bine lumii/se roagă cu teamă/nu ştie/dacă rugăciunile lui/vor fi îndeplinite/de oameni/sau nu”.
Fratele om nu este totuşi un volum unitar, autorul scăpând, în discursul său pe nu foarte multe voci, şi locuri comune de genul: „a fi om este o problemă importantă/opţiunea asta nu i se dă oricui/chiar şi atunci când este doar o pedeapsă/şi pentru asta primeşti nişte acte de semnat…” Din fericire, nu acestea predomină.

Mulţumesc nevestei mele de ziua internaţională a profesorilor

2011-10-05T09:07:00.003+03:00

Astăzi este Ziua Mondială a Educaţiei. UNESCO a numit-o Ziua Internaţională a Profesorilor şi precizează că este ziua "în care oamenii de pretutindeni au primit îndemnul de a spune mulţumesc unui profesor, unui om care le-a marcat destinul în aşa fel încât gândul la el să le trezească sentimente de recunoştinţă". Hm! În cazul ăsta, eu îi spun mulţumesc nevestei mele profesoare care mi-a marcat destinul şi mă gândesc la ea, cu recunoştinţă, desigur, tot timpul programului de la serviciu până ajung acasă şi chiar şi atunci, tot cu recunoştinţă mă gândesc la ea, că-mi pune la masă mâncare şi, dacă o lasă inima, chiar şi un pahar cu ceva tărie înainte, aşa, de poftă de mâncare.
Ce bine că e ziua internaţională a profesorilor!

O parabolă

2011-10-01T19:16:00.003+03:00

Poem de Geo Bogza, o parabolă:

Taurul

Toţi socoteau că e inadmisibil de blajin.

Venea boul şi îi spunea:
De ce nu dai cu cornul
Ca mine?

Venea catârul şi îi spunea:
De ce nu dai cu copita,
Ca mine?

Dar el, cu fruntea în pământ
Se ruga pentru toreadorul pe care avea să-l ucidă
Înainte de a fi ucis.

Sfârşitul inevitabil

2011-09-30T21:40:00.001+03:00

În celebrul roman “Cronică de familie” de Petru Dumitriu, la răscoala din 1907, ţăranul Rizea cere pământ prefectului, pe un ton imperativ. Asta nu e important şi nu e original; ce putea cere un ţăran dintr-un sat uitat de Dumnezeu care murea de foame cu familia? Următoarea observaţie e interesantă: „Vorbise dârz, cu ochi scânteietori. Nu i se putea împotrivi nicio putere pe lume. Ştia că acum e un sfârşit; al cui, a ce, nu ştia, dar că e un sfârşit, ştia, şi asta îi dădea putere”.
Nu ştiu de ce de câţiva ani pasajul din ghilimelele de mai sus mi se pare un deja vu. Pe un plan superior, cum spun specialiştii, istoria se repetă, de la Nero la Ghadaffi, de la Darius la Putin, de la drumul de pământ la strada mea de piatră de pe vremea lui Neagoe Basarab cel Sfânt, de la poşta cu cai albi la internet. Ce păcat că guvernanţii contemporani aleşi prin fraudă sau prin diversiune nu învaţă nimic! Un sfârşit îi paşte neapărat. Paşnic, la alegeri, mai violent, când sunt pe cai mari, dar îi aşteaptă la primul colţ al istoriei.

Marin Preda şi zmeul la Mogoşoaia

2011-09-24T09:56:00.001+03:00

Într-un interviu acordat prozatorului Sorin Preda (nepot al marelui scriitor de la Siliştea Gumeşti), Sânziana Pop, ea însăşi prozatoare, nu doar marea ziaristă pe care o ştie toată lumea, descrie o scenă absolut extraordinară cu un Marin Preda personaj de nuvelă:

“Tocmai venise din oraş cu maşina şi trecea pe sub bolta de piatră a curţii interioare, când, ce să vezi! În mijlocul peluzei scânteietoare, un bărbat cu plete şi barbă neagră alerga desculţ, ţinând de sfoară un zmeu. Era Pucă. Marele grafician Florin Pucă, un "veteran" al Mogoşoaiei artistice, plin de har şi de suflet, dar mai ales, "trimbulind" (cum ar zice Nichita Stănescu). Pucă trăgea de un zmeu uriaş şi portocaliu, pe care vântul de primavară îl făcea sa zbârnâie triumfal. În două secunde, d-l Preda a fost lângă el. În palton, cu pălăria pe cap şi cu ochelarii aburiţi de emoţie, i-a întins servieta lui Pucă, rugându-l ca un copil: "Dă şi mie zmeul, don' Pucă! Te rog! Lasă-mă să-l ţin doar o dată". Bucuros că jucăria lui are trecere la un barosan ca don Preda, Pucă i-a luat servieta şi i-a pus în mână frâiele zmeului. Ce-a urmat a fost o scenă mare, finală, de film rusesc. Cu sfoara în mână şi ochii înălţaţi către cer, marele prozator Marin Preda, ilustrul romancier şi temutul director de editură, alerga prin vântul de primavară, îndemnând zmeul portocaliu să ramână sus, în văzduhul albastru, să zbârnâie liber şi fericit”.

Aceasta este scena de literatură reală/realistă care ar suporta un alt sfârşit, ceva în genul: Dar zmeul nu numai că se păstra în văzduh, dar el a continuat să se înalţe spre soare, desprinzându-l pe d-l Preda de sol. Scriitorul şi-a aruncat pălăria şi ochelarii, anunţându-i vesel pe cei de jos: “Acolo, sus, n-am nevoie de ei! Vedeţi că în servietă e manuscrisul Celui mai iubit dintre pământeni.” Zmeul se înălţa tot mai repede, el nu se mai vedea la un moment dat deloc, firul ce-l ţinea nici atât, doar d-l Preda se ghicea din ce în ce mai mic, până a dispărut cu totul în spatele unui nor alburiu de primăvară.

Acesta a fost sfârşitul lui Marin Preda la Casa de creaţie de la Mogoşoaia.

Poetul mărşăluind

2011-09-23T08:06:00.001+03:00

Acum câţiva ani, într-o sâmbătă sau duminică, mergeam la piaţă, ca orice om normal în week-end. Pe la Biserica Domnească (din Curtea de Argeş, desigur) mă întâlnesc cu un grup de oameni cu nişte pancarte pe piept, printre care şi deputatul locului (pe atunci) Adrian Miuţescu. Eram invitat ad-hoc la un marş între Biserica Domnească şi Catedrala lui Neagoe Basarab, un marş…pentru cultură. Atâta ştiau cei şapte-opt entuziaşti plictisiţi. Iniţiatorul acţiunii era poetul român contemporan Laurian Stănchescu, care atunci era şi consilierul senatorului, ministrului şi vicepreşedintelui USR Varujan Vosganian. Cum nimeni nu m-a lămurit cum putem ajuta cultura română mărşăluind pe Bulevardul Basarabilor din prima capitală românească, mi-am continuat drumul la piaţă. Deputatul mai bine se bătea în Parlament ca domeniul Culturii să primească un buget de măcar 1 la sută, nu de 0,0… Era mai credibil că luptă pentru cultură.
De atunci, poetul consilier o ţine numai în marşuri. A organizat unul şi la Piteşti, în colaborare cu un ziar local, apoi a mers, cică, până la Sarmizegetusa pe jos, printre maşini şi tractoare şi căruţe, sprijinind astfel patrimoniul geto-dac, timp în care nişte samsari furau şi vindeau brăţările dacice peste hotare, iar guvernul le răscumpăra voios.
Declarându-se prieten post-mortem al lui Nichita Stănescu, Laurian a mers la Turnu Severin, a mobilizat scriitorimea locală şi a organizat, aţi ghicit, un marş de pe malul Dunării până la Şişeşti, vreo 30 de kilometri, la casa poetului Titu Dinuţ, unde a poposit cândva la o găină friptă şi la o cană de vin însuşi autorul Necuvintelor. Marşul se numea, tot aşa, generic: marş pentru memoria lui Nichita. Dar cei mai mulţi scriitori severineni, oameni normali, dezbătând îndeobşte chestiunile legate de draga de literatură la o vodcă şi o friptură, au mers de la marginea oraşului cu un autobuz pus la dispoziţie de Centrul Cultural Mehedinţi, că – ziceau ei - nici neasemuitul Nichita nu fusese acolo pe jos. De altfel, am aflat că punând la cale asemenea proiecte orale, adică asemenea marşuri, Laurian Stănchescu a lăsat oraşul de la Dunăre fără festivalul literar Sensul iubirii, în care s-au lansat atâtea talente de pe cuprinsul ţării, tocând zglobiu fondurile alocate acestui eveniment.
Dar marşurile lui Stănchescu au crescut, au luat anvergură. A făcut unul de la Bucureşti până la Târgu-Jiu să sensibilizeze autorităţile de acolo pentru a-i populariza şi eventual sponsoriza un marş până la Paris de unde să aducă el, poetul român, osemintele lui Brâncuşi pe malul Jiului. Aici n-aveau niciun cuvânt de spus Ministerul de Externe, Ambasada, Preşedinţia, Guvernul, nu, poetul Laurian Stănchescu pornea pe jos, lumea dădea lacrimi văzându-l şi-l dezgropa pe Brâncuşi. Nu se ştie până unde a ajuns în drumul lui spre Paris, i-am pierdut urma, nu sunt nici eu atât de informat. Lasă că Brâncuşi nu poate fi dezgropat el cum vrea Laurian. Juridic nu se poate, din 1956 Brâncuşi fiind cetăţean francez. Dar nu se poate nici de facto, oricât de patrioţi am fi noi. El a fost înmormântat în 1957 în cimitirul Montparnasse, după propria voinţă, apoi, în anii 90, în acelaşi mormânt au fost aşezaţi moştenitorii săi, soţii Alexandru Istrati şi Natalia Dumitrescu. Dar, Laurian nu se încurcă în asemenea amănunte; el mărşăluieşte, mărşăluieşte, mărşăluieşte, precum soldatul lui Nichita din Noduri şi semne, (“mărşăluia, mărşăluia,/mărşăluia/până când/până la genunchi/piciorul/i se tocea, i se tocea/i se tocea/până când/trunchiul/până la coaste/i se tocea, i se tocea/i se tocea/până când/până la sprâncene orbea/orbea, orbea/până când/părul lui iarbă neagră era/iarbă neagră era, iarbă neagră era./Un cal alb venea/şi o păştea/şi o păştea, şi o păştea./I-ha-ha, i-ha/i-ha./”), dezgropând Laurian morţii cum îi vine lui.
Acum, în toamna aceasta frumoasă, convins că mersul pe jos face bine la sănătate, deşi eu credeam că e în drum spre capitala Franţei, Laurian Stănchescu a ajuns în Munţii Apuseni şi face un drum de 95 de kilometri în memoria lui Avram Iancu, de la Vidra până la Ţebea, însoţit de tricolor şi de portretul craiului, care poate dormi liniştit, poetul Laurian de la Strehaia mărşăluieşte pentru el până când piciorul i se tocea, i se tocea, i se tocea…
Poeţii români scriu într-o veselie, îşi publică volumele pe bandă rulantă, se bat pentru premii, pentru glorie, pentru femei, măcar pentru titlul onorific de cel mai bun poet de pe strada lui. Numai Laurian Stănchescu mărşăluieşte, mărşăluieşte, mărşăluieşte! Poetul nostru când începe să mărşăluiască nu se mai termină.

Un poem de 1100 de pagini

2011-09-20T07:44:00.000+03:00

Emilian Marcu este un poet optzecist de la Iaşi, unul nu neapărat sau nu explicit şi ostentativ postmodern, mai curând un virtuoz, un „paznic la armonii”, ca să-l cităm pe Nicolae Velea. Autorul are nenumărate volume de poezii de o ţinută artistică profesionistă.
Dar acum, în anii 2000, Emilian Marcu scrie – ca tot mai mulţi congeneri - în paralel şi roman, în ultima vreme tipărind o tetralogie, peste 1100 de pagini, cuprinzând: vol. I – Suburbii municipale (Editura AUGUSTA, Timişoara – 2005); vol. II – Suburbii municipale – Mormântul călugărului ioanit (Editura AUGUSTA, Timişoara – 2007); vol. III – Suburbii municipale – Aducerea cenuşii la templu (Editura AUGUSTA, Timişoara – 2009); vol. IV – Suburbii municipale – Ultima cină a palatinului (Editura PIM, Iaşi – 2010). Scris în cinci ani, romanul e tot mai bine realizat de la volum la volum. După volumul al IV-lea, autorul nu menţionează nici sfârşit, nici sfârşitul volumului IV, lăsând finalul deschis; poate că lucrează la un al cincilea volum.
Trebuie spus din capul locului că nu avem de-a face cu un roman propriu-zis, cât mai curând cu un poem, în sensul larg al cuvântului, aşa cum poeme sunt Odiseea, Iliada, ba chiar Ulysses al lui Joyce… Şi asta pentru că textul nu are fir epic, succesiune de fapte şi întâmplări, intrigă deosebită. Lumea din Suburbii municipale este una statică, băltind între real şi fantastic oriental, între real şi magic, în definitiv una livrescă, totul petrecându-se într-o toamnă ploioasă sau într-o primăvară, într-un sfârşit de octombrie sau un început de noiembrie, dacă n-o fi un martie – autorul sugerând că timpul exact nu are de altfel nicio importanţă. De 40 de ani, autorul lucrează într-o bibliotecă, e un şoarece de bibliotecă şi acest lucru se cunoaşte. Pentru 1100 de pagini, sunt puţine personajele cărţii şi ele nu fac mare lucru, nu acţionează propriu-zis, cât mai curând ele sunt fiecare reprezentative pentru câte ceva anume, sunt simbolice, într-o lume închisă a suburbiilor municipiului. Lumea aceasta pare a fi una a Evului Mediu (deşi la un moment dat se vorbeşte la telefon, iar într-un alt moment oamenii se plimbă cu RATA; acestea sunt, de altfel, singurele „scăpări” ale modernismului). Şi ilustraţiile şi vignietele omniprezente trimit tot la lumea medievală.
Dar, de fapt, ce se petrece în această carte căreia nu-i găsesc filiaţie, poate doar Citadela lui Saint-Exupery – prin tendinţa de construcţie a unei lumi închise, prin scriitura în spirală, prin repetiţia mereu pe un plan superior a unor aforisme, a unor fapte etc.? Se petrec fapte puţine, dar deloc comune, ba chiar magice, ritualice, ceremonioase.
Primarul este un dictator blazat, paranoic uneori, care simte că şi-a pierdut identitatea, dar de fapt şi-a pierdut bărbăţia, extirpată din ordinul Primei Doamne, trăind o singurătate „pe care o ducea cu sine ca pe un blazon al nefericirii”, primar care tot vânează 50 de mistreţi pe lună plină pentru a le oferi la 50 de musafiri 50 de perechi de fudulii pregătite în tăvi de argint, dimpreună cu 50 de prostituate pentru dezmăţul de după cină. În rest, visează cu ochii deschişi, invadat de mii de şoareci pe care încearcă să-i prindă, dar care îi alunecă printre degete.
Bătrânul Anticar este un fel de stăpân misterios al suburbiilor, în Sala Armelor fierbând la infinit ceaiuri misterioase într-un alambic, pipăind mereu un jurnal ca-ntr-un ritual, un jurnal din care curg literele, dar care sunt strânse cu o măturică din păr de cămilă şi puse la loc, un jurnal în care curg culorile de pe pereţii de piatră, piatră bolnavă de o boală ciudată ca o lepră a mineralelor, jurnal în care literele şiroiau în culori roşii şi negre, răspândind un miros greu de mucegai, de moarte, de sfârşit de lume. Bătrânul Anticar trăieşte în „lumea semnelor magice, a contururilor nedefinite, a simţurilor eterice gata să explodeze la cea mai mică atingere…”
În acest timp stând pe loc, Batofix şi Danauto plimbă pe câmpiile cerului un car cu boi, un car cu roţi de ceară plin de lumânări multicolore.
Şi tot în acest timp încremenit, de pe armele din panoplii rugina roşie-cenuşie nu conteneşte să curgă, în aceeaşi sală în care Bătrânul Anticar nu conteneşte să fiarbă cu o anume ceremonie ceaiul de anason şi de alte tainice plante.
Zoroastru e sfetnicul şi scribul Primarului, punând pe hârtie lumea suburbiilor municipale, după dictarea stăpânului: „lumea mea (a Primarului; n.DAD) aparţine spiritelor reci şi de aceea l-am lăsat pe Bătrânul Anticar să populeze suburbiile cu lilieci atârnând asemenea strugurilor gata să fie culeşi. O lume a spiritelor reci şi atât, o lume mereu tăcută, ca o lespede într-un zid de mănăstire”.
Dar nu doar faptele acestea simbolice, ritualice se repetă la infinit, însă şi un anumit inventar de obiecte: măturica din păr de cămilă cu care se strâng literele curgând din vechile cărţi, apoi luneta lui Comisiona, desigur alambicul Bătrânului Anticar, cutiuţa încrustată în care se odihnea cenuşa Călugărului Beniamin, sicriul Hristinei-fecioara, un trandafir negru înflorit, plante aromate care asigură viaţa veşnică…
De altfel, totul e ritualic, e simbolic: cifre, ceremonii masonice. Suburbiile se tot proiectează, se tot construiesc, dar ca-n Meşterul Manole din care se citează mereu versuri. Suburbiile sunt aproape la propriu încremenite în proiect, în proiectul mintal al Primarului, în cel scris al lui Zoroastro.
Stilul este deloc auster, ba de multe ori înflorat, ca la Fănuş Neagu: „Vara turbase ca un câine bolnav, muşcând totul de parcă ar fi venit sfârşitul. Iarba se înroşise sângerând. Pământul crăpase. Lumina devenise lăptoasă, lipicioasă şi lascivă ca un astmatic…” Tot aşa, aflăm că fecioarele primesc scrisori de la iubiţii lor scrise pe aripi de fluturi sau pe frunze de viţă de vie… Reţetele culinare sunt adevărate spectacole: „Se luau cu pensete lungi, cu cioc de pasăre, tacticos, intestine de peşte (de mreană mai ales pentru că era un peşte gras) şi se puneau la macerat în sare. Maceratul dura cel puţin o lună de zile. După ce fermentară şi se făcură o pastă uşoară ca aripa de înger, pasta era scufundată în miere fiartă amestecată cu oţet. Scoicile le perpeliră pe plita încinsă în tigăi cât roata carului, tigăi din alamă care cântau fin la atingerea marginei cu lingura de lemn, în ulei de măsline şi le împodobiră din belşug cu foi subţiri de ceapă. Urmau să fie aduse la masă fierbinţi şi stropite din plin, chiar în faţa oaspeţilor cu garun răcit…”
Chiar dacă nu-i găseşti o filiaţie explicită, clară, cărţii, până la urmă aceasta fiind o notă bună la originalitate, pe alocuri poţi găsi vagi ecouri din Borges şi Eco, din Eugen Barbu şi Fănuş Neagu. Din primii doi în ce priveşte spaţiul închis şi timpul împietrit, din ultimii stilul luxuriant.
După cum nu merge cu valul (optzecist) poetul Emilian Marcu, cu atât mai puţin merge prozatorul cu acelaşi nume. Pe linia aceasta narativă este unic în cadrul grupării optzeciste.

