marți, 26 ianuarie 2016

O cronică la Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi

         În nr. 1/ianuarie 2016 al revistei Viaţa Românească a apărut această cronică:



Ştefan Ion Ghilimescu 
                 Proza lui Augustin Doman; bilanţ de etapă şi perspective                    
                               

În lipsa unei obligatorii note lămuritoare, din bibliografia ataşată la cea mai nouă apariţie editorială semnată Dumitru Augustin Doman, şi care înglobează (mai puţin obişnuit): data şi locul naşterii, studii, debut absolut, nume de reviste literare în care a publicat, responsabilităţi editoriale etc., etc., prezum că, ieşită recent de sub teascurile Tipo Moldova (sfârşitul anului 2015), “Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi” este o culegere  – sau poate un florilegiu – de proze din creaţia edită a autorului mai sus numit, respectiv, în ordinea publicării şi antologării, din Povestiri cu contrapunct (1985); Sfârşitul epocii cartofilor (1999); Meseria de a muri (2001); Concetăţenii lui Urmuz (2007); Moartea noastră cea de toate zilele (2008). Li se adaugă în final un număr de şapte eşantioane, probabil de dată mai recentă, din periodice.
Urmând  instrucţiunile de folosire din dedicaţia autorului, am ales să citesc vastul material (circa şapte sute douăzeci şi ceva de pagini), pe sărite, nimerind, graţie exclusiv întâmplării, mai întâi, peste prozele scurtissime din Concetăţenii lui Urmuz, texte pentru mine, din cine mai ştie ce motive, complet necunoscute până acum. Impresionează de la bun început aici atmosfera, să zicem, uşor grizată, dar à la manière de (lipsită evident de orice reverenţă faţă de autorul lui Ismail şi Turnavitu); şvungul de proză anticalofilă, realist-absurdă şi caraghioasă care izbucneşte efectiv din orice şi se dezvoltă rapid pe câţiva zeci de cvadraţi; efectul artistic de amprentă  a unei lumi burleşti înecată în propria suficienţă… Iau un exemplu, dincolo sau dincoace de ironia sau dezgustul manifest al autorului.  În schiţa Covrigi şi rahat, la aniversarea de zece ani a covrigăriei lui Ali Beizadea (vai!), cu toată crema oraşului la faţa locului, Giovani Borcani (“om de afaceri, bănci şi automobile”) nu găseşte alt nimic mai bun decât să rumege în sine: «Are dreptate Marcus Aurelius că raţiunea îşi poartă rodul său în interesul social, şi pentru sine însăşi. Şi din ea se nasc celelalte roade de acelaşi fel cu raţiunea». La aceeaşi sindrofie, tot la chec cu rahat şi apă minerală rece, George Dinulescu (“redactor şef de revistă culturală, eseuri şi sărăcie”) îşi spune şi el: «Din ajutorul de şomaj nu se poate trăi. Nu se poate trăi nici din salariu. Se poate trăi dintr-o şpagă frecventă, de o frecvenţă cât mai mare. O şpagă consistentă şi repetată des este salvarea noastră!... ». Pare schiţată din câteva linii, mai sus, o tipică  atmosferă de raţionament ilogic, meditaţie sofistică şi absurd de început de veac nou, dar nu e tocmai exact, pentru că «un urmuz, imortalizează Dumitru Augustin Doman o “voce falsă” din piesa care deschide capitolul trei al cărţii, este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în sine». În altă ordine de idei, nici vorbă de vreo tragedie a limbajului aici – deşi nu m-aş încumeta să jur ca în cazul unui urmaş urmuzian, precum autorul Rinocerilor, să zicem, ci, mai curând, comedie,  răzvrătire şi panaramă de mitici, şpagă şi striptease, dezgust general,  limbuţie gregară  şi iar limbuţie, ca un blestem…
Pe o asemenea canava Dumitru Augutin Doman compune sprinţar Despre curul mare şi alb ca un uriaş caş, de Făgăraş, al marelui judecător Felix Veselovski de la Înalta Curte de  Casaţie şi Justiţie, subiect predilect de talk-show, dar şi  de teză de doctorat pe viitor; despre cât de  lipsit de protecţie şi escroc trebuie să fii pentru a intra, de gratia et libero arbitrio, în partidul de guvernământ; despre cum un şomer fericit se poate nenoroci una, două jucând şi câştigând la Loto; în fine, despre multe şi mărunte, neuitând  evident lungile zile de la Senat ale parlamentarului nostru reprezentativ (“Când se prezintă un cadru la televiziune cu Sala Senatului, vezi un om mare, gros, cu cravată pe comandă şi bretele late, tot pe comandă, înconjurat de – cum să zic – oameni şi fotolii goale. Chiar asta pare a însemna Senatul României: Marius Luca-Caracal şi ceilalţi. În permanenţă, senatorul are pe pupitru o tavă de pe care înfulecă ba o chiftea, ba o măslină, telemea cu ceapă, un ecler sau un cremşnit, nu neapărat în ordinea asta, mai curând  în ordine inversă. Din când în când îşi stinge arsurile de pe esofag cu bere la cutie”).
