miercuri, 6 ianuarie 2016

Un paradis searbăd




         Un paradis în care nu se citeşte? E un paradis searbăd.
                                                           *
         Când mi se oferă ceva gratuit, toate simţurile îmi intră în alertă. Chiar şi când nimeresc peste o capodoperă. Ce-am făcut eu să merit acele pagini de-o inspiraţie dincolo de firea umană? mă întreb.
                                                           *
         Metafora ca un vis din zori sau din amurg pe care ţi-l aminteşti vag.
                                                           *
         Tolstoi, Lev Tolstoi: „Trebuie să te obişnuieşti să suporţi calm părerile proaste, denaturate despre tine şi nu numai să le suporţi, ci să fii cu totul indiferent”. Sunt de acord cu aceasta încă de la prima lectură, de acum vreo 40 de ani, şi o şi exersez, dar nu-mi prea iese când e vorba de omul din mine. Îmi reuşeşte însă când e vorba de umilul scriitor care sunt.
                                                           *
         Ani de zile, mai ales la tinereţe, am căutat cartea perfectă. Am tot citit mai aplicat, mai la întâmplare, carte după carte, sperând să nimeresc cartea perfectă. Îmbătrânind, m-am înţelepţit, adică m-am resemnat. Până la moarte, voi citi cărţi mai bune, mai proaste, chiar capodopere, dar fatalmente imperfecte.
                                                           *
         Metafora, sintagma în care consoanele se războiesc cu vocalele şi vocalele câştigă totdeauna.
                                                           *
         Stres: Întunericul se uită prin fereastră la mine cum citesc.
                                                           *
         Marii prozatori ruşi sunt nişte maeştri în a descrie moşiile în paragină. Ivan Bunin nu face excepţie. În nuvela intitulată ironic O mină de aur prezintă o asemenea moşie decăzută: „Grădina mai este bogată şi pitorească şi, ca într-un peisaj idilic, în fundalul ei se ridică o casă cenuşie, mare, cu un acoperiş roşcat de rugină. Dar conacul, conacul! Un poem întreg de paragină! Din bucătăria de vară n-au mai rămas decât pereţii, din izba slugilor un schelet descoperit, fără ferestre şi peste tot brusturii şi urzicile au năpădit pragul clădirilor…”
                                                           *
         Natură moartă: printre ruinele unui castel medieval, o carte din care au rămas doar coperţile ondulate de argint.
                                                           *
         O caravană de cuvinte trece prin inima unui poet. Iar poetul bea nectar şi moţăie ferice.
                                                           *
         Cioran: „Are ceva de şarlatan oricine izbuteşte într-un domeniu sau altul”. Recitind această sentinţă, nu ştiu de ce o verific pe politicienii români de astăzi şi se potriveşte mănuşă. Poate pentru că la noi politica este domeniul prin excelenţă al şarlataniei.
                                                           *
         Omul este singurul animal care scrie cuvinte, uneori vai! înflorate.
                                                           *
         Lectura este o aspiraţie spre ceea ce nu există, dar ai dori să existe.
                                                           *
         Prozatorul trebuie să fie om viu creator de personaje vii; restul vine de la sine. Cum se zice de Dumnezeul lui Avraam şi al lui Iacov că e Dumnezeu viu al viilor.
                                                           *
         Deşi scria un jurnal intim, Baudelaire începe mai fiecare zi cu genericul INIMA MEA DEZGOLITĂ. Dezgolită faţă de cine? Faţă de el însuşi?
                                                           *
         Trei sintagme şi vreo cinci cuvinte iau distanţă faţă de cartea mediocră în care sălăşluiesc – timide şi jenate – în balastul de fraze prolixe, ca nişte fecioare suple şi cuminţi în mijlocul numerosului Trib al Nimfomanelor Bătrâne şi Obeze.
                                                           *
         Cu cât produci un text literar mai reuşit, cu atât eşti mai singur, mai izolat de confraţi.
                                                           *
         Un principiu „bicefal”. Un personaj de-al lui Teodor Mazilu îşi poartă principiul ca pe-un drapel: „Eu am un singur principiu, nu iau bani cu împrumut şi nu beau bere cu rom”. Deci, are un principiu care este două!
                                                           *
         Există o critică de nuntă; la polul opus există o critică de parastas. Prefer critica de joi dimineaţa.
                                                           *
         Fericirea de neînţeles a cititorului de a trăi disperările eroilor literari.
                                                           *
         Charles Baudelaire: „Plăcut ar fi, poate, să fii în mod alternativ şi victimă şi călău”. În plan al vieţii literare, la noi, a fost astfel regretatul Cezar Ivănescu. Nu ştiu cât de… plăcut i-a fost.
                                                           *
         Până la urmă, fiecare carte are parte de criticii pe care şi-i merită; cititori ori cronicari.

                            (text apărut în revista Acolada, nr 12/decembrie 2015).

                                   
                                 

7 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Maestre DAD,
Au fost scrise, în opinia mea, mai multe cărți perfecte : Orbirea, Sub vulcan, Ora de germană, Deșertul tătarilor, Conjurația imbecililor, Cătunul/Orașul/Conacul, De veghe-n lanul de secară, Călătorie la capătul nopții, Ghepardul, Ulyse, O zi mai lungă decât veacul, Cartea Milionarului, Craii de Curtea-veche, Moromeții I, Groapa.
În mod cert, în astral există Biblioteca Akasha, cu cărți de cristal, în care sunt consemnate toate gândurile și faptele noastre. Și părem că nu lăsăm urme precum peștii sau păsările în trecere. Totul este consemnat acolo, într-o arhivă a existențelor omenești. Cunosc un Maestru Reiki care a avut permisiunea de a vedea biblioteca/bibliotecile Akasha, dar numai de la fereastră. Ce zici de asta?
Splendid : prozatorii ruși descriu magnific conacurile și moșiile în paragină.
Voi căuta, până la urmă, către vară, cărțile lui Teodor Mazilu. De ce nu se mai vorbește despre el? Dar de ce mă mir eu? Nu se mai pomenește nici despre Bănulescu, Țoiu, Mateiu, Fănuș, Barbu etc.

P.S. După ultimele comentarii pe blogul meu, am dat dreptate înțelepciunii Domniei Tale. Poate îți faci timp și arunci un ochi.

Augustin spunea...

Da, dragă Şerban, e frumos ce zici tu aici. Dar, nostalgia după cartea perfectă pentru mine trebuie să existe totdeauna. Dacă aş găsi cartea perfectă, nu mi-ar mai rămâne nimic de aşteptat pe lume, aş putea în momentul ăla să mă sinucid.

Şerban Tomşa spunea...

Da. Acum te înțeleg.

Anonim spunea...

Îmi pare rău , dar cartea perfectă există, Dle DAD, ceea ce nu înseamnă că trebuie procedat la sinucidere... Am în vedere BIBLIA ! Mă înșel ?

Augustin spunea...

De peste 30 de ani citesc în fiecare dimineaţă trei-patru capitole din Biblie. Are multe, multe imperfectiuni, va asigur. Unele cărţi din ea sunt geniale, altele mai puţin. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să mai căutăm; vorbesc de cei care încă n-au găsit-o! Ceilalţi sunt nişte fericiţi.

stefan s. spunea...

Psaltirea - după umila mea părere - este cea mai bună carte de poezie scrisă vreodată.
Ce desfătare sufletească produce această carte!...

Augustin spunea...

Poate că da. E bine că aveţi un reper. Dar, zic eu, să continuăm să căutăm cartea perfectă.