Ştefan Ion Ghilimescu
Proza lui Augustin Doman; bilanţ de etapă şi perspective
În lipsa unei obligatorii note lămuritoare, din bibliografia
ataşată la cea mai nouă apariţie editorială semnată Dumitru Augustin Doman, şi care
înglobează (mai puţin obişnuit): data şi
locul naşterii, studii, debut absolut, nume de reviste literare
în care a publicat, responsabilităţi
editoriale etc., etc., prezum că, ieşită recent de sub teascurile Tipo Moldova (sfârşitul anului 2015), “Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi” este
o culegere – sau poate un florilegiu –
de proze din creaţia edită a autorului mai sus numit, respectiv, în ordinea
publicării şi antologării, din Povestiri
cu contrapunct (1985); Sfârşitul
epocii cartofilor (1999); Meseria de
a muri (2001); Concetăţenii lui Urmuz (2007);
Moartea noastră cea de toate zilele
(2008). Li se adaugă în final un număr de şapte eşantioane, probabil de dată
mai recentă, din periodice.
Urmând instrucţiunile de folosire din dedicaţia
autorului, am ales să citesc vastul material (circa şapte sute douăzeci şi ceva
de pagini), pe sărite, nimerind,
graţie exclusiv întâmplării, mai întâi, peste prozele scurtissime din Concetăţenii lui Urmuz, texte pentru
mine, din cine mai ştie ce motive, complet necunoscute până acum. Impresionează
de la bun început aici atmosfera, să zicem, uşor grizată, dar à la manière de (lipsită evident de
orice reverenţă faţă de autorul lui Ismail
şi Turnavitu); şvungul de proză anticalofilă, realist-absurdă şi
caraghioasă care izbucneşte efectiv din orice şi se dezvoltă rapid pe câţiva
zeci de cvadraţi; efectul artistic de amprentă a unei lumi burleşti înecată în propria
suficienţă… Iau un exemplu, dincolo sau dincoace de ironia sau dezgustul manifest
al autorului. În schiţa Covrigi şi rahat, la aniversarea de zece
ani a covrigăriei lui Ali Beizadea (vai!), cu toată crema oraşului la faţa
locului, Giovani Borcani (“om de afaceri, bănci şi automobile”) nu găseşte alt
nimic mai bun decât să rumege în sine: «Are dreptate Marcus Aurelius că
raţiunea îşi poartă rodul său în interesul social, şi pentru sine însăşi. Şi
din ea se nasc celelalte roade de acelaşi fel cu raţiunea». La aceeaşi sindrofie,
tot la chec cu rahat şi apă minerală rece, George Dinulescu (“redactor şef de
revistă culturală, eseuri şi sărăcie”) îşi spune şi el: «Din ajutorul de şomaj
nu se poate trăi. Nu se poate trăi nici din salariu. Se poate trăi dintr-o
şpagă frecventă, de o frecvenţă cât mai mare. O şpagă consistentă şi repetată
des este salvarea noastră!... ». Pare schiţată din câteva linii, mai sus, o
tipică atmosferă de raţionament ilogic, meditaţie
sofistică şi absurd de început de veac
nou, dar nu e tocmai exact, pentru că «un urmuz, imortalizează Dumitru
Augustin Doman o “voce falsă” din piesa care deschide capitolul trei al cărţii, este un vas alambicat ce conţine
esenţa eternă a lucrului în sine». În altă ordine de idei, nici vorbă de vreo
tragedie a limbajului aici – deşi nu m-aş încumeta să jur ca în cazul unui
urmaş urmuzian, precum autorul Rinocerilor,
să zicem, ci, mai curând, comedie, răzvrătire
şi panaramă de mitici, şpagă şi
striptease, dezgust general, limbuţie
gregară şi iar limbuţie, ca un blestem…
Pe o asemenea canava Dumitru Augutin Doman compune
sprinţar Despre curul mare şi alb ca un
uriaş caş, de Făgăraş, al marelui judecător Felix Veselovski de la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, subiect
predilect de talk-show, dar şi de teză
de doctorat pe viitor; despre cât de lipsit de protecţie şi escroc trebuie să
fii pentru a intra, de gratia et libero arbitrio, în partidul
de guvernământ; despre cum un şomer fericit se poate nenoroci una, două jucând
şi câştigând la Loto;
în fine, despre multe şi mărunte, neuitând evident lungile zile de la Senat ale parlamentarului nostru
reprezentativ (“Când se prezintă un cadru la televiziune cu Sala Senatului,
vezi un om mare, gros, cu cravată pe comandă şi bretele late, tot pe comandă,
înconjurat de – cum să zic – oameni şi fotolii goale. Chiar asta pare a însemna
Senatul României: Marius Luca-Caracal şi ceilalţi. În permanenţă, senatorul are
pe pupitru o tavă de pe care înfulecă ba o chiftea, ba o măslină, telemea cu
ceapă, un ecler sau un cremşnit, nu neapărat în ordinea asta, mai curând în ordine inversă. Din când în când îşi
stinge arsurile de pe esofag cu bere la cutie”).