Îndelung exersat, ironic şi înşelător pe cât de lustral şi lipsit de fasoane, scrisul urmuzian sui-generis cu evidente note realist-magice, pe alocuri, sau involuntare urme de duct ziaristic ici, colo, are darul, în Concetăţenii lui Urmuz, de a scoate măşti şi de a arunca în aer  convenţionalisme, de a demistifica şi a trage din orice poziţie, cu toate mijloacele şi posibilităţile arsenalului din dotare. Ca şi marele său afin, Doman scrie poate fără să vrea o antiproză viscerală, populată cu zeci de marionete fără nicio consitenţă, încercuind însă cum-necum o lume apocaliptică şi bizară, în descompunere, lumea de lângă noi, dacă poftim cumva o delimitare...  În exerciţiu diurn de scriere-rescriere, realitatea aceasta când devine ludică, bolboroseşte, fierbe şi dă peste margini, când scade la foc mic, se chirceşte şi prinde coajă… Ilustrez la repezeală ambele ipostazuri. Primo: “Cristina Gâscă şi Marinel Albuţ s-au cunoscut, cum le place să spună, în jungla tranziţiei. Ea ocupa un metru pătrat de trotuar cu o maşină de îngheţată cu cacao, iar el, lângă ea, ocupa alt metru pătrat cu o tarabă de ziare(…). Coup de foudre! Marinel a avut o revelaţie. Fata asta durdulie şi cu faţa toată ciupită de vărsat are mult tupeu, e o scroafă! şi-a zis el cu admiraţie şi s-a îndrăgostit (în felul lui) de ea acolo, pe trotuarul comercial! Tot acolo a şi cerut-o în căsătorie peste trei săptămâni. ş.a.m.d. (vezi Divorţul cu dar sau sângele tânăr al ticăloşiei)”.  Secundo: Urmare a faptului că personajul Augustin Doman (!!!) scrie un articol despre cele două căţele care terorizau trecătorii, “Cele două căţele n-au mai atacat trecătorii, ci l-au dat în judecată pe Augustin Doman. După confruntări repetate cu cele două, cu o judecătoare, o avocată şi o procuroare, apoi cu alte trei judecătoare, altă procuroare şi altă avocată, rezultatul a fost că cele două căţele au trecut de la confort IV maidan la confort I sporit vilă centrală. În schimb, spre Crăciun, Augustin Doman nu mai avea casă, nici nevastă, nici aragaz, cu atât mai puţin frigider, că oricum  era ger de minus douăzeci şi trei de grade afară, nici maşină, nici costume de haine, nici fotoliul în care-l citea şi recitea pe Dostoievski, nici patul în care cândva visa… ş.a.m.d (Mai multe căţele)”. Dincolo de liniaritatea bătătorită de proces verbal a punerii în scenă, efectul de autenticitate - una din mizele prozei acestui scriitor – scoate capul şi se îţeşte la fel de decoltat în ambele piese.  
Scrisul la diapason urmuzian al lui Augustin Doman este al unui dezabuzat şi al unui misogin intratabil, un individ în orice caz care ştie prea bine câte parale face un hurmuz (în turceşte, de unde l-a împrumutat Arghezi şi l-a atribuit lui Demetrescu-Buzău, perlă de sticlă; fals…). De la Aura şi Carmina (Roşu şi negru- poveste de dragoste horror -) şi până la ziarista de şcoală nouă, pe nume Loredana, cea care visează la o redacaţie alcătuită numai din fete care scriu tot ziarul cu hormoni (Orgasmul din editorial), calul de bătaie mai la îndemână al acestui scriitor, care este convins că nimic nu există dacă nu îl găseşti într-o carte, sunt femeile, o subspecie în care umanul regresează fără speranţă spre bestial.  Asemeni lui Ismail care “este  compus din ochi, favoriţi şi rochie”, “Doamna Marinela Moma are o sută şaptesprezece kilograme (după chef, chiar o sută treizeci şi şapte! n.n.), faţa lătăreaţă, coafura nonconformistă, în sensul că v-o puteţi închipui oricum şi nu greşiţi, şi e consilieră în Ministerul Culturii. Ea nu e blondă, nici şatenă, de brunetă nici nu poate fi vorba, nici roşcată nu e. Altfel zis, e o femeie în felul ei. Când este veselă, domna Marilena se înnegreşte la faţă, se învineţeşte şi te simţi dator să dai telefon la ambulanţă. Când e senină, i se ingălbenesc ochii de parcă ar avea icter. Când însă e supărată… Ei, dar când nu e supărată Doamna Marilena? Ea e mai totdeauna supărată. Aşa am cunoscut-o eu. Supărată rău. M-a oprit pe holul Ministerului etc., etc. (Doamna consilier îşi reprimă timiditatea)”. Cu asemenea specimene în circulaţie liberă, nu te   mai miră deloc faptul că “un poet din Ploieşti avea trei picioare şi două penisuri”, şi nici că “al treilea picior îi servea poetului tocmai pentru scris…”