Trei nuvele insolite = un roman postmodern

2011-09-19T13:13:00.002+03:00

Nicolae Iliescu este prozatorul tipic optzecist, în sensul de postmodernist, alături de Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Constantin Stan, Sorin Preda, Ioan Groşan, George Cuşnarencu… Nimic din ce ţine de postmodernist nu-i este străin scriitorului: fragmentarismul, intertextualitatea, ironia, ludicul, hiperealismul, onirismul, teoretizarea în cadrul naraţiunii… Toate acestea le găsim în cel mai recent roman al lui Nicolae Iliescu: Priveşte dincolo de tine (Editura Pământul, 2010), roman premiat la Concursul naţional „Literatura modernă”, ediţia a doua. Nota bene: membrul juriului care a propus romanul spre premiere este regretatul Constantin Stan, coleg de cenacluri şi de generaţie cu autorul. Solidaritate de breaslă, de generaţie, în înţelesul bun al expresiei.
Romanul conţine trei părţi distincte, cu subtitluri savante, aş zice că e vorba de trei nuvele postmoderne, care ar putea fi citite de sine stătătoare. Dar acest lucru îl afli doar după ce ai parcurs totul şi ai văzut structura bine articulată. Trei nuvele, e adevărat („Blestemul prozatorului român: să fie foarte bun pe spaţii mici”, notează NI la un moment dat), trei nuvele dar făcând împreună un roman.
Partea întâi se numeşte „Strofă/sau/Prefaţă/ sau/Interior de roman/sau/Registru secret de amintiri secţionate” şi cuprinde fişe de roman, fragmente, citate, note livreşti dar şi (auto)biografice, scurte eseuri literare, dar nu neapărat şi nu doar literare, note de şantier, de atelier, de jurnal, reflexii despre roman, în general, de roman al generaţiei 80, în special, ba chiar scurte poeme, „episoade autoficţionale”, flash-uri, enumerări de obiecte, nume etc. ca-n Caietele Princepelui ale lui Eugen Barbu. La pagina 22, autorul însuşi sintetizează epicul acesta: „Toată proza generaţiei mele este descompusă, descusută, fără personaje. Un monolog întrerupt deseori de citate, de serii eseistice, de feed-back-uri. Parcurs. Excurs. Frunzărire a Realului. Trecere în revistă a textelor. A textului. Joc al inteligenţei. Viaţa însăşi este o devenire de simboluri. Textul de ce n-ar fi?” Dar toate acestea ajung în cartea despre care vorbim aici la un nivel înalt, ceea ce e şi firesc după treizeci de ani de perfecţionare a metodei şi a acumulărilor culturale. Din acest punct de vedere amintesc de jurnalele şi cărţile în general ale membrilor Şcolii de la Târgovişte, în special de Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu, aceştia fiind recunoscuţi de altfel în mare măsură chiar promotori ai optzecismului prozastic. Nicolae Iliescu scrie roman meditând mereu la arta romanului: „Nu am de unde şti dacă romanul meu e sau, mai rău, va mai fi la modă. Dar ce-i acela roman? Transcrierea vulgară, pentru vulg şi cu scop vulgarizator a unei vieţi simple şi obişnuite proiectată pe axa unui Timp exterior. O vulgaritate. O înştiinţare. Un subprodus”.
Partea a doua se numeşte „Antistrofă/sau/ Potftaţă/sau/Natură moartă cu Timp”. Este „filmul”, „spectacolul” primei vieţi a lui Moise Hristea Ionescu, etalat în singurătatea spaţiului său domestic. Şi ce-i o viaţă de om? „O viaţă de om este întotdeauna şi o construcţie. Cu fundaţie, cu ziduri, cu încăperi, cu acoperiş. Fiecare om e o casă, un labirint, o ţară. O Putere, o mare putere! Fiece om este, fireşte, un poem, un copac. Abia se prinde, apoi prinde rădăcini, unii devin puternici, groşi, noduroşi, alţii, plini de găuri, de gândaci, de omizi”. Partea aceasta este scrisă…cinematografic, pe secvenţe, cu scurte descrieri, cu detalii: „Un cer gri cu zdrenţe albe. Un mănunchi de crengi goale. Colţul unei case în construcţie, cu cărămida descărnată şi şase ferestre seci. Linia orizontului coborâtă prin două antene parabolice”. Şi tot aşa. Spleen, somnolenţă, amintiri, vise, fotografii de epocă, „catacombele memoriei”, amintiri din copilărie, „viaţă normală, de clasă medie, de familie de vârstă mijlocie”, viaţă înconjurată de „o cantitate mare de provincie”: „Stăm singuri printre margarete, liliac, garoafe, roşii, galbene, verzi, ca în grădina lui Monet”.
În sfârşit, partea a treia şi ultima, cu titlu uşor suprarealist: „Epodă/sau/Atelier mobil/pentru/ fabricarea Soarelui”. Este povestea lui Moise Hristea Ionescu, personaj care trimite cumva la personajele brebaniene, la un Grobei, dar mai ales la Castor Ionescu din Drumul la zid. Autorul e în vervă, portretele sunt savuroase, făcute cu exces de imaginaţie şi de umor şi ironie, cu jocuri de cuvinte, adevărate spectacole de culoare: „Valahia Romanescu era o persoană distinsă şi cu păr lung, nonşalant. Era un fel de salată orientală de rase: celţi amestecaţi cu italieni bronzaţi, grecotei meşteri la cioplit frumuseţi, turci şi ruşi, franţuziţi, şi unde mai pui că primise şi o injecţie de sânge nemţesc şi unguresc în vene. Căpătase din greşeală un uric de la stră-stră-străbunicul ei, o moşie acoperită cu codri, câteva hectare de pământ arabil, o moară şi o tablă de şah. Era fiica lui Mahmur, care-l avusese pe Popa Nan, care-l avusese pe Văsălie, care-o avusese pe Ciuta-Anastasia-Eufrosina-Ştefana-Bogdănescu, din flori, că aşa era obiceiul atunci. Cu toate răzbelele şi pustiirile, neamul ei se lăţise şi cuprindea peste două mii şi cincizeci de sate. O parte din ăştia fundaseră localitatea Slujitorii Făcători de Minuni, unde domnea pacea, de o bună bucată de vreme. Avea Valahia Romanescu nişte ochi migdalaţi tiviţi cu un obraz neted şi fără riduri, ceva de speriat! Fusese un copil normal, născut prin cezariană, avusese o copilărie veselă iar în al ei timp toate bolile copilăriei (rubeolă, rujeolă, scarlatină, vărsat de vânt), ştia să meargă pe bicicletă, să înoate, să patineze, ştia vreo câteva limbi străine, ştia să discute în contradictoriu, ştia să verse câteva lacrimi bine simţite, ştia să zugrăvească vremea cu metafore, ştia multe”… La fel de spumoase sunt dialogurile, descrierile de natură, în pofida anonimatului în care trăieşte personajul principal Moise Hristea Ionescu, cel „cuminte ca un oraş de provincie”.

Notă: Romanul este nominalizat la Premiile Asociaţiei Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România.

Proastă sau ticăloasă?

2011-09-18T20:51:00.002+03:00

Câteva reviste literare, dar şi ziare, găzduiesc de-o vreme anchete despre criza presei de astăzi. Există o criză a presei? întreabă ele. Sigur că există! acesta este răspunsul. După aceea, putem detalia până ne iese mintea prin pălărie. De la vinderea conştiinţei condeierilor patronilor corupţi şi interesaţi într-o direcţie poltică sau alta până la scrierea la comandă politică pe faţă, fără pic de scrupul. Dar există zeci de aspecte şi nuanţe care arată în ce criză se află presa de astăzi. Am văzut cu ochii mei ziarist care practică meseria de zece ani şi care nu ştie să deseneze literele, pur şi simplu. Ce pretenţie mai poţi avea de la un asemenea "profesionist" să mai înţeleagă subtilităţile vieţii politice, economice şi sociale de astăzi?
În numai două săptămâni, eu însumi am fost într-un fel sau altul afectat de modul în care se face presă la noi. Astfel, în ziarele din oraş, unde numele meu este interzis, a apărut o ştire cu titlul 11 oameni din Curtea de Argeş au fost declaraţi fii ai Argeşului de către Consiliul Judeţean; ceva în genul acesta. Iar în ştire se dădea şi lista; numai că citind-o, la număr îţi ieşeau zece, pentru că numele meu fusese extras cu penseta şi aruncat. Pe mine nu mă afectează, nu e nicio fală să fii fiu al Argeşului, au primit placheta sute de oameni din tot judeţul. Dar ziaristul care minte prin omisiune, care nu are conştiinţa propriei munci, care n-a înţeles că acribia este unul din atributele sine qua non ale profesiei sale, ziaristul acesta are probleme.
Şi încă o păţanie care mă pune în încurcătură, şi tocmai de aceea o amintesc aici, pentru a-mi lua nişte măsuri. Eu vorbesc rar la lansări de cărţi şi numai după ce le citesc, nu ca majoritatea "criticilor". Acum două zile am vorbit despre cartea unui coleg. Presat de timp, am făcut doar o sinteză a unei cronici pe care o scrisesem şi pe care aveam de gând s-o public luna viitoare în revista al cărei redactor-şef sunt. Spusesem acolo, la lansare, câteva idei principale. O ziaristă a consemnat conştiincioasă ce-am spus eu şi a reprodus în ziar. Dar fără a spune cui aparţin ideile alea proaste, creţe, deştepte, imbecile - cum or fi fost ele. Citind articolul, înţelegi că-i aparţin ziaristei, care desigur că n-a citit cartea, pentru că nici n-o are şi nu e meseria ei să citească. Mă întreb dacă mai pot publica cronica. Nu cumva pot fi acuzat de plagiat? Şi mă mai întreb dacă ziarista este proastă sau ticăloasă sau amândouă la un loc.
Chestiunea rămâne: este presa în criză? Ba bine că nu!

La Bădiceni, la Mălureni

2011-09-17T21:19:00.002+03:00

Într-o grădină, la Bădiceni, ba la Mălureni că, zic oficialii, Bădicenii n-ar mai exista, ca şi cum oamenii nu mai ştiu unde s-au născut şi unde trăiesc de o mie de ani, aşadar, în dimineaţa de frumoasă sâmbătă de toamnă însorită, îi vizităm pe prietenii noştri Gabi şi Radu. Iar în grădină, la umbră de meri şi piersici, printre tufe înalte de vinete, gogoşari, ţelină, printre tulpini verticale de praz şi frunze mari de hrean, arde focul sub un cazan în care prietenii noştri fac ţuică dintr-un amestec de corcoduşe şi prune văratice. Iar în timp ce ţuica picură, ba chiar curge, noi mâncăm brânză , tochitură cu mămăliguţă, varză fiartă în oală de lut la jarul de sub cazan. Desertul ni-l luăm direct din pomi: nuci, mere, piersici.
La Bădiceni, într-o grădină, lâng-o sulfină (nu Barbu!), e toamnă frumoasă, însorită, iar ţuica picură, ba chiar curge.

Ajunge Naţionala de fotbal în Rai?

2011-09-05T19:31:00.002+03:00

Cică, înainte de ajunge la meciul de mâine de pe Arena Naţională cu echipa Franţei, Naţionala noastră a avut un accident. Pe drumul de la Săftica până unde-l aşteptau 55 000 de spectatori, autocarul cu Piţurcă şi cu selecţionaţii săi a fost spulberat de un autotren şi toţi fotbaliştii au murit în chinuri, dar acolo pe loc.
Legenda mai spune că în câteva minute erau cu toţii la poarta Raiului. Sfântul Petru i-a privit cu milă, i-a întrebat de vorbă, apoi i-a spus lui Dumnezeu:
"Doamne, eu zic să-i primim pe toţi în bloc, împreună au murit, împreună să intre..."
Dar Atotştiutorul Dumnezeu se opune:
"Nu, nu, că iau cocaină, beau, fac orgii cu Laura Andreşan, înjură..."
Dar Sfântul Petru cel milos:
"Înjură, Doamne, dar nu bat pe nimeni!"

FEM - romanul viziunilor abisale

2011-09-02T12:09:00.000+03:00

Magda Cârneci, poetă din primul val de lirici optzecişti, şi-a ocupat un loc aparte în cadrul grupării. N-a scris cu ironie pe tema cotidianului, n-a făcut parodie, n-a fost ludică şi nu a folosit intertextualitatea. În paralel cu poezia (a publicat cărţi puţine, de altfel, dar unitare tematic şi axiologic), a practicat încă de la început eseul nu doar literar, dar şi eseul de artă.
Având în faţă aceste circumstanţe, ar trebui să nu ne mai surprindă cu nimic. Şi totuşi, FEM (Cartea Românească, 2011, prefaţă de Simona Sora) este o carte oarecum surprinzătoare pentru scrisul Magdalenei Cârneci, o carte pe care o asimilăm romanului, chiar dacă unul poetic sau, mă rog, cu accente poetice, un roman pe care autoarea şi-l dedică, ei şi primei sale tinereţi.
Textul este o confesiune la persoana întâi, făcută de o Şeherazadă de la bloc a zilelor noastre iubitului ei de care s-a despărţit între timp. Şi nu povesteşte la infinit pentru a-şi salva viaţa ca eroina orientală, ci pentru a se descoperi pe sine poveste cu poveste, mai ales că nu înşiră istorii noi şi „de-a mirărilea”, ci i le aminteşte şi reaminteşte partenerului pe unele ţinând în special de viaţa interioară.
Naratoarea are obsesia viziunilor pe care le caută permanent şi pe care i le transmite iubitului său. Sunt revelaţiile din clipele de reverie sau de-a dreptul onirice, experienţe, senzaţii şi percepţii intense („un zăcământ radioactiv de imagini ce zace de multă vreme” în ea), iar eroina le descarcă din suflet într-o altă dimensiune a fiinţei pentru a le înţelege mai bine, pentru a le analiza. Aceste viziuni sunt confruntate mereu cu imaginile reale, cotidiene, cu viaţa exterioară a celor din jur, inclusiv a confesorului ei. Viziunile sunt, de la caz la caz, unele domestice sau groteşti, abstracte, fantastice sau de tot terestre, dar toate formând un univers integrator în centrul căruia se află naratoarea: „imaginea coerentă a lumii” sau poate „magia coerentă a lumii”.
Obsesiile descrise/mărturisite sunt de o maximă tensiune: aceea a morţii, apocalipsa, viaţa ca o femeie obeză, împerecheri animalice…
Eroina mărturiseşte la un moment dat: „Ştiinţa mea e epidermică, cunoaşterea mea e senzorială”. Toată confesiunea este a sufletului şi corpului (corpurilor!) tinerei, povestite de la copilărie până la tinereţe şi la prima maturitate, dar nu neapărat cronologic, ci după meandrele revelaţiilor. Dedublându-se mereu, eroina îşi descoperă în jurul fiinţei ei diferite corpuri pe care şi le sintetizează şi le inventariază: corpul hormonal („un cocon de mătase transparentă, care mă înconjoară, mă leagă fedeleş pe toate părţile cu firele lui subţiri, invizibile, şi mă închide inexorabil în destinul meu irevocabil de pupă”), corpul prezenţei („secretat de amintirile pregnante, esenţiale”), corpul iubirii, corpul lucidităţii… Descrierea acestor „corpuri” se face într-un capitol excelent presărat cu imagini de-o mare forţă estetică, precum aceasta: „Florile sunt şi foarte dese, au inflorescenţe ciudate, complicate şi geometrice, de o frumuseţe uluitoare. Văd printre ele o intrare într-un palat conic, alb şi nu prea înalt, înăuntru văd o sală plină de cele mai fabuloase comori, vase de argint şi aramă şi arme de oţel încrustate cu platină, bijuterii vechi şi grele şi monede din aur şi argint şi pietre nestemate de toate culorile, strălucind stins în lumina scăzută. Şi apoi văd, văd (subl. autoarei) că am devenit pur şi simplu un sarcofag egiptean. Forma mea ca o siluetă vag umană e tăiată în granit. Sunt pictată pe dinafară cu mici bărbaţi şi femei prinşi în scene de adoraţie, cu braţele ridicate, fluturând ramuri verzi de finic, dar pe dinăuntru sunt pustie, goală. Nu e niciun trup, nicio mumie în mine. Interiorul meu e întunecat şi uscat, deschis spre abisul de deasupra, de sus”. Proză tipic optzecistă, dacă luăm de bună notaţia congenerului Nicolae Iliescu din ultimul său roman: „O proză-transcriere a realităţii interioare, o proză a detaliului, o proză asumată (căci autorul este mai mereu printre propriile personaje) – asta am făcut noi” (optzeciştii; n. DAD).
Devine mai liberă eroina, devine ea cu adevărat independentă după ruperea cuplului care se transformă într-o zi „în două jumătăţi de monedă ruptă la mijloc, simetrice şi totuşi opuse, fără putinţă să mai coincidă vreodată, două sfere de metal lucitor atrăgându-se şi respingându-se cu forţă egală în loc să încerce să fuzioneze”? Aceasta este întrebarea. Dar poate că-ntr-un fel eroina a fost liberă mereu, şi când îi înşira experienţele şi viziunile sale iubitului. Dar, până la urmă, nu aici se află miza cărţii.
Trebuie spus că FEM este în mare măsură un roman erotic, viziunile eroinei sunt îndeobşte inspirate de Eros, multe dintre acestea trimit la crezul lui Geo Bogza din tinereţea lui rebelă: „Cred într-o viziune sexuală a întregului univers viu”. Iată, găsim în fraza lui Bogza noţiunea de viziune cu care lucrează aici preponderent Magda Cârneci, dar şi ideea de univers integrator al acestor obsesii. Ilustrăm cu această viziune de la pagina 175: „Văd un film grandios şi apocaliptic, e proiectată în el o acuplare universală, în care tot ce e viu se muşcă, se înţeapă, se întrepătrunde, suferă, se devoră şi procreează. Apoi, din toate perechile astea nenumărate curg râuri de pui identici cu formele procreatoare. Din care curg valuri şi valuri de alţi pui identici, la nesfârşit, ca într-o uriaşă roată vie, fremătătoare, intrând unii în alţii, ieşind unii din alţii din alţii din alţii, într-un şuvoi etern, circular”.
FEM, („planeta FEM”, după Simona Sora) este o carte scrisă fragmentar, cu capitole scurte însă bine articulate într-un tot narativ, structurată abil. Unele capitole pot fi citite ca bucăţi de sine stătătoare (v. Femeia enormă sau Mai multe feluri de corpuri). Autoarea are imaginaţie luxuriantă, în special în descrierea lumii interioare, având motive să conchidem că FEM este un roman (auto)analitic (eroina analizându-se în oglindă), erotic şi oniric deopotrivă.

