sâmbătă, 6 februarie 2016

Cartea de aur



                                 
                  Când scriu de mână, am totdeauna grijă să „desenez” punctul cu un abia imperceptibil gol în mijlocul lui; şi asta din teama de explozie. Energia punctului trebuie eliberată cumva, moderat.
                                                           *
         Cartea cu înţelepciune. Toată înţelepciunea lumii s-a adunat în 7000 de ani, zice Teofil, s-a adunat cuvânt cu cuvânt într-o carte subţire cât o scoarţă de brad. Cartea, spun unii, s-ar afla într-o peşteră din Munţii Făgăraş, alţii că e în Pustiul Sinai, dar unii jură că e ascunsă absolut la vedere într-o mică bibliotecă sătească dintr-o iurtă din Mongolia de Nord, iar ceilalţi că e pierdută – dimpotrivă – într-o vastă bibliotecă naţională din Europa de Sud-Est. Dar nici nu mai are vreo importanţă, mai zice Teofil, un înger i-a arătat-o în vis azi-noapte, i-a deschis-o încet filă cu filă şi toată înţelepciunea a curs din ea cuvânt cu cuvânt, literă cu literă, precum apa dintr-o cană de lut crăpată. Şi s-a risipit pe pământ.
                                                           *
         De necrezut, Baudelaire  face pe socialist-comunistul, el, poetul care era consumator de haşiş şi de vin: „Munca nemijlocită, chiar proastă, face mai mult decât reveria”! Sau îşi nota aceasta când tocmai era visător?
                                                           *
         Cioran, din cunoştinţă de cauză: „Pentru un scriitor, să-şi schimbe limba înseamnă să scrie o scrisoare de dragoste cu dicţionarul”.
                                                           *
         Orice roman e un labirint în care romancierul îşi împinge personajele, lăsând salvarea lor în seama cititorului/cronicarului.
                                                           *
         Ioan F. Pop, rezonabil: „Scrisul nu se învaţă, doar se inventează. Dacă scrii bine, fluent, expresiv, poţi deveni cel mult scriitor. Dacă scrii împiedicat, bolovănos, căznit, poţi deveni cercetător, profesor universitar. Dacă nu prea ştii să scrii, poţi deveni om de ştiinţă, academician. Dacă nu ştii nimic, poţi deveni orice. Dacă nu ştii absolut nimic, poţi să-ţi închipui că eşti Dumnezeu”.
                                                           *
         Cum moare o carte? Pe nesimţite. O mână scheletică o pune în raftul-sarcofag şi peste vreo sută de ani din raft curg cuvinte, litere, praf, cenuşă. Cenuşa e luată de vânt şi aşezată în strat fin ca de polen peste iazul cu peşti adormiţi de la poalele dealului.
                                                           *
         Portret de Sacha Guitry din romanul Memoriile unui trişor: „Doamna Morlot nu era înaltă. Slabă şi negricioasă, avea un chip asimetric şi nişte sprâncene ca două omizi care se ciorovăiau nas în nas. Nările ei, fremătându-i mereu, de parcă le-ar fi puţit ceva, păreau contrariate să se afle atât de aproape de gură./…/Avea mustăcioară şi purta lornion”.
                                                           *
         Lumina aurie a mierii ieşind din întunericul stupului.
                                                           *
         Poemul suprarealist văzut din patul tău: în miez de noapte, un avion trece prin Carul Mare ca prin nimic.
                                                           *
         Disperarea poetului. Trakl: „Ştiu, Doamne, că eşti Atotputernic şi Bun,/dar e atât de multă moarte”.
                                                           *
         Psihologie exemplară (şi paradoxală) la un personaj de-al lui Teodor Mazilu: „S-a trezit la un moment dat şi fără caracter şi cu încadrare minimă. Ca un vultur îşi rotea indignarea. Să-ţi iroseşti caracterul degeaba, să minţi, să nu primeşti nimic în schimb, să fii ticălos şi să n-ai maşină personală, e frumos? E drept?”
                                                           *
         În fiecare moment al vieţii sale, scriitorul este somat de o voce: „Dacă ai ceva de scris, scrie acum, altfel să nu mai scrii niciodată”.
                                                           *
         Cartea de aur. Cel mai bogat scriitor al ţinutului dintre Extremul Orient şi Marginalul Occident şi-a publicat capodopera în coperte de aur şi scrisă cu litere de aur de 24 de karate. Literele, cuvintele, frazele îţi luau ochii. Nu înţelegeai nimic citind textul, totul era de-o simplă şi străvezie abstracţiune aurie, dar aurul cărţii te cucerea. Încă înainte de prima cronică despre carte, cel mai bogat scriitor al ţinutului dintre Extremul Orient şi Marginalul Occident a fost găsit în biroul său sufocat de vreo tonă de aur lichefiat.
                                                           *
         O sintagmă oximoronică din Bunin: „un fel de groază voluptuoasă”.
                                                           *
         Nicolae Coande, poetul care descoperă de nedescoperitul, de altfel aceasta fiind şi menirea poetului: „frumuseţea n-a murit, locuieşte/singură/în copci de gheaţă,/e un pian pe fundul mării unde nu-i noapte, nici zi…”
                                                           *
         Dacă ai putea extrage din Biblioteca universală tot întunericul, toată negura exprimată şi pusă la un loc, Pământul n-ar mai avea ieşire la Soare şi ar muri sufocat într-un anonimat perfect, într-o sferă de negură groasă de jur-împrejurul său.

      (text apărut în revista Acolada, nr. 1/ian. 2016).
        
        
        
        

4 comentarii:

Catia Maxim spunea...

Bucuria și plăcerea lecturii! Pas cu pas, cuvânt după cuvânt.

Augustin spunea...

Sărut mâna pentru vizită!

ștefan s. spunea...

Lumina aurie a mierii ieşind din întunericul stupului.
Poemul suprarealist văzut din patul tău: în miez de noapte, un avion trece prin Carul Mare ca prin nimic.
Ce-mi plac aceste două scurte însemnări ale dvs!
Spor la scris (și nu numai schițe!) și în toate.

Augustin spunea...

Mulțumesc, domnule Ștefan!