Repunând în drepturi ordinera şi luând-o cu lectura da capo, cartea lui Dumitru Augustin Doman se deschide cu un grupaj de patru piese publicate  în urmă cu 30 de ani  în  Povestiri cu contrapunct. Spre deosebire de urmuzienele cu instanţă auctorială îndeterminată, materialul cu care se deschide volumul antologic este în exclusivitate scris la persoana întâi şi are  mai curând un caracter anecdotic, deşi nu s-ar zice că observaţii de genul “prăpădita asta de viaţă ar fi o comedie totală şi perpetuă”, nu anticipează in nuce binecunoscutul univers exitenţialist la limită din proza de astăzi a lui Doman. Selecţia din Povestiri cu contrapunct rămâne însă o bornă de unde trebuie începută absolut orice încercare de măsurare a evoluţiei scrisului acestui prozator original, ajuns astăzi la o deplină şi fructuoasă maturitate artistică. Chiar dacă, mie personal, îmi pare că autorul a intervenit (poftim!), acum în urmă, cu o perie fină pe textul iniţial (n-am verificat!), calitatea lui de martor rămâne în continuare indubitabilă.  Cât priveşte “nuvela” Sfârşitul epocii cartofilor (1999), despre care, dacă îmi amintesc bine, am scris la vremea respectivă o cronică de întâmpinare în Luceafărul, rămân la părerea că ea consacră, ca ingenioasă matriţă de turnare într-o formă aproape perfectă a mentalităţii şi metehnelor comuniste ale sfârşitului  epocii Ceauşescu, un exponat de vitrină pe cale de clasicizare.
Miezul materiei din Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi îl constituie  fără doar şi poate “selecţia” din  cele două volume: Meseria de a muri (2007) şi Moartea noastră cea de toate zilele (2008). Tema cu variaţiuni a morţii (singurătate, disperare, absurd, gândul sinuciderii, neantul…) devine aici obsedantă. Dar iată ce­-şi însemnează în programul său riguros de la masa lucru D.A.D. “Temă unică de scris: moartea. Despre ea se scrie şi se poate scrie la infinit. Despre moarte ca vindecare, ca (falsă) aşteptare, ca ipoteză, ca concluzie. Ca subiect: moartea ca un cuvânt inefabil. Moartea ca femeie tragic de frumoasă. Moartea ca o inimă leneşă, ca o veşnicie fără relief, ca noroc, ca o răbdare grăbită. Să scrii despre moarte ca despre o tragedie la care plâng şi vrăbiile. Moartea ca o boală mortală, ca o iubire mortală, ca o sănătate mortală, ca o urmă mortală, ca o ură mortală, ca o plictiseală mortală, ca un pleonasm mortal. Moartea ca un somn, ca o trezi(r)e, ca o loterie. Moartea ca o matroană în rochie de seară. Moartea ca un râu pe care curge aceeaşi apă mereu. Moartea ca o biografie  în veşnică băltire. Moartea ca o poveste fără zgomot şi fără furie”.
Senin sau înnegurat ori de-a dreptul buimac şi fantezist, placid şi flegmatic ori răstignit  în lanţurile normelor comune de bun-simţ, dispreţuind în aparenţă convenţionalismul eticii religiose şi ignorând pe Dumnezeu, pe care nu-l invocă aproape nicăieri,  autorul Zidului de ceaţă scrie despre moarte (cu miză literară sau nu, însă mai întotdeauna cu  însufleţire) ca despre vecinul de vizavi  sau zilierul care îi sapă grădina.  Moartea precum o pisică cenuşie torcând şi frecându-se de piciorul nostru, “moartea şerif cu o tâţă galben-roşcată în loc de insignă (!)”, moartea precum băutul cu disperare al cafelei pentru a rămâne treji şi a ne autoînşela că am  pasat-o, ca în Şeherezada, moartea  sosind pur si simplu  pe neaşteptate din lumina strălucitoare a soarelui; în absolut orice conjunctură şi sub orice înfăţişare a spaimelor noastre reale sau imaginare, în viziunea nedivulgată a lui Doman, moartea nu este decât reflexul din oglindă al existenţei, semnul specular al finiţei, cum scrie inspirit Doman în Semnul roz al mortii: “de dinainte  de