O pleurezie
norocoasă în amor
Noiembrie rece, cu lapoviţă, ba şi cu ninsoare, dar şi cu frig. Florin
Petrean, un copil acolo de optsprezece ani şi jumătate, face alergări de
întreţinere pe Bulevardul Carol I, fost Lenin, fost Averescu… După norma de
trei kilometri, transpirat şi obosit, în faţa blocului său de zece etaje, se
opreşte şi bea apă de la cişmeaua care parcă pe el îl aşteaptă. Apă rece ca de
gheaţă. Bea de parcă nu s-ar mai sătura, bea simţindu-şi esofagul parcă
străpuns de ace de gheaţă.
Peste două zile are febră, delir în cap, şi două picături făcute cu
pixul pe un plămân desenat din două linii de medicul radiolog de la cabinetul
de la parter. Cu astea se duce la spitalul judeţean şi e internat pe loc.
Două zile stă în rezervă cu un bătrân cătrănit pe regimul unui
preşedinte bezmetic, marinar veneric şi multe alte epitete care caracterizau
regimul sau mai curând marinarul preşedinte sau preşedintele marinar. Dar,
bătrânul e externat şi Florin scapă de cenaclul politic.
A treia zi, la şase seara, apare cu trusa de injecţii asistenta Olguţa,
vreo 25 de ani, blondă spre roşcată, suplă-suplă, cu nişte pistrui simpatici în
vârful nasului în vânt, cu halatul economicos în lungime şi decoltat pe lăţime.
„Pregătit pentru injecţie?” îl întreabă ea. „Pregătit”, răspunde el, deşi nu e,
că-i e o teamă animalică de injecţii. Se întoarce automat cu fundul în sus
şi-şi trage puţin pijamaua. Olguţa îi mângâie câteva secunde fesa încordată,
i-o mai mângâie alte câteva secunde cu vata udată în alcool sanitar şi-i face
injecţia atât de uşor, că nici nu simte nimic. Apoi, lucrurile cam scapă de sub
control, cum se zice. Olguţa îi trage mai jos pantalonii de pijama şi-l mângâie
pe ambele fese, îl învăluie cu mâna pe sub, apoi îl întoarce cu faţa în sus, se
sărută, ea închide uşa cu o cheie, „acum ar cam fi cazul să mă injectezi tu” ,
zice asistenta şi aşa începe pentru Florin Petrean o săptămână de vis, după
prima seară de vis hormonal.
Există oameni trişti că ies sănătoşi din spital? Există. Cel puţin unul:
Florin Petrean.
Ajuns acasă în ultima zi de noiembrie umed şi friguros, Florin se lasă
răsfăţat de părinţi, mănâncă împreună, el mai mult se face că-i e foame,
mintea-i merge aiurea, vede pe fereastră, la etajul opt, picioare de femei şi
peruci roşcate plutind la deal şi la vale, ca dronele peste câmpii…
Imediat după masă, se echipează cu un trening subţire, aleargă o normă
dublă pe Bulevardul Republicii, fost Lenin, fost Averescu, vine leoarcă de
transpiraţie şi, obosit, bea peste măsură de însetat de la cişmea apă rece,
parcă plină de ace de gheaţă, visând cu ochii deschişi la două picături pictate
cu pixul de medicul radiolog pe un plămân desenat din două linii.
(apărută în revista Spaţii Culturale, nr. 44/ian.-febr. 2016)
2 comentarii:
Foarte bună!
Ehe, pe unii pică norocul, iar alții așteaptă zadarnic să le pice și lor ceva.
Eh!
Trimiteți un comentariu