Îndelung exersat, ironic şi înşelător pe cât de
lustral şi lipsit de fasoane, scrisul urmuzian sui-generis cu evidente note realist-magice,
pe alocuri, sau involuntare urme de duct ziaristic ici, colo, are darul, în Concetăţenii lui Urmuz, de a scoate
măşti şi de a arunca în aer
convenţionalisme, de a demistifica şi a trage din orice poziţie, cu
toate mijloacele şi posibilităţile arsenalului din dotare. Ca şi marele său
afin, Doman scrie poate fără să vrea o antiproză viscerală, populată cu zeci de
marionete fără nicio consitenţă, încercuind însă cum-necum o lume apocaliptică
şi bizară, în descompunere, lumea de lângă noi, dacă poftim cumva o delimitare...
În exerciţiu diurn de scriere-rescriere,
realitatea aceasta când devine ludică, bolboroseşte, fierbe şi dă peste margini,
când scade la foc mic, se chirceşte şi prinde coajă… Ilustrez la repezeală
ambele ipostazuri. Primo: “Cristina
Gâscă şi Marinel Albuţ s-au cunoscut, cum le place să spună, în jungla
tranziţiei. Ea ocupa un metru pătrat de trotuar cu o maşină de îngheţată cu
cacao, iar el, lângă ea, ocupa alt metru pătrat cu o tarabă de ziare(…). Coup
de foudre! Marinel a avut o revelaţie. Fata asta durdulie şi cu faţa toată
ciupită de vărsat are mult tupeu, e o scroafă! şi-a zis el cu admiraţie şi s-a
îndrăgostit (în felul lui) de ea acolo, pe trotuarul comercial! Tot acolo a şi
cerut-o în căsătorie peste trei săptămâni. ş.a.m.d. (vezi Divorţul cu dar sau sângele tânăr al ticăloşiei)”. Secundo:
Urmare a faptului că personajul Augustin Doman (!!!) scrie un articol despre
cele două căţele care terorizau trecătorii, “Cele două căţele n-au mai atacat
trecătorii, ci l-au dat în judecată pe Augustin Doman. După confruntări
repetate cu cele două, cu o judecătoare, o avocată şi o procuroare, apoi cu
alte trei judecătoare, altă procuroare şi altă avocată, rezultatul a fost că
cele două căţele au trecut de la confort IV maidan la confort I sporit vilă centrală. În schimb,
spre Crăciun, Augustin Doman nu mai avea casă, nici nevastă, nici aragaz, cu
atât mai puţin frigider, că oricum era
ger de minus douăzeci şi trei de grade afară, nici maşină, nici costume de
haine, nici fotoliul în care-l citea şi recitea pe Dostoievski, nici patul în
care cândva visa… ş.a.m.d (Mai multe
căţele)”. Dincolo de liniaritatea bătătorită de proces verbal a punerii în
scenă, efectul de autenticitate - una din mizele prozei acestui scriitor –
scoate capul şi se îţeşte la fel de decoltat în ambele piese.