Despre moartea lui Liviu Rebreanu

2011-09-01T20:55:00.003+03:00

Într-o zi de 1 septembrie (1944) a murit la Valea Mare, lângă Piteşti, Liviu Rebreanu. Era probabil cald şi bine ca acum. Deci, nu era vreme de murit. Dar, vremuri - da! Veniseră la cârma ţării de exact o săptămână comuniştii. Creatorul romanului românesc modern parcă a făcut un gest de bună creştere, de bună cuviinţă, dispărând dintr-o lume care a pornit cu grabă şi voioşie pe râpa roşie a istoriei. A doua zi, într-un ziar al vremurilor noi, Oscar Lemnaru demască "uneltele de lucru ale unei generaţii de imbecili", acestea fiind Constantin Noica, Mircea Eliade şi Emil Cioran; Doamne Dumnezeule! Pe 4 septembrie este înmormântat Rebreanu, iar a doua zi apare doar o notă în ziarul "Democratul": Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din judeţul Argeş, înmormântarea scriitorului şi fostului director general al teatrelor Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societăţii scriitorilor, precum şi unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naţionale, a fost delegat d. Petru Comarnescu, subinspector general al teatrelor". Atât. Comparaţi cu înmormântarea lui Adrian Păunescu, poetul de curte al lui Ceauşescu! Dar, de la două zile după înmormântare, toboşarii vremurilor noi încep atacurile împotriva scriitorului: Miron Radu Paraschivescu îl numeşte trădător, iar o notă din "Dreptatea" se intitulează "Liviu Rebreanu a plecat la timp". Şi tot aşa, ba chiar mai dur îl atacă Ion Caraion.
La 1 septembrie 1944 nu era vreme de murit, la graniţa dintre vară şi toamnă, poate cele mai frumoase anotimpuri pe la noi. Dar vremuri erau.

Dobrin. Nicolae Dobrin! Dar i se zicea Gâscanul

2011-08-26T10:51:00.003+03:00

Astăzi, Nicolae Dobrin zis Gâscanul ar fi împlinit 64 de ani. Nu mai este să se bucure de firitiselile noastre pe care le primea cu un zâmbet ironic şi neîncrezător. "Hai, mă, lăsa-ţi-o mai moale, că nu muriţi voi de dragul de a-mi zice mie la mulţi ani!" părea a spune figura lui de om sincer. Dar, cei mai mulţi însă îl felicitam chiar sinceri, fiind un fel al nostru de a-i mulţumi pentru multele clipe de fericire pe care ni le dăruise pe terenul de fotbal.
A murit la exact patru luni după ce a împlinit 60 de ani. Acum, dacă ar mai fi trăit, ar fi fost trist desigur, cine ştie cum ne-ar fi răspuns la firitiseli. Cum ar fi putut fi decât trist şi dezamăgit când echipa lui de suflet, cu care a câştigat campionatul împotriva echipelor înstelate din Bureşti, când F. C. Argeş e ca şi inexistentă? Cei care au distrus-o, ar putea merge până-n deal la cimitirul "Sf. Gheorghe" cu o floare, s-o pună pe mormântul lui Dobrin care care, vorba lui Fănuş Neagu, făcea minuni şi pe un teren de mărimea unei batiste, să-i pună o lumânare şi-o floare şi să-i ceară iertare. Dar, în nemernicia lor, n-o vor face. El însă îi va ierta, că aşa a fost el, larg la suflet.

Uniunea Scriitorilor vs. Uniunea Cititorilor

2011-08-25T10:36:00.000+03:00

Există o categorie aparte de scriitori: cei care nu citesc nimic. Unii o fac cu program, vezi Doamne – să nu se lase influenţaţi de cărţile pe care le-ar citi. Dar, cei mai mulţi, nu citesc pentru că, precum mărturiseşte Becali, cititul îi plictiseşte. Ferice de ei! A lor va fi împărăţia cerurilor! Asta nu înseamnă că nu dau buzna să intre în Uniunea Scriitorilor. După cum nu înseamnă că nu se citesc pe ei, nu se citesc şi nu se recitesc până se ştiu pe dinafară. Aşa, mai compensează. Ba, au pretenţia şi să fie citiţi de colegi sau de critici care să scrie cronici neapărat laudative. Probabil că un resort interior care-i opreşte de la lectură este şi acela că nu vor să se compare cu unul, cu altul, cu vreun Dostoievski sau vreun Nichita Stănescu şi să iasă cumva în inferioritate. Aşa, sunt siguri că ei sunt cei mai buni, nu doar de pe scara lor, din oraşul lor de gogomani în care ei sunt cei dintâi, dar chiar din ţară şi de pe Mapamond.
O dată, aflându-ne pe-o terasă, la o halbă, mai mulţi scriitori, unii erau revoltaţi că un coleg de-al nostru, preşedinte de filială, îl primise în USR pe-un asemenea autor necitit. “Cum să-l primeşti în uniune, zicea unul, ăsta n-a citit nicio carte?...” Situaţia de jenă apăsătoare a fost salvată de bonomul Leo Butnaru de la Chişinău: “Dar ce-aveţi cu băiatul? El a fost primit în Uniunea Scriitorilor, nu în Uniunea Cititorilor”.

Idei de la mahmureală ale preşedintelui Traian Băsescu

2011-08-19T17:10:00.004+03:00

Există un tip de idei pe care eu le numesc idei la mahmureală. Sunt simpatice şi te ajută să te dregi, merg dimpreună cu un pahar de ceva.
Este cazul ideii, altfel, valoroase a preşedintelui nostru (!) Traian Băsescu. Dumnealui vrea, nici mai mult nici mai puţin, crearea Statelor Unite ale Europei care să poată contrabalansa economic Statele Unite ale Americii. Ei, asta da idee! În primul rând, salut lărgirea sferei de preocupări a preşedintelui, e un lucru benefic pentru viaţa noastră mizerabilă de zi cu zi. Orice idee a primului om în stat care e dincolo de îngheţarea pensiilor, tăierea salariilor, închiderea spitalelor... nu poate decât să ne bucure. Ba, încerc şi un cinic sentiment de satisfacţie: ia să-i mai înveţe democraţie Băsescu şi pe europeni, că prea huzuresc.
Trecând la fondul problemei - un mod de a zice - ideea nu e rea. Adică, nemţii să vină în proiectul ăsta măreţ cu rigoarea şi punctualitatea lor şi, desigur, cu economia lor înfloritoare, francezii cu patrimoniul cultural, Elveţia cu turismul şi băncile, ţările nordice cu bunăstareaşi tot aşa. Iar noi, noi să venim cu ce avem noi mai reprezentativ: cu cerşetorii, ţiganii, clasa politică hoaţă şi coruptă până-n măduvă. Şi, desigur, cu promotorul ideii de SUE, care se vede deja preşedinte al uniunii.
Nu ştiu de ce, ideea asta de la mahmureală îmi aminteşte de crearea CAP-ului în sat la mine în 1963. Ţiganul, care toată viaţa stătuse la umbră şi doar seara ieşea prin sat să ceară o bucată de ceva de la unul şi altul, să nănâncă şi gura copiilor lui ceva, ţiganul ăsta s-a înscris primul la CAP. N-avea ce pierde. Căsuţa lui nu exista în acte, pământ n-avea, animale nu, utilaje agricole ioc. Ei bine, ţiganul se voia preşedintele CAP-ului şi îmi aduc aminte cum a venit la poarta bunicilor mei, oameni tineri în vremea aceea, să le ia caii, vacile, plugul, căruţa şi să le ducă la sediu. Cum s-a târât CAP-ul timp de aproape trei decenii nu mai are rost să vorbim. Interesant este că la noi, în râpele alea din Mehedinţi, ideea de la mahmureală a lui Lenin, Stalin şi Gheorghiu Dej, a fost implementată de ţiganul satului. Asta spune tot. Păstrând proporţiile, cam aceiaşi sorţi de izbândă poate avea ideea de la mahmureala preşedintelui Traian Băsescu.

Nesimţire, numele tău e BRD

2011-08-17T10:55:00.002+03:00

Sărac fiind eu, am luat un credit pentru o maşină, un credit pe zece ani. Ştiu, îmi veţi spune că nu trebuie apelat la credite, că băncile te jupoaie etc. Ceea ce e adevărat. Dar ce poţi face?
E câte se poate de umilitor să fii la mâna unei bănci care-ţi măreşte dobânda de câte ori vrea ea, care-ţi impune reguli pentru care trebuie să semnezi şi să le respecţi mai dihai decât Decalogul.
E umilitor să ştiu că în cinci ani am plătit deja maşina, de acum plătesc dobânzi şi comisioane încă un cincinal.
Dar cel mai umilitor este că lună de lună trebuie să stai la o coadă enormă să-ţi plăteşti rata, la o coadă cât la cea ceauşistă pentru tacâmuri de pui (vă amintiţi?).
Ieri şi astăzi am făcut 7 (şapte) drumuri până la bancă pentru a putea plăti rata. Şi acum sunt 30-35 de oameni la coadă, pentru că se lucrează la doar două ghişee din şapte.
Ei bine, la nesimţirea BRD Societe Generale eu răspund: să-i fie de bine! După cinci ani în care am plătit ceas lună de lună, m-am plictist. Dacă nu vrea să-mi ia banii cu atât mai bine. Aştept pe doamna Bancă, pe această matroană bolnavă de sifilis şi de plictiseală, să vină să-mi ia maşina din curte. Cheile sunt în contact. Au revoire!

Curtea de Argeş, capitala turismului românesc, sub asediu

2011-08-16T06:01:00.003+03:00

Dacă la anii 100 ai erei noastre, spaţiul Curţii de Argeş era cumva populat, atunci el a scăpat de invazia romană. Ostaşii lui Traian au ales să intre în Dacia pe la Turnu Severin, pardon, pe la Drobeta. De goţi, vizigoţi, huni, tătari Curtea de Argeş a scăpat, ajutată şi de climă, relief etc. Ba, Curtea de la Argeş fenta şi puhoiul de ieniceri şi spahii ai ditamai Imperiul Otoman, datorită inteligenţei militare a domnitorilor noştri şi datorită poziţiei strategice a zonei. Nici în cele două războaie mondiale oraşul n-a căzut în mâinile cotropitorilor.
Ei bine, până aici i-a fost Curţii de Argeş! În fiecare an, de Sfânta Marie Mare, de 15 august, municipiul-comună sau comuna-municipiu Curtea de Argeş, ditamai capitala turismului românesc este asediată ca un nimic. Hoardele regelui Cioabă cu capitala la Sibiu, cele ale împăratului Iulian, cu capitala în acelaşi cartier al Sibiului, supuşii regelui Stănescu-Tortică de la Costeşti, dar şi clanurile nesupuse de ţigani din toată ţara pătrund în oraş pe Valea Argeşului dinspre Piteşti, alţii vin pe Transfăgărăşan, unii pe Momaia, dinspre Vâlcea, chiar şi dinspre Câmpulung vin unii, deşi strategic şoseaua e mai bombardată decât multe şosele din Afganistan. Toţi ţiganii din patru zări îşi iau numele de pelerini şi invadează oraşul. Îşi pun corturile pe spaţiile verzi, pe trotuar, în parcul mănăstirii lui Neagoe Basarab, pe trotuare şi-n parcări, îşi deşartă lăzile frigorifice de fleici şi mititei, aprind grătarele, dau glas manelelor şi dansează zi lumină şi noapte întuneric ca nişte învingători pe ruinele cetăţii cucerite şi distruse.
Duminică seara, întorcându-mă dintr-o preumblare prin oraş, am trecut prin curtea mânăstirii şi m-am înspăimântat. Cohorte de ţigani burtoşi şi de pirande ţâţoase pătrundeau pe porţile aşezământului cu plăpumi sub braţ, cu perne, cu scăunele şi mese, cu paturi pliante şi cucereau fiecare metru pătrat de spaţiu. Au ajuns şi pe treptele catedralei, tulburând nestingheriţi somnul lui lui Neagoe, Carol, Ferdinand, Regina Maria... Totul pentru mântuire, totul pentru victorie! părea a fi deviza lor. La asfinţit, dintre zidurile mănăstirii, dar şi de jur împrejurul acestora, se ridica fumul până la cer, dovadă că cetatea fusese cotropită, asediată, invadată, cucerită definitiv. Acolo şezum şi plânsem!

„Obiecte, amintiri, acareturi”

2011-08-15T22:02:00.001+03:00

Liviu Capşa este cunoscut îndeosebi ca un spumos parodist, chiar aici scriind eu ultima dată despre o carte de parodii la poezia lui Mircea Dinescu. Ar fi însă nedrept să fie perceput doar ca parodist, el fiind în fond un poet de toată stima.
Recent a publicat volumul Raiul ascuns (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2010), volum demn de atenţia criticilor şi a cititorilor de poezie câţi or mai fi existând. Raiul de care vorbeşte Capşa este copilăria, o lume („obiecte, amintiri, acareturi”…) reconstituită aici fragmentar (textele nu încep cu literă mare şi nu se sfârşesc cu punct) cu ochiul sincer şi naiv al copilului („un copil/îşi croieşte din aburi/în florile gerului/un petic de geam” – iată unghiul de vedere al lumii). Cu atât mai convingătoare şi verosimilă e lumea satului din Lunca Dunării cu cât e nemurită de fiinţa scindată a poetului: copil/matur.
Cartea este unitară tematic, dar şi stilistic şi valoric. Poetul are suficientă experienţă să atingă simplitatea maximă, precum un Marin Sorescu sau un Petre Stoica, universul propus (re)creându-se sub ochii noştri din fragmente ca acesta: „într-o zi am văzut/cum se spălau oasele morţilor în cimitir/cu vin roşu ca focul/pe care popa îl ducea într-un ştergar/mai alb ca norul agăţat/în bătrânul stejar de la poartă//eu credeam că-i motiv de bucurie/şi de chef ca la nuntă/dar nişte babe plângeau fără glas/într-o parte/şi deodată am înţeles/că stropii de vin de pe oase/erau lacrimile cărnii/ce se scursese-n pământ.” Sau descrierea unui Peisaj în doar câteva cuvinte: „prin câmpia roasă/de vânt/între două lanuri de grâu/un drum se târăşte/pe burtă/precum soldatul/prins între două fronturi”. Vorbeam de Marin Sorescu… Se întâlneşte Liviu Capşa cu autorul Liliecilor, în „nararea” unei lumi rurale nostalgice, dar n-o face cu umorul lui Sorescu şi decât arareori încheie poemele cu poantă, el preferând metafora vitală, bine articulată în „poveste” precum melancolia văzută ca o Tristeţe neclară: „înainte să se piardă în noapte/seara patina peste sat/ca tractorul lui Ilie Jujan/în şleaurile frăgezite de ploaie/împrăştiind o tristeţe neclară/ca fuga fetei de măritat/cu cel pe care oricum/îl vroiau toate neamurile”.
Poezia aceasta are prospeţime, candoare, trăire intensă: „între o tristeţe/şi un surâs de copil/un fluture/îşi trăieşte viaţa”.

Sergiu Nicolaescu să se ceară la pensie

2011-08-06T08:53:00.002+03:00

Sic transit gloria mundi!
Păi da, iată bunăoară pe Nicolaescu, pe Sergiu Nicolaescu. Care Sergiu Nicolaescu? Regizorul, actorul, scenaristul, costumierul, senatorul, inginerul metalurg… Mă rog, inginerul nu, asta n-a mai făcut-o, deşi putea, că absolvise politehnica, acum aveam cea mai mare producţie de fontă şi oţel pe cap de locuitor. Până ieri nu l-a refuzat nimeni când i-a cerut să joace în filmele lui. Nici Amza Pellea, nici Toma Caragiu, Emanoil Petruţ, Ernest Maftei şi toţi ceilalţi. L-au refuzat pe el Pierre Brice, Marie-Jose Nat, Georges Marchal? Aş! Luni în timpul prânzului de la restaurant Ambasador le trimitea scenariul, iar marţi la micul dejun făceau anticameră la vestitul regizor, actor, scenograf etc. A regizat el Mihai Viteazul, Dacii, Mircea cel Mare şi Sfânt, Capcana mercenarilor şi alte două sute de filme? Sigur! A regizat el execuţia odiosului şi sinistrei la Târgovişte-n cazarmă? Ba bine că nu! A regizat el Revoluţia română în direct în care au ascultat de el Ion Caramitru, chiar şi rebelul Mircea Dinescu, ba chiar şi Ion Iliescu? A regizat. E adevărat că bătrâna cârpă kaghebistă şi-a mai luat libertăţi de june prim, dar orişicât…

Ei bine, de data asta octogenarului regizor i s-a înfundat. E momentul să se ceară urgent la pensie. E prima oară când e refuzat, şi încă de cine, de chiar Gigi Belciug…mmm…Gigi Becali. I-a dus celebrului…actor scenariul, acesta trebuia să joace rolul unui europarlamentar al zilelor noastre, Gigi Belciug, om potent financiar etc. Dar „actorul” n-a citit decât primele cinci rânduri şi asta nu doar pentru că-l durea capul rău dacă mergea mai departe, dar când a dat de numele personajului… Povesteşte marele actor: „Bă, când am văzut numele, auzi, Belciug! Bă, i-am zis, păi tu eşti sănătos la bibilică? Pe mine să mă cheme Leu sau Tigru sau Ursu, măcar Războinicu… Auzi, Belciug!? Am luat scenariul lui şi l-am aruncat, uite-aşa, în coşul de la veceu. Na!”