copilărie, din altă viaţă, de  la începutul lumii”. Scriind despre moarte (mai précis despre gândul morţii)  Dumitru Augustin Doman scrie, în fond,  pe dos, despre viaţă. “Moartea notează el inspirat, este oglinda care ne reflectă, odată şi pentru totdeauna, exteriorul şi interiorul, e judecătorul suprem. În această oglindă ne vedem şi ne văd alţii dinspre exterior  spre interior şi invers. Coaja e un punct şi miezul o sferă atotcuprinzătoare, dar şi miezul devine un punct pierdut în coaja ca o sferă vastă. Cele două puncte se intersectează iar în jurul lor se rotesc intersectate cele două laturi  ale sinelui în oglinda pătrunzătore care e moartea”.
Ironic, sceptic, dezabuzat sau cinic, îndrugând, paradoxal, fără urmă de prejudecată stilistică  cuvinte tâmpite îndelung meşteşugite : “un posibil titlu (de poeme, în versuri şi în proză)”, Augustin Doman  vorbeşte despre moarte cu largheţea insului jignitor de calificat, în stare, de dragul adevărului, să filozofeze, chiar şi în răspăr, în maniera lui Cioran (deşi acesta e mai degrabă un metafizician);  eventual, să caute în suflarea îngheţată a celui mai teribil mister clipe de intensă şi frustă poezie… Pe de altă parte, prolix şi aproape redundant, Doman  are mania sau înţelepciunea, dacă vrem,  de a face din gândul morţii o obsesie domestică; spus altfel, de a institui cu îndărătnicie şi  indubitabilă forţă un exerciţiu sui-generis de exorcizare a angoaselor existenţiale  şi a fricii de neant. Mai mult, cu moartea permanent în faţa ochilor, după un precept moral însuşit de la Epictet, “niciodată (omul), acceptă el, nu va gândi ceva josnic, nici nu va pofti ceva cu multă ardoare”.
Pentru Dumitru Augustin Doman, potrivit unei însemnări cu caracter programatic, “proza este liberatate, libertinaj, destrăbălare de creator, chiar iresponsabilitate”. Cu această lecţie bine învăţată, prozatorul nu are nici o problemă să scrie nereţinut despre tot ce-i trece prin minte (din auzite şi văzute sau pur şi simplu inventând); nicio rezervă sau scrupul calofil  privitor la puritatea sau calitatea subiectului şi coerenţa întregului, care trebuie să se lege cumva de la sine. Din acest punct de vedere, eu unul nu am găsit nicăieri în proza română cantităţi atât de însemnate de literatură reflexivă (panseuri, aforisme sau judecăţi originale), nici atâtea însemnări  în genul jurnalelor lui Jules Renard sau Julien Green, o materie ce ar putea pune serios sub semnul întrebării textura prozei comisă de Doman, dacă nu i-ar conferi în aceeaşi bună măsură o individualitate şi chiar distincţie aparte.  
În materie de proză scurtă, maeştrii declaraţi ai lui Doman sunt scriitorii ruşi Gogol şi Cehov, dar şi un Ivan Bunin ( si el tot rus), preţuit la fel de mult la noi şi de un Radu Cosaşu, el însuşi o slăbiciune a lui Doman, un scriitor căruia îi place efectiv să citească şi să recitească până la ultimile cote de înţelegere legibilă o serie de câţiva mari maeştri de la care a deprins nu numai secretele meşteşugului de prozator pe spaţii relativ restrânse, dar şi  frecventarea unor subiecte şi teme atât de specifie spiritului şi abisalităţii sufletului slav.  
O surpriză o constituie în economia prozelor din Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi cele şapte piese (Din periodice) care încheie volumul şi care, păstrând oarecum tonul evocator, dar mai atente cu criteriul determinărilor exchibate peste tot de “novelele” lui Radu Cosaşu (“cine? ce? când? cum? unde?”), revine la o proză stenică, preponderant realistă, de pastă bogată, întinsă pe pânză direct cu cuţitul. Efectul este înviorător şi bine-venit, cu atât mai mult cu cât  - o spunea undeva şi Alain -  nimic nu înfrânge gândul trândav al morţii ca o faptă grabnică. Şi apoi, observa acelaşi jurnalist şi filosof, pe măsură ce-ţi împlineşti viaţa mai mult, îţi este tot mai puţin frică s-o pierzi. Or, Dumitru Augustin Doman, scriitor ajuns  la o atare maturitate biologică şi profesională, îşi poate permite, după părerea  mea, de acum înainte, nu numai să scrie fără nici un complex  despre un fenomen întors deja pe toate feţele, dar să şi trăiască ca şi când - de ce nu?  -muritori, noi, oamenii, am fi nemuritori.