Scrisul la diapason urmuzian al lui Augustin Doman
este al unui dezabuzat şi al unui misogin intratabil, un individ în orice caz
care ştie prea bine câte parale face un hurmuz
(în turceşte, de unde l-a împrumutat Arghezi şi l-a atribuit lui
Demetrescu-Buzău, perlă de sticlă;
fals…). De la Aura
şi Carmina (Roşu şi negru- poveste de
dragoste horror -) şi până la ziarista
de şcoală nouă, pe nume Loredana, cea care visează la o redacaţie alcătuită
numai din fete care scriu tot ziarul cu hormoni (Orgasmul din editorial), calul de bătaie mai la îndemână al acestui
scriitor, care este convins că nimic nu
există dacă nu îl găseşti într-o carte, sunt femeile, o subspecie în care
umanul regresează fără speranţă spre bestial. Asemeni lui Ismail care “este compus din ochi, favoriţi şi rochie”, “Doamna
Marinela Moma are o sută şaptesprezece kilograme (după chef, chiar o sută
treizeci şi şapte! n.n.), faţa
lătăreaţă, coafura nonconformistă, în sensul că v-o puteţi închipui oricum şi
nu greşiţi, şi e consilieră în Ministerul Culturii. Ea nu e blondă, nici
şatenă, de brunetă nici nu poate fi vorba, nici roşcată nu e. Altfel zis, e o
femeie în felul ei. Când este veselă, domna Marilena se înnegreşte la faţă, se
învineţeşte şi te simţi dator să dai telefon la ambulanţă. Când e senină, i se
ingălbenesc ochii de parcă ar avea icter. Când însă e supărată… Ei, dar când nu
e supărată Doamna Marilena? Ea e mai totdeauna supărată. Aşa am cunoscut-o eu.
Supărată rău. M-a oprit pe holul Ministerului etc., etc. (Doamna consilier îşi reprimă timiditatea)”. Cu asemenea specimene
în circulaţie liberă, nu te mai miră deloc faptul că “un poet din Ploieşti avea trei
picioare şi două penisuri”, şi nici că “al treilea picior îi servea poetului
tocmai pentru scris…”
Repunând în drepturi ordinera şi luând-o cu lectura da capo, cartea lui Dumitru Augustin
Doman se deschide cu un grupaj de patru piese publicate în urmă cu 30 de ani în Povestiri cu contrapunct. Spre deosebire
de urmuzienele cu instanţă auctorială îndeterminată, materialul cu care se
deschide volumul antologic este în exclusivitate scris la persoana întâi şi
are mai curând un caracter anecdotic,
deşi nu s-ar zice că observaţii de genul “prăpădita asta de viaţă ar fi o
comedie totală şi perpetuă”, nu anticipează in
nuce binecunoscutul univers exitenţialist la limită din proza de astăzi a
lui Doman. Selecţia din Povestiri cu
contrapunct rămâne însă o bornă de unde trebuie începută absolut orice
încercare de măsurare a evoluţiei scrisului acestui prozator original, ajuns
astăzi la o deplină şi fructuoasă maturitate artistică. Chiar dacă, mie
personal, îmi pare că autorul a intervenit (poftim!), acum în urmă, cu o perie
fină pe textul iniţial (n-am verificat!), calitatea lui de martor rămâne în
continuare indubitabilă. Cât priveşte
“nuvela” Sfârşitul epocii cartofilor (1999),
despre care, dacă îmi amintesc bine, am scris la vremea respectivă o cronică de
întâmpinare în Luceafărul, rămân la
părerea că ea consacră, ca ingenioasă matriţă de turnare într-o formă aproape
perfectă a mentalităţii şi metehnelor comuniste ale sfârşitului epocii Ceauşescu, un exponat de vitrină pe
cale de clasicizare.