Aşa s-a încheiat, ieri, 5 august 2011, prodigioasa carieră a regizorului Sergiu Nicolaescu – în coşul de la toaleta europarlamentarului Gigi Becali! Sic transit gloria mundi!

Versurile de bărbat ale lui Nicolae Coande

2011-07-31T21:42:00.001+03:00

Nicolae Coande e cunoscut ca poet viforos, cu verb ascuţit, tăios, degrabă vărsător de stihuri satirice la adresa unor personaje reale sau imaginare (real/fictive), la adresa unui oraş real/fictiv, precum şi la adresa unor stări de fapt, de viaţă, de cultură. Cel puţin aşa era perceput în volumul Vânt, tutun&alcool (2008), poetul completând consecvent pe freneticul eseist şi critic şi publicist cu acelaşi nume.
Dar, în Femeia despre care scriu (Măiastra, Târgu Jiu, 2010), Coande schimbă fundamental registrul, scriind versuri de bărbat (subtitlul volumului), aş zice de bărbat îndrăgostit şi sensibil, de bărbat reîntors nostalgic la copilărie: “…liniştea/Mă răscoleşte pentru totdeauna/E un gând care mă găseşte/În neaşteptata blândeţe a milei/Lucrurile se coc fără zgomot/În independenţa lor simplă/Frunzişul soarelui mângâie/Un pui de suflet…” sau: „mă îmbăt de curăţenia mâinilor tale care au sugrumat pofta./Iată-mă copil, din nou, despuiat/de ochii fetiţei care-ai fost…” E de nerecunoscut poetul din volumul precedent.
Erotismul are tensiune, poetul navetând necontenit de la impulsurile în care “sângele nu pricepe de ce se-aprinde în locuri joase” înapoi la candoarea copilului de pe malul Olteţului “cu ochii cusuţi/ca ai pisoilor pierduţi” sau, în acelaşi amestec de dulce şi aspru: “când un bărbat e îndrăgostit sărută aerul pe coapsă/apoi simte o durere în ceafă,/ridic ancora pe o mare plină de nelinişti şi stele,/în fiecare port torn în suflete miere şi vin…”
Lumea inefabilă a iubirii din cartea aceasta este formată din amănunte de-o mare fineţe pe de o parte, hiperbolizate pe de alta: “Tălpi mici, zăpada din curte arată că ai trecut pe aici/az’noapte,/umerii tăi dezveliţi luminau un imperiu,/sertare cu săruturi mici împachetate atent,/luna crăpată/se varsă în patul în care nu pot dormi/preocupat să înţeleg cărările filozoficeşti ale trupului/şi delicatele sale contorsiuni…”

Prin luciditatea trăirii dureroase a sentimentului iubirii, prin nenumăratele versuri memorabile pe temă, concentrate până la a deveni apoftegme, prin creionarea Erosului cu două feţe (virilitatea şi tandreţea), prin varietatea armonioasă de tonuri de la melancolic la patetic şi de la nostalgic la lucid-livresc, Femeia despre care scriu este una dintre cele mai bune cărţi de poezie de dragoste din ultimii douăzeci de ani ai literaturii româ

Raiul de la Slănic

2011-07-16T14:51:00.003+03:00

Am urcat dealuri până la Mânăstirea Slănic. Acolo, între brazi şi fagi, pe câteva hectare este un adevărat rai. Trei iazuri pline de peşte, livezi, sere de legume, două biserici curate ca nişte adevărate mirese ale lui Iisus plus verdeaţă şi un câine ciobănesc alb numit Oscar. Douăzeci de oameni robotesc de dimineaţa până seara într-o gospodărie model. L-am găsit aici şi pe Viorel, fostul meu coleg de la "Evenimentul zilei", retras din lume din septembrie anul trecut. Era de serviciu la bucătărie şi am mâncat o ciorbă de fasole şi o tocană de cartofi cu măsline murate, că era vineri, zi de post. N-am putut sta de vorbă mai mult de zece minute. A găsit calea. Mi s-a părut liniştit sufleteşte, căindu-se sincer de viaţa tumultuoasă de la tinereţe. Încă e în ascultare, dar îşi doreşte să fie călugăr, sihastru, dedicat pentru totdeauna Mântuitorului.

Mai vine în lume o dată, de două ori pe lună, citat la tribunal. Nişte domni din Piteşti l-au dat în judecată pe când încă era redactor-şef la vreo gazetă şi acum nu vor să-şi retragă plângerile. Viorel, prietenul meu, nu mai are nimic. N-are proprietăţi, n-are bani, n-are maşini şi nici terenuri. El are o salopetă lungă, neagră, şi un suflet. Primarii şi miliardarii de carton care-l plimbă prin tribunal ce-or vrea de la el? Sufletul? Bă, hainilor! n-aţi înţeles că ăla nu e al vostru?

Un moş adevărat

2011-07-11T18:31:00.002+03:00

Şi pentru Leonard Doroftei m-am trezit cândva la cinci în zori, fie iarnă, fie vară sau toamnă. Am fost alături de el când se bătea pentru titlul mondial sau chiar înainte de asta, când boxa pur şi simplu pentru a se afirma. De când el s-a retras, iar la INTERBOX Canada a venit cu ambiţie Lucian Bute, proprietarul de cârciumă din Ploieşti Doroftei, supranumit Moşu, cârteşte la fiecare meci al lui Bute. Că nu are adversari puternici, ca şi cum şi i-ar alege!, că ăştia cad foarte repede şi nu-i stâlcesc mutra, că el aşteaptă altceva de la un campion mondial, că versiunea IBF e una slabă. Strugurii sunt acri, ce mai! Ce inimă a avut boxerul Doroftei, ce caracter de spanac are! De ce nu mă lasă el pe mine, un boxer ratat la 17 ani, să admir un campion mondial din România? De ce pune el la îndoială meritele unui sportiv extraordinar? De ce face Moşu jocurile unui Dan Voiculescu şi ai lui? Aud?
Păi, n-am decât un răspuns: Moşu Doroftei este un moş adevărat, ciufut, pizmaş, rău, invidios, care a boxat doar cu inima, talent şi tehnică ioc!, gata să mănânce rahat pentru securistul Felix.
L-am văzut la patru-cinci în zori şi pe Doroftei, am tremurat pentru el, dar - are dreptate Bute - merită Oscarul pentru meciul de adio cu Gatti, şi sper să nu mi se facă foame în drumurile mele prin Ploieşti la deal la vale, că m-aş otrăvi mâncând la cârciuma lui.

Palatul Ştirbey şi noua boierime română: Pandele, Gabriela Vrânceanu Firea Pandele, Gigi Becali, Adrian Copilu Minune

2011-07-09T07:45:00.002+03:00

Asta e, boierimea română s-a mai schimbat. La o nuntă boierească, mirii Gabriela şi Florin Pandele sosesc în caleaşcă, însoţiţi de naşul Gigi Becali. Cântă Adrian Copilu Minune. Aflăm că musafirii sunt ca şi cei de mai sus, aleşi pe sprânceană. Tortul va cântări 50 de kilograme şi va fi sub formă de vapor. Probabil că la Palatul Cotroceni, marinarul şef comentează: "Hă-hă-hă! Ăsta-i vapor? Al meu era lung cât trei stadioane şi înalt cât un bloc cu douăsprezece etaje! Hă-hă-hă!"
Unde sunteţi voi Craioveşti, Cantacuzini, Mavrocordaţi şi Bibeşti să vedeţi noua boierime română?

Lucian Bute şi şacalii

2011-07-08T19:54:00.003+03:00

Nimic nu e prea mult când este vorba de politică. Să facem totul, tovarăşi! De mulţi ani ne plângem că autorităţile nu fac nimic pentru Lucian Bute, campion mondial la box profesionist de patru ani. Ne-am trezit mereu la patru dimineaţa să-l vedem adorat de zeci de mii de canadieni, uneori să nu-l vedem, că nicio televiziune din România nu catadicsea să preia meciul.
Ei bine, acum chiar s-a reuşit organizarea galei la Bucureşti, la cel mai înalt nivel, după cum se promite. Guvernanţii s-au implicat, în sfârşit.
Dar nu e bine! Media mogulului Dan Voiculescu alias Felix a sărit ca arsă. Au început atacurile din toate părţile, ca o haită de hiene. Trebuie să distrugem totul! e cuvântul lor de ordine.
Când campionul mondial se lupta cu kilogramele, când scotea din piele ultima picătură de sudoare, când ducea războiul psihologic cu stafful lui Mendy, el era tocat de Tolontani la modul mizerabil, că s-au cheltuit banii ţării etc. Dar banii cu care Felix a început afacerile ai cui au fost? Aud? Ai klingonienilor?
Eu însumi am scris aici zeci de articole împotriva guvernării Băsescu-Boc, o guvernare ticăloasă şi criminală. Dar nu se poate merge atât de departe încât să pui în pericol cariera campionului mondial Lucian Bute.
E o ruşine şi o mizerie fără seamăn.Nu e suficient timp să toace după aceea domnii Tolontani? De ce să nu fie lăsat să se pregătească în linişte campionul? Din ambiţiile politice ale unui securist ordinar? Puah!

Ministrul Funeriu a rata ocazia să-şi echivaleze studiile

2011-07-04T10:08:00.002+03:00

Suntem un popor uşor inflamabil. Zice Traian Băsescu una negândită pe zi, ţara se inflamează şi ţipă mai rău decât cel care a aruncat piatra în baltă. Se aude din zvonuri că se va da o lege rea, populaţia se inflamează, se enervează şi isteria-i gata! E adevărat că se şi calmează repede, mai ales că televiziunile lansează a doua zi una şi mai gogonată, care cere mai mulţi nervi, mai multă energie.
Acum tot românul este analist...educaţional...hm!, dacă există aşa ceva. Tot românul e isterizat de rezultatele dezastruoase de la bacalaureat. Contabilul zice că de vină sunt profesorii. Tinichigiul este de părere că vinovaţi sunt doar puturoşii de elevi. Preotul găseşte că rezultatele nu sunt decât pedeapsa pentru păcatele noastre cele mari.Psihologul străzii Mihai Viteazul dă vina pe camerele de luat vederi care i-au stresat pe bieţii copii. Abramburica acuză ministerul care a lungit două săptămâni competenţele, epuizându-i pe absolvenţi. Profesorii zic că elevii sunt de vină, ei şi părinţii lor plecaţi la munci în Spania...
N-are rost să mă isterizez şi eu şi cu atât mai puţin să mă cred deştept şi să-mi dau şi eu cu părerea. Un deştept mai puţin, un câştig pentru ţară!
Alt aspect vreau eu să semnalez. Acum era momentul ca domnul ministru Daniel Funeriu să-şi echivaleze studiile medii. S-a tot spus că a absolvit liceu francez cu 11 clase şi, deci, n-ar fi în regulă. Eu am mai scris că gândim birocratic aşa, că omul are studii superioare, are doctorat, că nu trebuie tratat umilitor ca un om cu studii neterminate. Îmi menţin această părere.
În schimb, dl. ministru nu şi-a dat bacalaureatul la română şi asta se vede. A atras atenţia unui senator că substantivul coleg este de genul neutru, şi asta chiar în perioada examenelor de bacalaureat. Iată că dl. Funeriu nu ştie limba română, efect clar al faptului că n-a făcut-o în liceu. Acum era momentul ca dl. ministru să dea bacalaureat doar la română, cot la cot cu absolvenţii din acest an. Închidea şi gura cârcotaşilor şi arăta şi faptul că e totuşi român, ştie limba şi literatura română. A ratat ocazia. Dar poate că în sesiunea de toamnă, domnule ministru.

Eseul ca proză cu personajele idei

2011-07-01T12:47:00.000+03:00

David Ilina este profesor de filosofie, dar şi prozator. A publicat eseuri, proză, articole, cronici în special în revistele Argeş şi Cultura. Anul trecut i-a apărut volumul de proză scurtă Al treilea infinit.
Acum, David Ilina publică volumul de eseuri Libertate cu zurgălăi (Editura Paralela 45, 2011). Deşi au motto-uri din filozofi şi deşi recurg mereu la textele acestora, eseurile din cartea de faţă nu sunt unele neapărat filosofice. Ele sunt scrise pe linia subţire dintre eseu şi proză în care personajele sunt idei şi concepte, sunt mai curând proze satirice, moralizatoare, adesea înţelepte. Şi e foarte bine că e aşa, eseul filosofic este asociat mai mereu cu o lectură indigestă, pe când textele de faţă sunt preponderent spumoase la citire, scrise adesea în limbaj colocvial. Autorul este un senin, lucru firesc de altfel pentru un om care e familiar cu gândirea aleasă a lumii, dar cu totul de excepţie într-o lume de încruntaţi ca a noastră. Iată o scenă de la televiziunea noastră cea de toate zilele, cu un personaj memorabil: “Invitatul recunoaşte că nu le are cu cititul, ci cu oieritul, dar pretinde că el e un filosof practician înnăscut, delimitându-se categoric de cei care s-au făcut filosofi ca cititori de filosofie. “Ce sunt filosofii ăştia teoreticieni? Nişte prăpădiţi şi pă d’asupra şi nişte atei periculoşi. (…) Şi acu sunteţi…ce sunteţi? (schimbare de timbru, de la tulnic la caval). Mi-a spus mie Dan, consilierul meu, şi io îl cred, că d-aia îl şi plătesc: gândirea e călăul lumii. (…) Păi io cu familia mea, care credem toţi în cinste şi în Dumnezeu, io am filosofia în sânge, am supt-o odată cu laptele matern şi io ştiu că mi-e dat să mântuiesc ţara asta (degete răsucite torcând un fuior imaginar). Uite, io am deja istoricii mei, specialiştii mei, d’ăia, cum le zice?...herodoţii mei, echipa mea care lucrează pentru mine…”
În definitiv, David Ilina are bun gust şi bun simţ, trăsăturile esenţiale pentru un moralist care ne prezintă democraţia noastră originală, democraţia verde de acasă, după cum sună un titlu, democraţia în care “scara veniturilor ţine loc de scară a valorilor, retorica excesivă merge mână în mână cu mimarea principiilor”, altfel zis este vorba de “democraţia girofarului, a imunităţilor, a răfuielii politice şi a fluturării dosarelor, a intoleranţei şi excluderii, a mititeilor şi comisioanelor”.
Poate că cel mai bun eseu este cel care închide volumul: Uitarea lui Marx, scris sub mottoul din Noica: “Ca şi Nietzsche, Marx a vroit să fie o fatalitate, nu un autor”. Ilina scrie despre Marx fără ură şi fără părtinire, ci analitic şi din perspectivă etică, umană: “Numele lui a fost rostit cu respect, dar şi cu dispreţ. Opera teoretică i-a fost citită şi recitită – când în literă, când în spirit -, tălmăcită şi răstălmăcită, buchisită şi interpretată în fel şi chip, astfel încât, dezgustat de gravele denaturări ale ideilor lui, a spus la un moment dat că, dacă asta înseamnă marxism, el nu este marxist. Diversioniştii, revizioniştii, deviaţioniştii, oportuniştii, vulgarizatorii s-au înfruptat cu neruşinare din magma gândirii lui vii…”
David Ilina nu e doar un bun observator al vieţii publice româneşti, ci şi un aplicat şi implicat critic al ei, folosindu-se de mijloace diverse şi bine dozate: ironia, sarcasmul, portretul crud, replica spumoasă.

Verestoy Attila şi codrul

2011-06-19T21:13:00.002+03:00

E mare tevatură în politica românească după anunţarea aberantei idei cu reîmpărţirea teritorială a ţării. Puterea şi opoziţia, deopotrivă, vor cele şase procente ale UDMR. Iar, UDMR, ca o mireasă fată mare, mai nu vrea, mai se lasă. Şi e normal să fie aşa.
Rezolvarea stă într-o scurtă poezie pe care mi-a recitat-o ieri, în grădina Mânăstirii Putna, un hâtru poet, poezie intitulată Verstoy Attila şi codrul:
- Codrule codruţule
Ce mai faci drăguţule?
- Ia, eu fac ce mai făcuşi
Cherestea şi rumeguş.

Problema reîmpărţirii în opt regiuni, judeţe sau voivodate se va rezolva pornind de la această poezioară. Vom trăi şi vom vedea. Poate că se va amâna mai mult, sine die, şi atunci vom putea spune că vom muri şi vom vedea....

Ruşine, Mădălin Voicu

2011-06-12T18:05:00.002+03:00

La o emisiune pe o televiziune, Mădălin Voicu, deputat PSD, un fel de bulibaşă de la Casa Poporului, a lansat o mică bombă artizanală, una de aia în plic. Cică, doamna ministresă Elena Udrea este de origine romă sau, mă rog, rromă. Şi a mai zis domnul deputat Mădălin că ar trebui să-l cam respecte doamna Elena, că el e un fel de şef al etniei. În sfârşit, a mai spus că nu e rău că eşti de etnie romă. Ceea ce mi se pare normal.
Totuşi, nu se face. Cine nu vrea să-şi recunoască originea nu trebuie demascat. Mai ales ştiindu-se replicile domnului preşedinte Traian Băsescu la adresa femeilor de culoare. Ca o concluzie, vorba aceluiaşi preşedinte de voievodate adresată primului petrolist al ţării: Ruşine, Mădălin Voicu!