Miezul materiei din
Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi îl constituie fără doar şi poate “selecţia” din cele două volume: Meseria de a muri (2007) şi Moartea
noastră cea de toate zilele (2008). Tema cu variaţiuni a morţii (singurătate,
disperare, absurd, gândul sinuciderii, neantul…) devine aici obsedantă. Dar
iată ce-şi însemnează în programul său riguros de la masa lucru D.A.D. “Temă
unică de scris: moartea. Despre ea se scrie şi se poate scrie la infinit.
Despre moarte ca vindecare, ca (falsă) aşteptare, ca ipoteză, ca concluzie. Ca
subiect: moartea ca un cuvânt inefabil. Moartea ca femeie tragic de frumoasă.
Moartea ca o inimă leneşă, ca o veşnicie fără relief, ca noroc, ca o răbdare
grăbită. Să scrii despre moarte ca despre o tragedie la care plâng şi vrăbiile.
Moartea ca o boală mortală, ca o iubire mortală, ca o sănătate mortală, ca o urmă
mortală, ca o ură mortală, ca o plictiseală mortală, ca un pleonasm mortal.
Moartea ca un somn, ca o trezi(r)e, ca o loterie. Moartea ca o matroană în
rochie de seară. Moartea ca un râu pe care curge aceeaşi apă mereu. Moartea ca
o biografie în veşnică băltire. Moartea
ca o poveste fără zgomot şi fără furie”.
Senin sau înnegurat ori de-a dreptul buimac şi
fantezist, placid şi flegmatic ori răstignit
în lanţurile normelor comune de bun-simţ, dispreţuind în aparenţă
convenţionalismul eticii religiose şi ignorând pe Dumnezeu, pe care nu-l invocă
aproape nicăieri, autorul Zidului de ceaţă scrie despre moarte (cu
miză literară sau nu, însă mai întotdeauna cu însufleţire) ca despre vecinul de vizavi sau zilierul care îi sapă grădina. Moartea precum o pisică cenuşie torcând şi
frecându-se de piciorul nostru, “moartea şerif cu o tâţă galben-roşcată în loc
de insignă (!)”, moartea precum băutul cu disperare al cafelei pentru a rămâne
treji şi a ne autoînşela că am pasat-o,
ca în Şeherezada, moartea sosind pur si
simplu pe neaşteptate din lumina
strălucitoare a soarelui; în absolut orice conjunctură şi sub orice înfăţişare a
spaimelor noastre reale sau imaginare, în viziunea nedivulgată a lui Doman, moartea
nu este decât reflexul din oglindă al existenţei, semnul specular al finiţei,
cum scrie inspirit Doman în Semnul roz al
mortii: “de dinainte de copilărie,
din altă viaţă, de la începutul lumii”.
Scriind despre moarte (mai précis despre gândul
morţii) Dumitru Augustin Doman scrie,
în fond, pe dos, despre viaţă. “Moartea
notează el inspirat, este oglinda care ne reflectă, odată şi pentru totdeauna,
exteriorul şi interiorul, e judecătorul suprem. În această oglindă ne vedem şi
ne văd alţii dinspre exterior spre
interior şi invers. Coaja e un punct şi miezul o sferă atotcuprinzătoare, dar
şi miezul devine un punct pierdut în coaja ca o sferă vastă. Cele două puncte
se intersectează iar în jurul lor se rotesc intersectate cele două laturi ale sinelui în oglinda pătrunzătore care e
moartea”.
Ironic, sceptic, dezabuzat sau cinic, îndrugând, paradoxal,
fără urmă de prejudecată stilistică cuvinte tâmpite îndelung meşteşugite :
“un posibil titlu (de poeme, în versuri şi în proză)”, Augustin Doman vorbeşte despre moarte cu largheţea insului
jignitor de calificat, în stare, de dragul adevărului, să filozofeze, chiar şi
în răspăr, în maniera lui Cioran (deşi acesta e mai degrabă un
metafizician); eventual, să caute în
suflarea îngheţată a celui mai teribil mister clipe de intensă şi frustă poezie…
Pe de altă parte, prolix şi aproape redundant, Doman are mania sau înţelepciunea, dacă vrem, de a face din gândul morţii o obsesie
domestică; spus altfel, de a institui cu îndărătnicie şi indubitabilă forţă un exerciţiu sui-generis de
exorcizare a angoaselor existenţiale şi a
fricii de neant. Mai mult, cu moartea permanent în faţa ochilor, după un
precept moral însuşit de la
Epictet, “niciodată (omul), acceptă el, nu va gândi ceva
josnic, nici nu va pofti ceva cu multă ardoare”.