Mierea de pârloagă

2011-06-06T08:23:00.002+03:00

Am putea spune că la pârloagă România e pe primul loc în Uniunea Europeană. Poate că tocmai de aceea şi avem comisar european la Agricultură. Pune şi el umărul cum poate la creşterea necontenită a suprafeţelor agricole necultivate, în special prin nealocarea de subvenţii. Despre asta discutam cu un domn pe care-l luasem la ocazie dintr-o zonă în care, pe o margine şi pe cealaltă a şoselei, pe terenuri ca-n palmă se lăfăie o bogată producţie de mărăcini, ciulini, scaieţi, pir şi costrei, într-un democratic amestec.
"Există însă în lăsarea pârloagă a pământului şi o parte bună", mi-a zis tovarăşul meu de drum. "Ei, care?" m-am mirat eu. "Păi, eu sunt apicultor, şi vă spun că acum, în afară de mierea de salcâm, de tei şi de floarea soarelui, a apărut şi mierea de pârloagă. Este o miere foarte bună. Pălămida are o floare mare şi plină de polen, dar şi multe flori de câmp sunt la fel de productive..."
Asta da veste bună! Apicultorii noştri ar putea face nişte proiecte europene prin care să ceară subvenţii comisarului Dacian Cioloş pentru mărirea suprafeţelor necultivate şi am umple supermaketurile din Europa cu miere de pârloagă. Iată că există şi un Dumnezeu al leneşilor care ne asigură mierea. Mai complicat e cu laptele.

O moarte de om, de poet

2011-05-29T12:04:00.002+03:00

Aflu o veste din păcate deloc surprinzătoare. A murit prietenul nostru, al multora, poetul, scriitorul, omul Ion Zubaşcu. A înfruntat aproape patru ani un cancer, cu vitalitatea lui de moroşan neîmblânzit şi-a amânat sfârşitul până nu s-a mai putut. Doamna aceea scheletică, imaginată de noi cu coasa, e necruţătoare, s-a radicalizat, nu mai are pic de milă. Acum două săptămâni l-a luat pe prozatorul Mircea Horia Simionescu, acum mai puţin de o săptămână l-a luat pe Fănuş Neagu, acum l-a luat pe dragul de Ion Zubaşcu. Anul trecut, însuşi Ion şi-a prefaţat sfârşitul cu un volum de poeme-document, volum intitulat O moarte de om. O carte teribilă, tulburătoare, cutremurătoare, am plâns citind-o: descria chinurile de Iov al secolului XXI ale prietenului meu. Mi-a dăruit-o în timpul colocviului Generaţia 80 la maturitate şi am scris o cronică în revista Arges. Ion nu-şi exhiba boala şi suferinţa în discuţiile noastre, dar nici nu făcea din ea subiect tabu.

În urmă cu trei ani, am fost împreună la festivalul Eminescu de la Botoşani la 15 iunie. După ce s-a încheiat evenimentul, eu cu el şi cu Marian Drăghici am închiriat o căsuţă din curtea lui Eminescu de la Ipoteşti şi-am mai rămas o zi. Până după miezul nopţii, am stat la taclale în trei pe prispa casei poetului. Din când în când, cu vocea lui inconfundabilă, Zubaşcu mai cânta un cântec, fie pe versurile lui, fie vreo colindă veche din Maramureş. Am venit împreună o mare bucată din drum şi omul a fost volubil, deşi ne spusese că are cancer, începuse tratamentul, a povestit una, alta, amintiri din viaţa lui de tânăr profesor, de perioada de la Cenaclul Flacăra, de ruperea lui de Păunescu. Ne-am întâlnit de mai multe ori de atunci, omul era fizic tot mai puţin şi tot mai palid, dar la fel de puternic spiritual. Vestea de astăzi nu m-a luat prin surprindere, ceea ce nu înseamnă că e mai puţin dureroasă.
Dumnezeu să-l odihnească!

Apocalipsa lucrativă

2011-05-24T07:37:00.002+03:00

Mă uit în calendar şi răsuflu uşurat: suntem în 24 mai 2011. Am petrecut sfârşitul lumii din 21 mai 2011 prezis, cu Biblia în mână, de pastorul octogenar Harold Camping, l-am petrecut într-o vizită la neamuri în zona Slătioara-Vaideeni din Vâlcea. La o masă sub bolta de viţă şi la umbra liliacului înflorit, am mâncat mămăligă cu brânză de vaci, apoi o friptură de porc la grătar stropită cu molan. Şi uitasem de sfârşitul lumii. Mi-am adus aminte acum şi mă bucur că am scăpat. Sunt îngrijorat de soarta bătrânului Harold Camping care cică a dispărut, nu-i mai ştie nimeni de urmă. Să fi trăit el singur sfârşitul lumii? Mira-m-aş! Spun televiziunile că în urma acestei campanii, societatea lui religioasă ar fi încasat din donaţii vreo 72 de milioane de dolari. Am putea spune că a fost o Apocalipsă profitabilă. Cu banii ăştia, pastorul Harold nu trebuie căutat pe la poarta Iadului, ci mai curând prin Dubai la şapte stele, prin Miami, Monte Carlo, Caraibe... Adică, mai curând prin Raiul de pe pământ.

Lumea ca o frizerie din turn

2011-05-22T21:27:00.002+03:00

Mihai Octavian Ioana este un poet pe cât de parcimonios cu apariţiile editoriale, pe atât de spectaculos. Dar el este zgârcit şi cu amănuntele bio-bibliografice, de pildă, nedezvăluind nimic pe copertă sau la sfârşitul plachetei Frizeria din turn (Editura MJM, Craiova, 2011). Mă văd nevoit să spun eu că e profesor de română la Turnu Severin, e personaj pitoresc, om spectacol, autor a încă vreo trei volume de poezii. El relevă plăcerea şi fervoarea scrierii de poezie ale unor Emil Brumaru sau Şerban Foarţă.
Aici, Mihai Octavian Ioana imaginează lumea ca pe o frizerie a doamnei Elvira în milenarul Turn de Apă sau Turnul Frizerilor în vârful căruia poţi ajunge cu umbreluţe portocalii, roşii sau albe. După ce sunt tunşi/raşi de doamna Elvira clienţii coboară pe-o scară dosnică „despre care cârcotaşii spuneau c-ar fi avut doar câteva trepte, iar cei mai răi spuneau că n-ar fi avut, de fapt, nicio treaptă”. În frizeria doamnei Elvira, copiii dau spectacole „cu declamaţii şi cântece”, precum se produce acest pici de şase ani: „Mi-e milă de tine, că eşti cireş,/Pentru că nu poţi patina,/Nici nu zbori călare pe-un preş/N-ai nici sanie, nici pijama.//Mi-e milă de tine, scump iepuraş,/Că nu baţi mingea în curte cu fetele/Nici nu prinzi porumbei prin oraş/Nici n-aluneci pe gheaţă cu ghetele.//Şi tu de ce te lauzi, dragule câine?/Eşti filozof? Mare scofală!/Dacă vrei să ştii, chiar de mâine/Ba nu, de la toamnă, şi eu merg la şcoală!”
Dar, vorbeam de ecouri din Emil Brumaru? Iată: „Iubita are-un şold tasat/De visuri grele ce-a visat/Iar celălalt e mai bombat/Mai bucălat/Mai educat.//Ca să o pot pupa pe şold/Ar trebui să-i cumpăr gold/Iar ca s-o pup şi pe buric/Ar trebui ceva mai şic/Un diamant pe un inel/Şi-un kil de perle lângă el/Iar ca s-o pot plimba prin târg/Când dau cireşele în pârg/Ar trebui să am măcar/Un Pontiac sau un Jaguar…”.
Dincolo însă de aceste versuri jucăuşe, poetul este în felul lui un grav, un ludic grav, ducându-ne la cea mai profundă temă literară în paşi de Damen tango: „Vino-mbrăcată în purpuri şi mătasă/Şi n-o să ştie nimeni că tu eşti/Vino-mbrăcată-n haine-mpărăteşti,/Cea mai gătită şi cea mai frumoasă.//Te vor privi înseninaţi cu toţii -/Ai putea fi odrasla unui cneaz./Vino când vrei: poimâine, mâine, azi,/Căci tu n-ai patimi, cumpene, emoţii.//Ţi-aş pune nume: Andra, Lia, Clara,/Dar cred că nu ţi s-ar părea de soi,/Când ne-am privi de-aproape amândoi/În zori, spre prânz sau când se lasă seara…” Şi balada aceasta…de dragoste se încheie în stilul Radu Stanca: „Chiar dacă vin de foarte de departe/Din blânzi strămoşi şi din cumplite zile,/Ascunde-mă sub iarbă şi zambile -/Altfel nu ţi-aş fi scris, Domniţă Moarte”.
Cartea este structurată în în patru secţiuni, ca o odisee a unei lumi mici de la urcarea cu umbreluţe viu colorate până-n turnul doamnei Elvira, unde au loc adevărate spectacole şi sărbători neştiute, după care, părăsind frizeria, omul/clientul rătăceşte prin oraş, prin praful duminicii, şi pe bănci, la patinoar sau prin scuaruri unde găseşte mâzgălite versuri precum cele din ultima secţiune a cărţii, secţiune încheiată cu Balada doamnelor de-acum, o fină şi nu total gratuită parodie la Villon, care începe astfel: „Iubitele din vremea mea de june/S-au încreţit, s-au preschimbat în plante/Şi risipesc în jur amărăciune/Cicălitoare, acre, enervante.//Au fost cândva la mine-n gând/La mine-n pat, la mine-n vis/Dar anii le-au cernut pe rând/Şi-un cerc de spectre le-a închis” şi se încheie astfel: „Toate-s pe-al frumuseţii pisc,/Ce fi-va mâine? Praf şi scrum/Încoronare, fast şi fală/Poate catran, poate beteală/Dar niciodată ca pe-acum”.
Mihai Octavian Ioana este fără îndoială un poet uşor vetust, dar voit vetust, luând distanţă de trecuta poezie prin ironie fină, prin parodie, prin spectacolul pe care-l creează din aşezarea versurilor în pagină. Aici, toată cartea este un spectacol, fiind excelent ilustrat sepia de Emil Iachimovski (un Tudor Jebeleanu al Severinului) şi chiar imprimat sepia.

Ion Mureşan şi candida lume a alcoolicilor

2011-05-20T11:33:00.001+03:00

Poeţi optzecişti serioşi îl acuză pe Ion Mureşan că este o vedetă. Hm! N-au dreptate. Măcar de-ar fi! Păi, scriitorimea actuală se plânge că – din cauza unor Becali, unor Oana, Pepe, Iri, Moni etc. – nu este ea vizibilă, iar când un poet reuşeşte să treacă graniţa de imagine înspre publicul mai mare, atunci îi dăm în cap că face pe vedeta! Ca să fim tranşanţi, Ion Mureşan nu este vedetă, el este un mare poet care publică foarte puţin (trei volume în trei decenii!), e parcimonios şi cu o exacerbată conştiinţă a propriei valori, dar poemele din aceste volume sunt antologice, chiar dacă nu alcătuiesc cărţi unitare tematic. Este şi cazul apariţiei recente: cartea Alcool (Editura Charmides, 2010). Toate cele treizeci şi două de poeme de aici au fost citite/recitate de nenumărate ori în ultimii cincisprezece ani la diverse festivaluri şi alte întâlniri scriitoriceşti, recitate cu vădit talent actoricesc (de unde probabil şi pizma colegilor!), ele fiind ştiute pe dinafară de mulţi participanţi. Eu însumi, având o memorie de …Alzheimer, ştiu pe de rost de ani buni câteva poeme marca Ion Mureşan.
Creator de limbaj poetic precum Nichita Stănescu nu putem pretinde că este Ion Mureşan, dar vizionar creator de lume poetică – da! De la Nichita Stănescu încoace, niciun poet n-a îmbinat mai bine starea de graţie naturală şi continuă cu livrescul, cu compoziţia, cu lumea (de hârtie) originală pe care-şi pune amprenta precum Ion Mureşan. Una dintre aceste lumi este Poemul alcoolicilor, cel care deschide volumul, poem ce nu poate lipsi din nicio antologie de poezie română de la origini până în prezent, oricât de selectivă, de restrânsă ar fi ea. Îmi pare foarte rău că nu mai pot cita din el, deşi ar merita să fie citat în întregime, dar poate că ar fi superfluu, în condiţiile în care eventualii cititori ai acestui text îl ştiu dacă nu pe de rost, măcar în mare şi fragmentar şi, sigur, în spiritul lui. Lumea aceasta a alcoolicilor este unică în toată literatura, nu doar în cea română.
În schimb, aleg să spicuiesc acest fragment neoexpresionist din poemul Cântec negru, în care Mureşan se apropie de colegul său de generaţie Aurel Pantea, tot transilvan ca şi el: „Eu cânt forţa neagră din capul meu,/la ordinul forţei negre din capul meu./Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec,/un cântecel care paralizează imaginaţia/la fel cum gheţarii paralizează aromele./Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,/limpede şi sterilă./Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge/deasupra ceştilor albe./Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară/şi se lipesc pe cuburile de gheaţă./Ca timbrele.//Soarele e sus, iarba e putredă…”
Ion Mureşan scrie poeme fantastice, mitologice, suprarealiste, uşor absurde, dar tandre pe total, populate cu inocenţi, cu alcoolici candizi, cu îngeraşi de pahar (o fascinantă lume suprarealistă într-un Pahar – titlul poemului!), cu păpuşi, damnaţi, oameni umili – o lume dostoievskiană care-ţi pune la grea încercare duioşia, sensibilitatea în general, care stoarce lacrimi de la cei mai slabi de înger.
Dar lumea alcoolicilor nu e relevată doar în primul poem, în care Dumnezeu, dimineaţa devreme, le scoate în cale candizilor alcoolici, apropiind de ei, ca pe o cutie de chibrituri, o cârciumă, ci şi în alt text: „Şi fiecare masă/era ca o casă/cu trei-patru hornuri fumegând,/şi noi beam cu coatele pe acoperiş.//Iar sub tavan, scârţâind,/pe un ghem sur ventilatorul ne depăna plămânii.//Lacrimi şi scrum în scrumiere, apă neagră…” De observat alunecarea tot spre o viziune expresionistă.
Volumul se încheie cu poemul cel mai bun, poate că nu doar cel mai bun, dar şi cel mai adecvat pentru final, un adevărat „testament” – Ci eu singur sub pământ -, o adevărată epifanie, cu a doua venire christică, cu spectacolul fascinant al judecăţii de apoi, cu învierea, când pământul dă afară morţii pe care creşte carnea – „Oh, ce bucurie mare!” – poetul rămânând singur sub brazdă, sub iarbă, „singur în laptele dulce al întunericului” (ce imagine extraordinară a morţii!), până când, hm!, până când „deodată, pleosc,/întunericul scuipă un înger,/un înger mic, mic,/un înger sfrijit,/diabetic,/un înger albinos,/ultimul îngeraş recuperator./Care mă înhaţă de o ureche/şi mă duce în lumină şi eu plâng/şi plâng prin aer/cu urechea între degetele îngeraşului,/plâng,/că întunericul rămâne singur” (s.m. DAD). Poemul acesta închide cercul deschis la pagina 7 cu Facerea lumii:„Şi a fost seară./Şi a fost dimineaţă./Dar asta a fost demult./Şi o singură dată”.
Al. Cistelecan şi-a atras numeroşi duşmani poeţi spunând despre Ion Mureşan că el este singurul poet român, ceilalţi fiind…artişti. Dacă a riscat el, CIS, făcând o asemenea metaforă, de ce n-aş risca eu recunoscând în Ion Mureşan unul dintre cei mai importanţi şi mai profunzi poeţi români?

Revista Argeş la maturitate

2011-05-18T05:46:00.000+03:00

La 45 de ani, un romancier, un prozator, să zicem, se află la adevărata maturitate creatoare, cam atunci croieşte romanul vieţii sale, capodopera. Frunzărind o istorie a romanului universal, sunt sigur că în preajma acestei vârste s-au ridicat marile construcţii epice. Lev Tolstoi a scris Război şi pace şi Anna Karenina între 41 şi 49 de ani, Dostoievski a scris Crimă şi pedeapsă la 45 de ani, Breban a scris Bunavestire cam la 44 de ani, iar Dumitru Radu Popescu a scris la 45 de ani Viaţa şi opera lui Tiron B…
Ei, însă asta e la romancieri. Dar ce înseamnă 45 de ani ai unei reviste? În primul rând, consolidare. Dacă a trecut de 25 de ani de dictatură sinistră şi de încă 20 de ani de tranziţie la fel de încremenită şi tulbure, atunci e luminos marcată. Am putea zice că are un destin norocos. Dincolo de vremile sub care a fost, revista Argeş s-a salvat.
Ea are o istorie deloc simplă şi liniară, a cunoscut frământări, serii diverse, cinci redactori-şefi, cinci personalităţi (cam câţi antrenori schimbă într-un sezon un patron de echipă de fotbal), nevrednicul de mine fiind al şaselea. De la primul număr a avut deschidere către ţară şi universalitate şi aşa e şi astăzi. Dincolo de încrâncenări, de unele excese de patriotism local, de unele tendinţe – mai ales din afara redacţiei –, raţiunea şi bunul gust au învins şi revista n-a fost niciodată una provincială, vieţuind în cercul nostru strâmt. Poate că la 50 de ani vom face o istorie bibliografică a publicaţiei şi atunci se va vedea ce nume mari ale culturii române au colaborat la scrierea ei şi de ce nume mari de premianţi s-a înconjurat de-a lungul deceniilor. Paginile Argeş-ului au găzduit in nuce numeroase cărţi apărute mai târziu, multe proiecte editoriale au început aci. Nu vom da exemple pentru că evităm să pomenim nume aici pentru a nu răni orgolii, pentru a nu nedreptăţi pe cineva.
Revista Argeş n-a fost niciodată o culegere aleatorie de texte, primite şi publicate la rând; fericind pe unii şi nemulţumind pe alţii, ea a avut totdeauna program. S-a mai greşit şi se mai greşeşte. Eu însumi primesc zilnic semne de încurajare şi felicitări, la telefon, pe e-mail, în rubrici de revista presei. Dar sunt şi tras de urechi de nenumărate ori, pe stradă, în redacţie. Înghit cu noduri amare, dar niciodată nu mă supăr, nici măcar când criticul este vădit de rea credinţă. Cititorul (chiar când e de formaţie scriitor) are totdeauna dreptate. Nu voi abdica niciodată de la această deviză. Am colaboratori care se citesc la apariţia gazetei doar pe ei. Aceştia sunt cei mai vehemenţi. Şi ei au dreptate. Mi-a mărturisit de câteva ori un coleg, el însuşi redactor-şef de revistă, că din Argeş se citeşte cu interes cam 85 la sută. Ştiindu-l exigent şi profund cunoscător al bucătăriei unei reviste, sunt fericit de aprecierea lui. Dar visez mereu să îmbunătăţesc acest procent.
De la 16 ani aşteptam cu nerăbdare revista rezemat de un chioşc din Turnu Severin. Cum venea, mă propteam în prima cofetărie, neavând răbdare să ajung până acasă. O citeam din doască-n doască. Primele texte aici, la Piteşti, le-am trimis. Mi-a răspuns scurt, dar încurajator, la poşta redacţie prozatoarea Maria Luiza Cristescu, apoi mai pe larg şi entuziast cineva anonim. De publicat însă n-am reuşit până în 1990, iar să ajung să lucrez în redacţie n-am îndrăznit a gândi.
Dar, cred că pe-aici trebuie să mă opresc. Încep să trag linie şi să adun şi nu e cazul. Numărul acesta de revistă este nu unul de bilanţ, ci unul de continuitate. Nu încheiem acum lista cu premianţi şi nici n-o începem. E doar un scurt popas. Acum, vom premia trei nume importante ale literaturii române, trei scriitori totali, oameni care scriu poezie, proză, eseu, care traduc, conduc sau au condus reviste, scriitori care ne onorează că au acceptat să primească distincţiile noastre. Aceştia sunt: Dumitru Radu Popescu, Adrian Alui Gheorghe, Leo Butnaru. Lor le adăugăm o asociaţie culturală şi o editură locale, pentru că ele încurajează scriitorii trăitori pe Argeş în jos.

Lecţia lui Geoană neînvăţată

2011-05-16T19:15:00.001+03:00

Se observă de la o poştă că oamenii nu învaţă nici din greşelile lor, nici din ale celorlalţi şi că persistă în eroare cu o voioşie şi o consecvenţă demne de cauze cu adevărat nobile. E la îndemâna noastră în mod permanent remarca de mai sus. Butonând telecomanda pe o televiziune sau alta, dai peste Victor Ponta, peste Crin Antonescu care vorbesc, vorbesc, vorbesc fără să spună nimic. În timp ce ei vorbesc, de cele mai multe ori separat, ceea ce iar pune pe gânduri, pe burtiera respectivei televiziuni curg rezultatele sondajelor care se fac în ritm susţinut – ceea ce nu e rău, în principiu -, sondaje conform cărora USL este cotată la 51-55 la sută, iar PDL la 12-15 la sută. Lucrul acesta pare firesc. USL cuprinde două partide de serioase, că pe cel de-al treilea, partidul acela uniprocentual, n-are rost să-l luăm în seamă, ele sunt în opoziţie, lumea e disperată de criza din ultimul an care apasă pe umerii ei, e şi normal să se uite în partea cealaltă. Pe total se întrevede ceea ce în socialism se numea rotaţia cadrelor, iar în democraţie alternanţa la putere. Dar cei doi lideri de mai sus nu par nici pe departe conştienţi de responsabilitatea care apasă pe umerii lor. Ei se scaldă într-o atmosferă călduţă de lasă-mă să te las, la umbra adormitoare a acestor procente. Se pare că au memorie foarte scurtă.
Nu a trecut decât un an şi jumătate de când Traian Băsescu era singur de o parte a baricadei, cu o singură televiziune la dispoziţie, aparent izolat, fără susţinere populară, trebuind să surmonteze şi nişte diversiuni (v. „Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!”) iar de partea cealaltă era Mircea Geoană susţinut de toate televiziunile, înclusiv de cea publică(!), de moguli, de populaţie, de partidele reunite ca împotriva lui Ceauşescu sculat din morţi. Logica elementară, nu neapărat cea politică, spunea că în turul doi Băsescu nu va primi niciun procent de la niciunul dintre contracandidaţii din primul tur, care erau pe viaţă uniţi în cuget şi simţiri, nu-i aşa, împotriva lui. Televiziunile duduiau la turaţie maximă împotriva preşedintelui, ziarele îl caricaturizau mai ceva decât pe Hitler, oamenii PSD-ului şi PNL-ului se pupau în piaţa publică pe faţă şi tot pe faţă împărţeau funcţiile în guvern. Scena cu „Mihaela, dragostea mea!” este încă vie în memoria întregii ţări. După cum vie este scena de la ora 2,00 noaptea, cu Traian Băsescu ieşind din sediul de campanie obosit, dar lansând otrăvita şi cinica replică: „Un fleac, i-am ciuruit!” Şi ciuruiţi au fost.
Asta ar trebui să fie pentru Victor Ponta şi Crin Antonescu şi, bineînţeles, pentru partidele lor, o lecţie: lecţia Geoană. Asta presupune din partea lor prudenţă, responsabilitate, ochi în patru. Şi, mai concret, presupune conservarea acelor procente prin discursuri coerente din partea celor doi lideri din opoziţie. Ce ar însemna discurs coerent? Păi, nu doar înjurarea lui Băsescu şi Boc, că asta o face omul de rând cu năduf zi de zi, având motive berechet, slavă Domnului! Ponta şi Antonescu trebuie să ofere un feed back populaţiei alegătoare, să acopere cu proiecte cele 55 de procente cu care sunt creditaţi. Ei trebuie să spună pe înţelesul votantului ce vor face odată ajunşi la Palatele Cotroceni şi Victoria. Or, ei tocmai acest lucru nu fac. Cu vreo lună şi ceva în urmă, pe Radio România Actualităţi, timp de o oră invitat a fost Ponta. Întrebat fiind ce va face dacă va ajunge mâine prim-ministru, Ponta a dat un răspuns…pontos, ceva în genul: Să ajungem noi acolo şi pe urmă o să arătăm! Ceea ce o populaţie disperată nu prea poate înghiţi. Dacă nici teoretic nu ştii ce ai de făcut, atunci e clar că practic vom fi condamnaţi să o luăm încă şi încă o dată de la început, cu bâjbâieli, cu improvizaţii, cu datorii…istorice către clientela politică etc. etc.
În plus, în cele două partide, în interiorul lor, ca şi între cele două partide, există fricţiuni, mai importante sau derizorii, dar suficient să tragă procentajul în jos. Antonescu îşi arată muşchii în formaţiunea lui şi elimină din staff pe cei cu personalitate, pe cei ce nu-i cântă în strună. Ponta, pe de altă parte, are probleme de imagine cu un Marean Vanghelie, de pildă, care îi învaţă pe preşcolari să bată presa (!). Iar între partide, există o atmosferă de neîncredere, se fac sondaje pentru a se vedea cum se va participa în alegeri, care partid stă mai bine, cum pot să-şi pună beţe-n roate unii altora…
Ca o concluzie, observabilă cu ochiul liber, opoziţia ia procentajul de peste jumătate plus unu la alegeri ca pe o umbrelă sub care poate dormi liniştită, neînvăţând nimic din lecţia lui Geoană. Nu mi s-ar mângâia cu nimic orgoliul să aflu anul viitor în noiembrie că 15 la sută ai PDL-ului vor deveni 40, iar 51 ai USL vor fi vreo 31. Parcă-l văd pe Traian Băsescu la centrul de campanie al PDL: „Un fleac, i-am ciuruit!”
(articol apărut în săptămânalul Gherila urbană din 16 mai)

Cum am sfidat eu PDL în ziua Convenţiei Naţionale

2011-05-14T13:06:00.002+03:00

Când a început astăzi Convenţia Naţională a PDL, partidul ăla criminal, care mai are puţin şi ne extermină ca pe nişte gândaci, pe toate televiziunile se transmitea în direct de acolo. Îngrozit şi scârbit, am ieşit în curte şi am făcut focul sub două rânduri de pirostrii.
Pe unele, am gătit o ciorbă de fasole în ceaun, cu afumătură din porcul pe care mi l-a dat mama astă-iarnă. Printre ingrediente: usturoi, leuştean, la sfârşit - mărar şi pătrunjel. Pe alte pirostrii, în alt ceaun, am gătit un pui, tot de la mama din Mehedinţi, cu usturoi şi cu multă paprika. Din când în când, mai scăpam câţiva stropi din halba de bere din care beam stând pe-un scăunel. La zece-cincisprezece minute odată, îi mai dădeam să deguste din friptură motanului Pufu. Până n-a mai putut şi s-a culcat toropit cu botul pe bucata de carne.
Aşa am sfidat eu Convenţia Naţională a PDL, partidul ăla care mai are puţin şi ne extermină ca pe nişte gândaci de bucătărie.

Un popor de privitori, ca la teatru

2011-05-11T13:33:00.001+03:00

Un popor de privitori, asta suntem. Privitori ca la teatru, vorba poetului. Nu ne implicăm, nu ne băgăm de unde nu iese nimic, nu curge, nu pică, de unde nu împuşcăm francul. Deschidem televizorul şi aflăm de un atentat nu ştiu unde în lume. Nu ne mai indignăm. A devenit ceva obişnuit. Un ministru mânăreşte pentru el şi familie bani europeni. Banal, nimeni nu se prea sinchiseşte. Mai trece o săptămână şi aflăm că alt ministru face la fel. Nici acum vreo reacţie! Doar ale celor câţiva jurnalişti-procurori de la cele două televiziuni moguleşti. Profesorii dintr-un colţ de ţară nu-şi primesc salariile de două luni. Ştirea se pierde rapid în noianul de alte informaţii diverse. Să-i compătimească, să-i ajute cineva? Cine? Liderii lor sindicali pe judeţ, pe confederaţie au treburi importante, şi ei mânăresc bani europeni şi guvernamentali. Au vile, au familie, au necesităţi… Fosta ministresă de la Sport şi Tineret este trimisă în judecată pentru abuz în serviciu, pentru deturnare de fonduri publice. Să-i fie de bine! îşi zice tot omul, fără milă şi fără emoţii că doamna ministresă va ajunge după gratii. Când găseşti pe saituri ştiri cu ofiţeri de SRI şi de la DIICOT care protejează grupuri infracţionale sau cu poliţişti care iau mită de la hoţii de buzunar nici nu te mai osteneşti să le deschizi. Citeşti titlurile şi înţelegi că se petrec cotidian şi n-ai ce face.
Tot omul e preocupat de traiul lui personal, de ce va pune mâine pe masă, de slujba lui. Şi asta, nu din egoism şi răutate şi lăcomie, neapărat. Nu, aici l-au adus clasa politică, guvernanţii, justiţia, şefii lui. El ştie, sau măcar intuieşte, că este folosit ca masă de manevră sau carne de tun. Se lasă manevrat în funcţie de interes sau nu se lasă, poate doar simulează până trece puntea, face pe autistul. Iar Puterii îi convine acest lucru, dacă nu chiar creează programatic această situaţie. De un an trăim cele mai aspre măsuri de austeritate de după 1989. Reacţia populaţiei a fost ca şi inexistentă. Frica, sastiseala, indiferenţa au fost la ordinea zilei. Cei care au fost cât de cât vehemenţi, unii lideri sindicali, cei din poliţie sau din vămi acum vor fi decimaţi prin concedieri sau sunt deja la mititica. Cuminţirea populaţiei s-a făcut temeinic. Dacă s-ar face şi reforma societăţii cu aceeaşi eficienţă, România ar fi departe. Dar reforma nu se face pentru că cei din fruntea bucatelor nu reformă vor, ci să-şi tragă partea cea mai grasă din banii publici. Lupta din aceste zile pentru şefia PDL este pe doctrine, pe ideologie, pe reformarea statului? Şi copiii de la grădiniţă văd că e pentru ciolan, pentru interese personale şi de grup. Alt partid de-ar fi la guvernare acum, lupta capilor lui ar fi trasă la indigo după cea de la PDL. Plăcinta e mare, dar şi partidul e mare şi nimeni nu vrea să cedeze de la el, trebuie să-şi tragă bucata cea mai babană.
Solidaritate, cică! Iese preşedintele la televizor şi ne zice să contribuim la un fond de solidaritate care să menţină o anumită parte a populaţiei pe linia de plutire. Adică eu, cel cu un salariu de 150 de euro, şi acela tăiat cu 25 la sută, să fiu solidar cu cel care are zece salarii de-ale mele, başca mâna până la cot în fonduri europene, iar fondul de solidaritate să curgă râu în vreo puşculiţă de partid pentru campania electorală. Aceasta este solidaritatea. În privinţa voluntariatului, aceasta e o instituţie ca şi inexistentă. Ţările din nordul Europei sunt cu cel mai înalt nivel de trai, fiind ţări cu adevărat social-democrate, şi cu infracţionalitate aproape de zero; mă rog, acum a mai crescut, de când au ajuns români de-ai noştri şi pe acolo. Sunt şi românii buni la ceva, la creşterea unor indicatori în ţări dezvoltate. În aceste ţări, solidaritatea şi voluntariatul sunt la ordinea zilei, iar cetăţenii au conştiinţă.
Noi continuăm să fim un popor vegetal, vorba Anei Blandiana, că n-a văzut nimeni vreo plantă revoltându-se. Iar dacă trecem în regnul uman, ne înscriem imediat în categoria privitorilor, privitorilor ca la teatru.
(Text apărut în săptămânalul Gherila urbană din 9 mai)

Patru ani esenţiali din viaţa lui Ion Antonescu

2011-05-08T20:20:00.000+03:00

Un adevărat roman istoric publică Ion V. Strătescu: Cine trage primul (Casa Editorială ODEON, Bucureşti, 2010). Este romanul ascensiunii şi decăderii lui Ion Antonescu, personaj istoric controversat. Cartea este împărţită în patru mari capitole: 1941- Abces de fixaţie, 1942 - Bun venit în Iad, 1943 - Tidal wafe, 1944 - Lunga vară a trădării, respectiv anii implicării României în războiul antisovietic, alături de trupele germane, până la arestarea mareşalului. De altfel aici se naşte o dilemă: e vorba de romanul lui Ion Antonescu sau de romanul războiului antisovietic? Răspunsul e acelaşi: şi una, şi alta.
Romanul este conceput ca un scenariu cinematografic, într-o succesiune de scene de război de linia întâi, alternând cu cele de tratative diplomatice, iar acestea cu cele domestice, chiar cu cele erotice, în vălmăşagul războiului devastator existând şi o poveste de dragoste absolut tulburătoare între actori despărţiţi de interese militare, uniţi de sentimente nealterate de conflagraţii. Autorul este bine documentat, dovedindu-se cunoscător al strategiilor militare din cel de-Al Doilea Război Mondial, al diplomaţiei epocii, al personalităţilor vremii. Romancierul n-are tabuuri, ignoră cu bună ştiinţă „corectitudinea politică” şi continuă atitudinea lui Marin Preda din Delirul, aceea de a-l prezenta pe generalul Antonescu altfel decât în cărţile de istorie şcolară. Ba, Strătescu îl prezintă pe general cu oarecare simpatie, în ciuda eforturilor vădite de a fi neutru, văzând în acesta un mare conducător de armate şi un patriot, ca şi un militar şi un om de onoare. Orgoliul, irascibilitatea, severitatea excesivă în conducerea statului ale lui Antonescu devin calităţi în viziunea romancierului. Din prezentarea tuturor întâlnirilor Hitler – Antonescu rezultă că generalul român nu era un obedient în faţa Fuhrerului, nu era un „ucenic ascultător”, el punându-i în inferioritate pe faimoşii generali nazişti, principalii colaboratori ai stăpânului de la Berlin şi obţinând favoruri de la Fuhrer, printre acestea fiind primirea comenzii unei laturi a frontului antisovietic, în detrimentul generalilor germani. Apoi, încă o dată avem de-a face cu un alt Antonescu când acesta negociază cu şeful comunităţii evreilor din România, fost coleg de clasă la liceu, salvând de la moarte cea mai mare parte a comunităţii, după cum n-a mers orbeşte în alianţa cu Germania hitleristă, încă din 1943 el ducând tratative secrete cu Marea Britanie. Mai mult, a pus pe Eugen Cristescu, şeful serviciilor secrete, să facă scut în jurul lui Iuliu Maniu, vizat de lichidare de către germani, Iuliu Maniu care nu era deloc un apropiat al Conducătorului statului, ba chiar îi era un adversar politic.
Personaje veridice ale romanului sunt Mihai Antonescu, aghiotant al generalului, Eugen Cristescu, deja pomenit, cel care avea o viaţă privată deloc liniştită, dar care era un profesionist desăvârşit, aducând aproape zilnic sinteze de informaţii extrem de importante, apoi tânărul rege Mihai, tratat în general de sus de Antonescu cel furios pe el în finalul romanului, în scena memorabilă a arestării, Maria Antonescu, femeia energică din spatele liderului politic şi militar… Dar, avem surpriza apariţiei episodice a unor alte personaje reale: Georgeta Cancicov, iar pe front a plutonierului Heinrich Boll, nimeni altul decât celebrul scriitor, laureat al Premiului Nobel. În aceeaşi galerie de personaje real-istorice se înscriu toţi colaboratorii lui Hitler, prezentaţi ori în contacte directe cu Antonescu, ori ca personaje secundare la întâlnirile Hitler – Antonescu. Dar, fatalmente, romanul nu putea fi scris doar cu asemenea personaje, Ion V. Strătescu completându-le cu personaje fictive mai importante, cu nume şi roluri în război sau altele pur şi simplu anonime.
Scriitor profesionist, deopotrivă poet şi prozator, Ion V. Strătescu se dovedeşte a fi un bun constructor de roman (hm! aflu că la bază este inginer constructor!), alternând secvenţele private cu cele generale, analiza de strategie militară cu viaţa unei familii din Călăraşii anilor 40, scenele de solidaritate umană din tranşee cu cele de politică militară înaltă din buncărele lui Hitler, fiind atent ca textul să nu aibă lungimi inutile şi „burţi”, scriind simplu şi coerent, rotunjind capitolele… Iar finalul este deschis, cititorul rămânând cu impresia că romanul va avea sigur o continuare, eventual viaţa din închisoarea secretă a generalului, procesul acestuia, execuţia, evenimentele de până la 30 decembrie 1947…