Pentru Dumitru Augustin Doman, potrivit unei însemnări
cu caracter programatic, “proza este liberatate, libertinaj, destrăbălare de
creator, chiar iresponsabilitate”. Cu această lecţie bine învăţată, prozatorul
nu are nici o problemă să scrie nereţinut despre tot ce-i trece prin minte (din
auzite şi văzute sau pur şi simplu inventând); nicio rezervă sau scrupul calofil
privitor la puritatea sau calitatea
subiectului şi coerenţa întregului, care trebuie să se lege cumva de la sine. Din
acest punct de vedere, eu unul nu am găsit nicăieri în proza română cantităţi
atât de însemnate de literatură reflexivă (panseuri, aforisme sau judecăţi
originale), nici atâtea însemnări în
genul jurnalelor lui Jules Renard sau Julien Green, o materie ce ar putea pune
serios sub semnul întrebării textura prozei comisă de Doman, dacă nu i-ar
conferi în aceeaşi bună măsură o individualitate şi chiar distincţie
aparte.
În materie de proză scurtă, maeştrii declaraţi ai lui
Doman sunt scriitorii ruşi Gogol şi Cehov, dar şi un Ivan Bunin ( si el tot
rus), preţuit la fel de mult la noi şi de un Radu Cosaşu, el însuşi o slăbiciune
a lui Doman, un scriitor căruia îi place efectiv să citească şi să recitească
până la ultimile cote de înţelegere legibilă o serie de câţiva mari maeştri de
la care a deprins nu numai secretele meşteşugului de prozator pe spaţii relativ
restrânse, dar şi frecventarea unor
subiecte şi teme atât de specifie spiritului şi abisalităţii sufletului slav.
O surpriză o constituie în economia prozelor din Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi
cele şapte piese (Din periodice)
care încheie volumul şi care, păstrând oarecum tonul evocator, dar mai atente
cu criteriul determinărilor exchibate peste tot de “novelele” lui Radu Cosaşu
(“cine? ce? când? cum? unde?”), revine la o proză stenică, preponderant realistă,
de pastă bogată, întinsă pe pânză direct cu cuţitul. Efectul este înviorător şi
bine-venit, cu atât mai mult cu cât - o
spunea undeva şi Alain - nimic nu
înfrânge gândul trândav al morţii ca o faptă grabnică. Şi apoi, observa acelaşi
jurnalist şi filosof, pe măsură ce-ţi împlineşti viaţa mai mult, îţi este tot
mai puţin frică s-o pierzi. Or, Dumitru Augustin Doman, scriitor ajuns la o atare maturitate biologică şi
profesională, îşi poate permite, după părerea
mea, de acum înainte, nu numai să scrie fără nici un complex despre un fenomen întors deja pe toate feţele,
dar să şi trăiască ca şi când - de ce nu?
-muritori, noi, oamenii, am fi nemuritori.
4 comentarii:
Domnu Doman, de aveți drum pe la România literară, nr.1 și 2 pe 2016 o să cădeți într-o mare dilemă, găsind acolo două puncte de vedere critice / Despre R.Aldulescu și L.I.Stoiciu /. Cei doi, puși sub lupă, lucrează cu același material, adică au o clientelă de alienați mintali, cărora sau care nu se pot exprima decât ca atare. Coana critică, însă, imparțială ca tot românașul, decide că primul, prozatorul, ar fi de fapt un talenta ratat pe când poetul, cică ar fi extraordinar ! Citești, îți faci cruce, scuipi în sân și pleci bolborosind : Mi-e așa de dor să mor, măi Gheorghe ! ( Să fie o provocare la adresa Dvs, D-le Doman ?)