Constantin Arcu, cronicarul zilei de azi, poate chiar a celei de mâine

2011-05-02T10:08:00.001+03:00

Constantin Arcu este, după vârstă (n.1956), dar şi după paradigma prozei pe care o scrie, un optzecist. Este adevărat că unul atipic, întârziat şi marginal, în sensul că n-a făcut parte din Cenaclul de Luni sau altele bucureştene asemenea, înainte de 1989 a publicat doar în presa literară, nu e livresc, nu e ludic, iar ironia lui pare a fi funciară, face parte din mijloacele prozei dintotdeauna, de acum o sută de ani, o mie sau chiar două mii de ani. Cu o notă ironică – în limbaj de epocă - îşi prefaţează Arcu şi romanul Cocteil pentru cranii mici ( Editura Paralela 45, Piteşti, 2011): „Adevărat grăiesc vouă că personajele acestui roman sunt rodul închipuirii şi orice asemănări cu oameni din zilele noastre sunt întâmplătoare. Aşadar, de vor zice unii: <>, vor săvârşi gravă ticăloşie în faţa mea şi aspră pedeapsă se va abate peste capul şi peste casa lor şi vor pieri în nelegiuirea lor. Şi de va huli cineva această carte, sufletul lui se va căi amarnic şi sângele lui va fi asupra lui. Iar acela care va da veste bună despre cele scrise aici se va bucura în veci şi mândre fecioare îi vor sta în preajmă şi tot cu vinuri alese se va desfăta sufletul lui”. Din păcate şi din fericire, despre ce voi scrie aici, mă voi afla în ambele ipostaze. În ideea că sunt convins că e vorba de multe întâmplări şi personaje fictive, dar în acelaşi timp romanul lui Constantin Arcu este unul cu cheie, după cum voi devoala mai la vale. Din acest punct de vedere, romanul este unul balzacian, ştiut fiind că toţi negustorii, avocaţii, bancherii, contesele, baronii, jurnaliştii, generalii, ba chiar Napoleon şi Ludovic al XIV-lea etc. din Comedia Umană sunt personaje fictive şi reale în proporţii pe care nici un exeget nu le poate preciza exact.
Romanul este unul de strictă actualitate, cu acţiunea într-un oraş din nord (hm! poate că Suceava!?), în mediul judiciar al anilor 2000; aici trebuie să amintim absolut în treacăt că Arcu este jurist de profesie, autor de cărţi din domeniul dreptului civil, avocat, profesor la Universitatea din cetatea de scaun a lui Ştefan cel Mare (mă rog, şi Sfânt!). Poate că e doar o coincidenţă că naratorul la persoana întâi se numeşte Cosmin Anca(CA), iar acesta cumulează tocmai calităţile lui CA romancierul.
Intriga romanului – realist, dincolo de orice speculaţie - se ţese în tribunalul local, personajele principale fiind judecători, grefieri, avocaţi, poliţişti… Cosmin Anca, avocatul care nu mai practică, dar care ţine legătura cu sistemul, este nu doar naratorul, dar şi liantul tuturor personajelor din cele două domenii care se intersectează: cel judiciar şi cel literar, păianjenul în jurul căruia se ţese pânza de întâmplări ale cărţii. Am zis că e vorba de un roman realist? Ei bine, îi recunoaştem pe judecătorii, procurorii, grefierii din roman după articolele din presa (inclusiv tabloidă) ultimilor zece-cincisprezece ani: unii corupţi financiar, alţii corupţi sexual, cei mai mulţi cu diverse alte slăbiciuni. Delia, tânără judecătoare, este un personaj memorabil, personaj feminin de o mare forţă, care iniţial te duce cu gândul la Lelia din Bunavestire a lui Breban, femeia fatală care înnebuneşte toţi bărbaţii din urbe: „Delia se folosea de bărbaţi ca de nişte căţeluşi, după ce îi subjuga şi le secătuia voinţa, încât aceştia nu mai aveau altă năzuinţă decât să i se pună la picioare şi să-i împlinească orice voie sau capriciu”. Notă remarcabilă pentru romancier: când cititorul este gata să o perceapă ca pe o femeie calchiată după personajul din celebrul roman brebanian, nimfomană, dură, fatală, ei bine, CA o deconspiră ca fiind lesbiană pasională, rupând astfel în mod original suspansul.
Alt personaj bine conturat este judecătorul F., coleg de complet cu Delia, de care este îndrăgostit până peste urechi, creionat deloc simplist, deşi caricaturizat în multe pagini. El este judecătorul de provincie, profitând sau încercând să profite de poziţia sa, zbătându-se între principii şi slăbiciuni, dedublat între profitul moral de pe urma unora şi, respectiv, suferind din efectul celorlalte.
Vorbeam de faptul că romanul lui Arcu poate fi citit în cheie? Ministresa acră a justiţiei din mijlocul primului deceniu al secolului XXI de care se face vorbire la pagina 35 se cam ştie cine e. Apoi, pe pitorescul ziarist şi poet Emil Danciu, supranumit Trakl (nu trebuia!), adică pe modelul acestuia îl recunosc şi eu care trăiesc la 550 de kilometri de Suceava; l-am întâlnit la hotelul Codru din Chişinău în martie 1992, în timpul războiului din Transnistria, la o sticlă de vin. Îl recunosc în portretul făcut de CA (cine vreţi, Cosmin Anca sau Constantin Arcu!).
În concluzie, Cocteil în cranii mici este un roman de actualitate savuros, de citit dintr-o suflare, fascinant prin personaje pitoreşti, sinistre, dar şi diabolice, prin situaţii hilare şi grave, prin dialoguri vii, prin intrigă bine condusă, prin suspans. Dacă ar fi să-i găsesc lui Constantin Arcu o familie de romancieri contemporani, aceasta ar fi alcătuită din Gellu Dorian (v. Insula Matriochka şi O lume de lepădat) şi Radu Ulmeanu (v. Chermeza sinucigaşilor).

Un metaroman psihologic

2011-04-29T21:45:00.001+03:00

Olivia Sgarbură are aproape treizeci de ani, este absolventă de psihologie, dar şi de medicină, la vârsta aceasta – am zice fragedă, pentru profesie - fiind chirurg şi preparator la Universitatea de Medicină Carol Davila. Dar, dincolo de aceste lucruri impresionante pentru noi, profanii în ale medicinii, Olivia Sgarbură este membră a Uniunii Scriitorilor, autoare a trei volume de poeme. În toamna trecută, a debutat cu romanul Jocul orb în cadrul celei de-a doua ediţii a Concursului Literatura Modernă a Editurii Pământul din Piteşti.
Pornim în recenzarea cărţii de la dedicaţie: “Părinţilor mei care mi-au insuflat plăcerea de a călători…” Da, acţiunea romanului se petrece în diferite mari oraşe europene ale zilelor noastre (Barcelona, Paris, Amsterdam, Roma), e scrisă la persoana întâi, iar naratorul este bărbat, tânăr bărbat: Marc, student şi masterand în relaţii internaţionale, boem, „un fel de cetăţean internaţional”, cuceritor prin toate aceste oraşe pe care romanciera le cunoaşte foarte bine şi pe care le descrie necăzând în cursa descrierilor turistice, ci prin amănunte de prozator autentic: Barcelona de pildă prin “mirosul de detergent din rufele marinarilor puse la uscat”. Amsterdam este identificat de personajul principal prin simţămintele de la bordelul de lux: „patul meschin, cuvertura roşie, aşternuturile, baia amenajată pentru clienţi, sfârcul roz al fetei şi piciorul ei”, acestea alternând cu interioarele de la Muzeul Van Gogh.
Dar, în fond, romanul Jocul orb pare a fi povestea de dragoste dintre Marc şi Iunia, o poveste de dragoste deloc mizerabilistă, ca la celelalte prozatoare douămiiste, ci una rafinată, subtilă, mai curând ca la Henry James sau analizând-o, ca-n romanele lui Camil Petrescu (v. dialogul de la pag.84: „ – Te referi la dragoste? – Da. – Chiar dacă mă plâng de dubla percepţie, nu cred în dragoste în absenţa minţii. – Tu vrei să înveţi să iubeşti, am râs strident cu o intenţie sarcastică. – Nu, n-ai înţeles. Ideea mea despre dragoste este aparte… - Spune-mi, Iunia… - Complicitate. Cred că dragostea e o complicitate în tot. Complicitatea nu anulează nici personalitatea ta, nici a celuilalt, dimpotrivă, le valorizează şi, în plus, le contopeşte. Asta e pentru mine dragoste, un fel de complicitate irezistibilă în tot: în gânduri, în comunicare, în simţuri”). În ceea ce priveşte titlul romanului, tot Iunia îl decodifică: „Noi?... jucăm jocul orb, remember? nu ne cunoaştem cu adevărat, ne proiectăm doar unul pe celălalt aşa cum am dori, căutăm simultan lucruri diferite şi avem impresia că răspunsurile pe care le primim se potrivesc …căutăm febril senzaţii şi ne oferim reciproc senzaţii scrise (pe e-mail, nm, DAD), ceea ce face jocul mai orb dar mai savuros”.
În mare măsură, proza aceasta este una comportamentistă, Marc fiind un personaj al zilelor noastre, un amoral, un Don Juan. Cum spuneam, el este naratorul. Finalul însă întoarce totul pe dos, o surprinzătoare notă din Le Nouvel Observateur, citită de Marc într-o cafenea bucureşteană, prezintă Jocul orb („Le jeu aveugle”) drept un recent roman al Iuniei Novac (Juin Novak), „tânără scriitoare de origine română, absolventă de studii la Paris, care alege să exploreze o temă clasică dintr-o perspectivă personală dar extrem de actuală. Relaţia dintre o femeie matură şi un student este înfăţişată când cu tandreţe, când cu cruzime într-un joc epistolar minuţios în care detaliile orbesc deopotrivă personajele şi cititorul până la final. Textul este alcătuit în exclusivitate din e-mailurile şi sms-urile personajelor care aleg să îşi trăiască povestea de dragoste într-un spaţiu virtual, speriaţi că odată transferaţi în realitate, vor paraliza în cercul vicios al indeciziei lor. Este un roman al devenirii urbane, al nevrozelor anxioase şi al candorii în care oamenii îşi rămân lor înşile şi celor din jur străini”.
Aşadar, romanul unei poveşti de dragoste devine în cele din urmă romanul unui roman psihologic, un metaroman, deci. Finalul este unul care rezolvă în mod fericit un text care pe tot parcursul său pare a căuta o soluţie.

Veneticii, un roman despre “vremuri învălmăşite”

2011-04-27T19:19:00.001+03:00

Există la noi o realitate istorică, un fenomen de necontestat, care – ca să zicem aşa – a produs efecte. Este vorba de refugierea la începutul anilor ’40 din veacul trecut a numeroase familii de români din Basarabia în ţară, în special în Oltenia. Noi ştim în general cazurile unor artişti şi, mai ales, ale unor scriitori. Printre acestea e cel al familiei lui Ion Lazu, motiv literar pentru scrierea unui roman viguros, realist, în mare măsură presupunem că autobiografic, o adevărată saga: Veneticii (Editura Ideea Europeană, 2009, colecţia Ediţii definitive). Veneticii reprezintă totodată un roman istoric, dar şi de familie, precum şi unul social-politic.
Este roman istoric şi social-politic pentru că prezintă, desigur, o realitate începând în prima jumătate a veacului trecut, cu influenţa bolşevismului asupra ţărilor anexate samavolnic, printre care partea de nord-est a României, a Moldovei. Consecinţele evenimentelor din cel de-Al Doilea Război Mondial influenţează decisiv şi pentru totdeauna viaţa românilor din satele şi oraşele basarabene, nevoite să-şi lase gospodării, agoniseala şi să ia calea exilului în ţara mamă. Romancierul găseşte linia mediatoare între tabloul general al vâltorii politico-militare şi cazul particular al familiei Manu, o familie exemplară prin solidaritate, prin unitate în faţa vitregiilor de decenii. Este o realitate pe cât de originală, pe atât de dramatică, să te autoexilezi în propria ţară. E ceea ce trăieşte familia Grigore şi Vera Manu. Prima parte a cărţii prezintă chiar odiseea exilului, mama cu copiii minori făcând drumul spre inima Olteniei cu trenul, tatăl – cu căruţa. Şocantă este trecerea din sărăcia particulară a familiei în comunismul generalizat ca metastazele unui cancer, comunismul de care abia scăpase din Republica Socialistă Moldovenească.
Romanul lui Ion Lazu este unul de familie, ca să zicem aşa, creionând cu o mare forţă narativă destinul de excepţie al neamului Manu, care probabil că este destinul propriei familii, bazându-mă când spun acest lucru pe faptul că biografia scriitorului se suprapune aproximativ exact pe cea a personajelor romanului. Dar acest lucru nu are, până la urmă, nicio importanţă, raportul dintre realitate şi ficţiune necontând prea mult în economia şi caracterul cărţii. Ce contează este compoziţia remarcabilă, crearea de personaje memorabile (între acestea, Vera fiind poate unul dintre cele mai pregnante, o adevărată Vitoria Lipan, într-o latură a personalităţii sale, întregită de latura afectivă, de liant al familiei, deloc resemnată în faţa vitregiilor sorţii).
Rugăciunea Verei la pierderea fiului său de 12 ani este pagină veritabilă de Vechi Testament: “Doamne, nu mă rog Ţie pentru că e al meu, ci mă rog pentru că e un copil nevinovat şi o floare abia îmbobocită şi o lumină sufletească… Lasă-l să trăiască şi să se deschidă şi să se bucure de viaţa asta aşa cum e…şi nu-l da pe el morţii! O să mă prindă cineva din urmă şi să-mi spună că n-a murit? că trage din nou în plămâni acest aer de nimic şi al nimănui? Întoarce-te, femeie, e o greşeală la mijloc, ce-ai văzut nu e adevărat, băiatul tău cel mare n-a murit! Atât de crâncenă a fost durerea ce I-ai dat, că s-a frânt ca o mlădiţă…şi n-a mai fost el, şi n-a mai fost viu, n-a mai fost…” Apoi, Vera este un personaj profund creştin şi profund moral, înţelegând până-n cele mai adânci rosturi rolul femeii pe lume: “A fost nevoie de femeie pentru întemeierea lumii. Dar a fost nevoie de femeie şi pentru întemeierea credinţei. Numai duhul sfânt singur, fără de Maria, nu l-ar fi putut naşte pe Hristos. Ce vrea să ne spună Dumnezeu prin Hristos? Că nu durerea contează – viaţa e durere! sufletul e făcut să tânjească şi să sufere, - contează să depărtezi de la tine ispitirile; contează bunătatea, mila de aproapele”. E crezul în viaţă al unui personaj feminin unic în proza românească. Ziceam că are o latură de Vitoria Lipan? În acest sens e de exemplificat cu reconstituirea după ani a furtului cailor familiei, episod autentic dramatic.
Partea a doua a romanului – Scribul familiei – reprezintă întoarcerea unghiului povestirii spre narator, după ce prima parte adoptă un punct de vedere neutru şi realist. Finalul este unul afectiv, cu trăirile naratorului, rotunjind un roman-document – recurgându-se la confesiune, jurnal, memorii. Scribul familiei consemnează trecerea la cele veşnice a unuia drag an de an, cinci membri ai familiei în cinci ani, după ce în prima parte se adunaseră unul câte unul din Basarabia în Oltenia. Şi o face într-o structură romanescă variată, bine articulată, iar textura naraţiunii e de-o mare densitate, fără ochiuri libere, fără rupturi.
Dintre toate romanele care s-au scris la noi în ultimii ani, Veneticii se apropie doar de Cartea şoaptelor, romanul lui Varujan Vosganian. Acesta din urmă este un roman realist-fictiv al armenilor din România, cel al lui Ion Lazu fiind unul realist-fictiv al românilor basarabeni din România. Ambele au tensiune, forţă narativă, implicare afectivă din partea autorilor şi ambele sunt scrise impecabil, cu găselniţe stilistice şi de compoziţie romanescă de o mare originalitate. Mai mult, pentru fiecare dintre autori, Cartea şoaptelor, respective Veneticii, reprezintă romanul vieţii lor, câte o experienţă epică de nerepetat.

Nu era maşină, ci bicicletă; nu i s-a dat, ci i s-a luat

2011-04-26T06:03:00.003+03:00

Titlul adevărat pe adevărul.ro este următorul: Preşedinte model - îşi plăteşte hotelul şi deplasările. Am deschis imediat ştirea şi o traduc aici cu nespusă mândrie patriotică. Nu doar el, preşedintele, îşi plăteşte deplasările cu avionul din propriul buzunar, dar şi colaboratorii lui. Măi, să fie! M-am frecat la ochi, am citit din nou şi m-am dumirit: nu este vorba de preşedintele Traian Băsescu, Doamne fereşte, ci de preşedintele Mourad Boudjellal al clubului de rugby RC Toulon din Franţa. Hm! Aşadar, ca-n bancul cu Radio Erevan, nu era maşină... Deci, aviz nu preşedintelui nostru Băsescu, ci mai curând aviz lui Mircea Sandu, preşedintele Federaţiei Române de Fotbal. Care fotbal?

Hristos dând autografe

2011-04-23T22:58:00.003+03:00

La 25 noiembrie 1888, Tolstoi îşi nota în jurnal că scrisul este o ocupaţie deşartă. Şi se explica: "Există prea multe cărţi şi acum, indiferent de ce cărţi s-ar mai scrie, lumea va merge la fel. Dacă ar veni Hristos şi ar da Evanghelia la tipar, doamnele s-ar strădui să primească de la el autograf şi nimic mai mult..."
Hm! Asta, repet, la 1888! Ei, ce să mai spunem de zilele noastre din acest punct de vedere? Că de la Tolstoi încoace s-a tot scris, iar acum scrisul e un fel de terapie, se scrie parcă spre a scăpa de moarte. Se scrie enorm, se citeşte puţin şi nu se învaţă mai nimic din cărţi. Iar acum, mai abitir decât la 1888, la o eventuală revenire a lui Iisus, s-ar face coadă nu la mântuire, nu la vindecări miraculoase, ci - aşa cum spune bătrânul de la Iasnaia Poliana - la autografe.

Elena Udrea a greşit bine!

2011-04-16T20:24:00.002+03:00

După Elena Băsescu, şi cealaltă Elenă a familiei (politice) Băsescu a comis-o: într-o cuvântare publică a folosit pluralul succesuri. Televiziunile şi ziarele au taxat-o imediat. Deşi sunt convins că cele două Elene nu sunt ele aşa subtile în folosirea limbii române, n-au greşit atât de grav. Substantivul succes are două pluraluri: succese şi, mai rar, e adevărat - succesuri. Iată una dintre definiţii din DEX: SUCCÉS s.n. Reușită, izbândă; rezultat bun. ♦ Cu succes = cu rezultate bune, foarte bine. ♦ Primire favorabilă făcută de public unei opere literare, unui spectacol etc. [Pl. -se, -suri. / < fr. succès, it. successo, lat. successus.
Aşadar, ironia ar trebui să fie nuanţată, în sensul că, iată, domnişoarele şi doamnele apropiate Palatului Cotroceni folosesc variantele rare ale cuvintelor româneşti, adică sunt nişte filoloage fără voie.

Adrian Copilul Minune scrie chitanţe ca o mitralieră

2011-04-12T20:01:00.003+03:00

Adrian Copilul Minune e depistat de ANI cu o diferenţă de 104 000 euro în plus faţă de declaraţia lui de avere ca consilier local la Primăria Ştefăneşti - Ilfov. Hm! ANI (nu e vreo amantă de-a manelistului, ci Agenţia Naţională de Integritate!) e vreo naivă?. Păi, banii ăştia îi ia Copilul Minune într-o seară mai acătării în două-trei doscoteci şi-un botez.
Dar...minune! Iată ce declară Adrian Copilul Minune: "La fiecare petrecere rup un chitanţier pe banii pe care-i primesc". Faceţi un efort de imaginaţie şi vedeţi scena! Miliardarul de carton îi dă o bancnotă de 500 de euro pe secundă, iar Adrian cel mic la stat strigă acompaniat de vioară, saxofon, orgă electronică şi tobă: "Fără număr... fără număr..." şi în acest timp scrie chitanţe ca o mitralieră.
ANI cea candidă poate cădea-n cur de fascinaţie!

Cioran pierdut definitiv la centenar

2011-04-08T16:43:00.002+03:00

Astăzi s-au împlinit exact o sută de ani de la naşterea la Răşinari a lui Emil Cioran. Nu prea văd semne de omagiu, de sărbătoare... Aud doar la Radio România Actualităţi un cuvânt al Martei Petreu, poetă optzecistă de la Cluj şi profesoară universitară de filosofie, un cuvânt despre filosof şi scriitor, nu ditirambic, dar documentat, la obiect. Recent, am citit volumul Martei Petreu - Despre bolile filosofilor. Cioran. Este o carte bine argumentată, veridică, o adevărată oglindă a lui Cioran.

În rest... Ieri, la Paris, un magnat al energiei (român de-afară)a cumpărat la licitaţie peste 130 de manuscrise şi documente de-ale lui Cioran. Biblioteca Centrală Universitară şi Televiziunea Română, două instituţii finanţofage ale statului, au participat la licitaţie şi punând mână de la mână n-au reuşit să achiziţioneze nici măcar legitimaţia de student a filosofului. Toate manuscrisele au fost achiziţionate cu 405 000 euro. Statul român n-a avut aceşti bani să aducă la patrimoniul naţional manuscrisele autorului Schimbării la faţă a României. Ce putem spune?! Banii ăştia îi fură un client politic în ţărişoară în trei zile. Asta e o şpagă de ministru la o modestă licitaţie contrafăcută.

Patrioţii de serviciu pot fi fericiţi. Cioran, cel atât de atacat pentru scepticismul lui şi pentru că şi-a iubit ţara mai pe ocolite, adică criticându-i metehnele, plăteşte astăzi, 8 aprilie 2011, la un veac de singurătate şi boală. Ce n-a reuşit comunismul şi mâna lungă a securităţii, reuşesc acum fără cine ştie ce afort, diriguitorii culturii române de astăzi.

Amintirile unui anticorupt

2011-04-06T10:17:00.002+03:00

Aflu din mass media ca un tânăr magistrat argeşean are o pensie de 17 000 de lei, adică 170 de milioane de lei vechi. Adică el ia cu vreo 200 de lei pe zi mai mult decât salariul meu pe o lună. Ce-o face el cu banii ăştia? De o venerabilă doamnă judecătoare aflu că are 220 de milioane vechi, a lucrat ca lumea şi în vechiul sistem, are la activ şi condamnări la moarte. Dar are talent literar, scrie cărţi. Nu şi-a făcut dosar să intre în Uniunea Scriitorilor, dar sunt sigur că în curând îşi va face. Dar mai modestul magistrat de care vorbeam nu are talent literar neam. Trebuie că se plictiseşte de moarte. Cât să mănânci, cât să bei, cât să te tot plimbi în ţară şi străinătate. Iar la 50 de ani nu poţi sta totuşi 24 de ore pe zi în halat de mătase şi papuci. Mă gândesc să-l ajut să-şi scrie memoriile. Pentru pensia lui de o zi aş lucra bucuros o lună. Deocamdată avansez titlul: Amintirile unui anticorupt în fund. Sau, mă rog, doar Amintirile unui anticorupt.

Romanul fericirii lui Gavril M.

2011-04-05T05:48:00.002+03:00

Radu Mareş este romancierul prin excelenţă, constructorul sistematic de ample edificii narative, creatorul de personaje vii memorabile, de lume temeinică. A debutat cu Anna sau pasărea paradisului în 1972, romanul fiind premiat de Uniunea Scriitorilor, de altfel cam toate celelalte romane fiindu-i premiate de Filiala Cluj a USR. După 2000 i-a apărut romanul Ecluza, cu acţiune în Clujul anilor ’80.
Anul trecut, Radu Mareş a publicat poate cel mai bun roman al său: Când ne vom întoarce (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2010), carte masivă de 460 de pagini, dar deloc chinuitoare pentru cititor, ba oferind o lectură antrenantă. Lumea naraţiunii este un sat din Bucovina de Nord, undeva pe malul Nistrului în anii ’30, mai précis din 1936 până spre cel de-al Doilea Război Mondial. Personajul central este tânărul Gavril M., agronom debutant trimis de la Cernăuţi administrator la o fermă de vreo mie de hectare aflată în paragină. Om tenace şi îndărătnic, singur împotriva tuturor, dar şi împotriva a orice, acesta pune ferma pe picioare şi-şi întemeiază o frumoasă familie care, din păcate, nu durează. Dar să nu anticipăm. Din prima zi încalecă un nărăvaş armăsar negru, care nu se lăsase călărit de nimeni până atunci, şi străbate ferma la deal şi la vale sau merge în sat după cumpărături sau la biserică. “Mămuca” sa – personaj aspru, bine conturat în tenacitatea cu care şi-a rostuit de una singură gospodăria şi copiii, amintind cumva de Mara lui Slavici -, aşadar mama sa vrusese să-l facă preot, dar visul ei s-a destrămat când o maşină de tăiat coceni l-a lăsat pe copilul Gavril fără două degete la o mână. Poate că acesta se revanşează pentru această pierdere, reconstruind biserica abandonată a fermei. Viaţa lui la graniţa de Nord a României Mari este una singuratică şi austeră, dormind în conacul mare dar degradat pe un pat de scânduri şi paie, discutând cifre şi proiecte cu moş Onofrei, contabilul, învăţându-i igiena corporală pe muncitorii zilieri, vânând iepuri, traversând cu stoicism verile secetoase şi iernile aspre. Personajele celelalte din jurul lui sunt mai mult nevăzute: o rusoaică grasă cu minţile rătăcite, un neamţ invalid, un fost administrator, locuind undeva în apropiere, ţiganca Tina care ţine gospodăria aproape pe neobservate, ea fiind şi vrăjitoarea locului… Refuză să intre al patrulea la partidele de poker sau tarok a “protipendadei” satului formată din primar, şeful de gară şi preot. Dar, la un moment dat, apare tânăra învăţătoare Katria, nemţoaică de origine, care în fiecare luni dimineaţa venea de la moara bunicului său cu trăsurica sau cu sania la şcoala din sat. Domnişorul Gavril o aştepta în zori, pe ger năpraznic, la câţiva kilometri de fermă şi o însoţea călare până la şcoală, povestindu-i pe larg viaţa sa, copilăria, perioada şcolii de agronomie de la Cernăuţi, prietenia sa cu tânărul călugăr Iliuţă Motrescu. Aceasta era romantica şi originala curte pe care Gavril i-o făcea domnişoarei Katria, fata cu părul blond, aproape alb, şi de pe armăsarul negru a cerut-o în căsătorie, căsătorie văzută nu cu ochi buni de tatăl fetei, pentru simplul motiv că pretendentul era român. De altfel, romanul cuprinde nenumărate consideraţii despre convieţuirea în Bucovina acelor ani a românilor cu nemţi, ucraineni, ruşi, evrei, austrieci… Tânărul Gravril este însă fericit, conştient, văzând fericirea ca “pe o pată de ulei pe apă. N-o poţi descrie, din teama că o s-o faci ţăndări sau c-o să se evapore, o să dispară”. Cam 95 la sută din naraţiune are curgere egală, cu trecătoare aluzii la cele politice din România Mare, cu personaje misterioase (fostul administrator Wagner dispare brusc, lăsând în urmă o plasă deasă de zvonuri), cu atmosfera de ţinut uitat de lume, fără sincope, fără mari denivelări ideologice, ca să zicem aşa, fără fapte senzaţionale în mersul acţiunii. Toate sunt rezervate pentru final, acesta fiind unul tragic, căci “vine istoria care le spulberă pe toate”. Fiind suspectat că ar face parte din mişcarea legionară, călugărul Iliuţă este arestat de şeful de post din sat însoţit de jandarmi. În acţiunea oamenilor legii de la conacul renovat lucrurile se precipită, iar cei doi tineri prieteni sunt împuşcaţi, hazardul părând a avea un important cuvânt de spus: “Soarta lui Gavril M. a fost să ajungă în bătaia glonţului ca pe front, unde nevinovăţia nu cântăreşte nimic. Nu s-a aflat nici cine a tras în el şi nici de ce. Era însă scris să fie aşa”. Aflând de dramatica întâmplare la întoarcerea de la şcoală, Katria îşi ia puşca ei cu ţevi scurte, încalecă armăsarul negru şi le iese în faţă jandarmilor care o ucid şi pe ea. Scenă de dramă autentică.
Textura romanului este una densă şi solidă, ca din fire metalice, de nedestrămat. Naratorul ni se dezvăluie abia la pagina 417, acesta fiind Octavian Vorobchievici, şeful de gară. Romanul aminteşte, mai ales prin compoziţie, prin robusteţe, de romanele ruseşti moderne; naraţiunea pare o succesiune – când pe verticală, când pe orizontală, când mai lentă, când mai accelerată – de rame în care se opresc ca stopcadre pentru privitor/lector portrete, peisaje, gravuri. Dacă în alte genuri literare progresul este mai puţin vădit de la o carte la alta, în roman acesta se observă cu ochiul liber. Este cazul la Radu Mareş. Deşi stăpân absolut pe secretele genului de la început, putem spune că acest roman arată saltul evident făcut de romancier, acum, când luna aceasta a împlinit 70 de ani. Anul 2010 a fost în literatura română anul romanului, cel puţin 15 romane fiind de tot interesul. Când ne vom întoarce se află sigur în primele zece, ceea ce nu este puţin lucru.

Codul eticii şi echităţii socialiste se întoarce

2011-04-03T22:16:00.003+03:00

Deşi şcolit în Franţa capitalistă, Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei (Socialiste, era să zic), i-a liniştit pe profesori. I-a asigurat că vor lua salarii mici, dar toţi la fel. În acest fel a justificat abuzul fără precedent pe plan mondial că guvernul nu respectă o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, respectiv aceea prin care vreo 10-15 000 de profesori din ţară care au dat guvernul în judecată trebuiau să primească salariile mărite cu 50 la sută conform unei legi promulgate în 2008. Chiar şi-n Burkina Faso, chiar şi-n Libia lui Gaddafi o hotărâre judecătorească definitivă este executată fără comentarii. La noi, nu! De altfel, guvernul Boc ne-a obişnuit să nu aplice nici legi organice, nici hotărâri judecătoreşti, ci să conducă ţara după bunul plac de moment al lui Băsescu şi Boc.
Pe un plan inferior, caducul Cod al eticii şi echităţii socialiste se întoarce: profesorii vor fi plătiţi prost, dar să stea liniştiţi, că vor muri de foame toţi, fără excepţie!

Lucia Negoiţă şi poezia grav ironică a cotidianului

2011-04-02T14:57:00.000+03:00

Lucia Negoiţă este o poetă exigentă cu ea însăşi, debutând editorial în 1973 şi publicând până acum opt cărţi, deci în medie o carte la patru-cinci ani. Dar nu doar parcimonia cu care-şi publică volumele o arată ca respectându-se pe sine şi respectându-şi cititorii, însă şi faptul că opurile sale sunt unitare, nu simple culegeri de texte. Nu face excepţie nici Dincolo de Barbaria (Brumar, MMX).
Poezia de aici este una livrescă, dar mai ales a cotidianului luat în răspăr, cu ironie dusă uneori până la pamflet, autoarea declarându-se descendentă zglobie a lui Caragiale, mai deloc solemnă a fiului acestuia : „Locuiesc chiar pe Bulivaru’ ăl nou al lui Pache/de unde rudenia cu berarul Luca Ion/incertă cu heraldul Mateiu…” Precum Petre Stoica, să zicem, Lucia Negoiţă îmbracă modestă cămaşa ce „poartă sudoarea istoriei mici”, înşirând cu voioşie fapte de viaţă comună şi făcând o spumoasă poezie a poncifelor, scriind un jurnal de poet (mă rog, de „pohet”) care se întâlneşte cu lumea gregară a fiecărei zile, lume de care încearcă - după cum mărturiseşte într-un interviu acordat Iolandei Malamen - să se elibereze: „…am spart seminţe la stadion pe la cozi/o ceată de flăcăi cu vocea în schimbare/striga din rărunchi: hei ţara te vrea prost//am croşetat întâmplări la vorbitor cu vieţaşii din Rahova/am băut vin prost la Broscăuţi într-o veselie/am dansat pe la nunţi şi botezuri/am lăcrimat cu naşul care falsa/păi de trei ani n-am dat pe-acasă//m-am plimbat cu servitoarele prin Cişmigiu/am căzut de acord bărbaţii e porci/am ascultat bancuri de autobază/m-au înjurat poliţai baştani decreţei controlori…”
Sigur că nu rămâne la epiderma cotidianului anilor 2000, poeta navetând continuu între aceasta şi întrebările grave dintotdeauna privitoare la raportul dintre trup şi suflet: „…dar cine mărturiseşte/cele treisprezece grame de suflet atât/din carnea mea aerpământapăfoc…”, meditând la cele-nţelepte care „cu degetele unei singure mâini se măsoară”, luându-şi protectori mari scriitori de la Dostoievski până la Sadoveanu (pe ei, dar şi personajele acestora) pe care-i aduce în spectacolul derizoriu al realului românesc de astăzi şi cărora li se adresează cu un original amestec de respect şi familiaritate.
Fără a face notă discordantă într-o carte cu poezie de-o asemenea factură precum cea descrisă mai sus, găsim şi texte profund creştine, dar deloc operă de habotnic: „grea e partea de suflet curând ai s-o afli/uşoară partea de trup/viaţa pre viaţă călcând-o/de pe pământ înspre cer/va fi Înălţarea doar apoi Pogorârea//la zenit singur El//limba Lui izvorul de-acolo/îndurării de-aici”.
Deşi am citat deja foarte mult, o mai fac o dată, punctând că poemul de încheiere este adevăratul crez artistic al Luciei Negoiţă, Cuvântul lui Dumnezeu nu este vorbă multă: „eu nu am în pază niciun cuvânt/din lut se plămădeşte trupul dar fără trupul//vreme-i de plâns acum nu-i vreme de citit//încă sunt privită în ochi/de un bărbat dintr-o pagină albă// trăgaciul deschis înspre ţintă/e glonţul ultim glonţul de argint //încă strălucesc sfera de cristal/stăpânirea peste cei mulţi//o Domnul îmi dă puterea cunoaşterii prin necunoaştere/tot el mă eliberează de Cele ce Sunt//Grija întreagă asupra-i am trecut-o”.
În legătură cu titlul, Barbaria poate fi chiar cotidianul gregar de care vorbeam mai sus, deşi tot în interviul pomenit mai sus, autoarea mărturiseşte: „Barbaria a existat. Ea denumea un ţinut vechi din Ţara Făgăraşului, pomenit într-un memorial de călătorie, din veacul al XIV-lea. Barbaria. Acest cuvânt se sprijină luminos pe cei trei de a şi reprezintă, desigur, o ficţiune modernă”. Aş zice că una chiar postmodernă. Poezia Luciei Negoiţă are multe din trăsăturile poeziei postmoderne: ironia, livrescul, ludicul, intertextul, ea apropiindu-se mai curând de cea a optzeciştilor, decât de cea a colegilor de promoţie Dan Verona, Mircea Dinescu sau Ion Mircea.