Felicitări! Deși nu cunosc volumul, critica este impresionantă.
Gândiți-vă la Becali! Merită efortul! Ar fi un mare succes!
Domnule Augustin Doman, știu că țineți mult la scriitorul Radu Aldulescu. Poate n-ați citit, dar Alex Ștefănescu, în România literară, nu-i de părere că Radu Aldulescu e un scriitor mare! Articolul din revistă merită a fi citit (dacă nu cumva ați făcut-o deja). Eu, după cum bine știți, țin un jurnal de simplu cititor : notez în fiecare zi, fără să mă obosesc prea tare, câte ceva în el. Redau mai jos, poate n-ați citit articolul din Rom. lit., notațile mele făcute la mijlocul lunii ianuarie.
Surpriza din primul număr pe 2016 a revistei România literară:
O dată pe lună Alex Ștefănescu va semna rubrica ,,Glorii false”.
Gloria falsă din primul număr al revistei... e Radu Aldulescu!!!
Spune Alex Ștefănescu: ,,Radu Aldulescu, un autor talentat, dar
necultivat, care scrie la nesfârșit despre oamenii de la periferia
societății și despre promiscuitatea vieții lor de fiecare zi, nu este
nici pe departe un scriitor mare (sublinierea mea). A alunecat de
multă vreme în manierism, reciclând la nesfârșit o viziune plebeiană
asupra existenței. Ceea ce părea la început exotic a devenit prin
repetare banal, ceea ce captiva prin pitorescul lumii aduse în prim-
plan a ajuns să plictisească” - 12 ianuarie 2016
Radu Aldulescu ar fi lipsit de o pregătire culturală și intelectuală.
Iată ce scrie dl Alex Ștefănescu: ,,L-am sfătuit (în perioada
comunistă, n.m) să se înscrie la o facultate umanistă (Radu Aldulescu
era un muncitor necalificat pe atunci, n. m), ca să-și completeze
pregătirea intelectuală, dar n-a făcut-o. În lipsa culturii, talentul lui s-a
epuizat repede. Prozatorul a început să se repete, etalând mereu
același spirit plebeian, care i-a adus de la început succes. S-a comportat
ca un copil care, dacă i se spune că e simpatic când scoate limba, o tot
scoate ori de câte ori vrea să placă celor din jur” - 13 ianuarie 2016
Din scrierile lui Radu Aldulescu, susține Alex Ștefănescu, lipsesc
,,rațiunea estetică”, ,,logica epică” și altele, temele se repetă și
devin plictisitoare, iar personajele se zbat (de-a valma și în toate
romanele autorului) ,,într-o aceeași mlaștină morală”. ,,Nu numai
eșecul, ci și succesul este murdar în proza lui Radu Aldulescu”.
Ca să rezum, iată ce am înțeles din spusele domnului Alex
Ștefănescu, un critic literar la care țin foarte mult: Radu Aldulescu
este un scriitor ,,în mod evident talentat”, dar nu un scriitor mare.
,,Din punctul meu de vedere, precizează Alex Ștefănescu, considerarea
lui drept un mare scriitor seamănă cu un caz de hipnoză colectivă” -
14 ianuarie 2016
Nu știu ce să cred. Dvs ce ziceți?
O zi frumoasă vă doresc. Și spor în toate!
Domnule Stefan, eu fac parte din colectivul ăsta mare de hipnotizaţi. Eu i-am citit cele nouă romane ale lui Aldulescu şi-l consider cel mai important romancier de după 1990. Aceeaşi părere mi-a împărtăşit-o şi D. R. Popescu, alt hipnotizat. Modul cum i-a povestit criticul romanele lui Aldulescu, fără să le citească pe toate, şi doar în diagonală, o pot face şi eu cu Tolstoi şi Dostoievski şi să demonstrez că sunt nişte glorii false. Noroc că cei doi ruşi, din gropile lor nu-l deranjează pe critic, că altfel îi desfiinţa şi pe ei după reţeta patentată. Cui prodest?
Trimiteți un comentariu