                                                            
                                                                    

4 comentarii:

Anonim spunea...

Domnu Doman, de aveți drum pe la România literară, nr.1 și 2 pe 2016 o să cădeți într-o mare dilemă, găsind acolo două puncte de vedere critice / Despre R.Aldulescu și L.I.Stoiciu /. Cei doi, puși sub lupă, lucrează cu același material, adică au o clientelă de alienați mintali, cărora sau care nu se pot exprima decât ca atare. Coana critică, însă, imparțială ca tot românașul, decide că primul, prozatorul, ar fi de fapt un talenta ratat pe când poetul, cică ar fi extraordinar ! Citești, îți faci cruce, scuipi în sân și pleci bolborosind : Mi-e așa de dor să mor, măi Gheorghe ! ( Să fie o provocare la adresa Dvs, D-le Doman ?)

Anonim spunea...

Felicitări! Deși nu cunosc volumul, critica este impresionantă.
Gândiți-vă la Becali! Merită efortul! Ar fi un mare succes!

stefan s. spunea...

Domnule Augustin Doman, știu că țineți mult la scriitorul Radu Aldulescu. Poate n-ați citit, dar Alex Ștefănescu, în România literară, nu-i de părere că Radu Aldulescu e un scriitor mare! Articolul din revistă merită a fi citit (dacă nu cumva ați făcut-o deja). Eu, după cum bine știți, țin un jurnal de simplu cititor : notez în fiecare zi, fără să mă obosesc prea tare, câte ceva în el. Redau mai jos, poate n-ați citit articolul din Rom. lit., notațile mele făcute la mijlocul lunii ianuarie.

Surpriza din primul număr pe 2016 a revistei România literară:

O dată pe lună Alex Ștefănescu va semna rubrica ,,Glorii false”.

Gloria falsă din primul număr al revistei... e Radu Aldulescu!!!

Spune Alex Ștefănescu: ,,Radu Aldulescu, un autor talentat, dar

necultivat, care scrie la nesfârșit despre oamenii de la periferia

societății și despre promiscuitatea vieții lor de fiecare zi, nu este

nici pe departe un scriitor mare (sublinierea mea). A alunecat de

multă vreme în manierism, reciclând la nesfârșit o viziune plebeiană

asupra existenței. Ceea ce părea la început exotic a devenit prin

repetare banal, ceea ce captiva prin pitorescul lumii aduse în prim-

plan a ajuns să plictisească” - 12 ianuarie 2016



Radu Aldulescu ar fi lipsit de o pregătire culturală și intelectuală.

Iată ce scrie dl Alex Ștefănescu: ,,L-am sfătuit (în perioada

comunistă, n.m) să se înscrie la o facultate umanistă (Radu Aldulescu

era un muncitor necalificat pe atunci, n. m), ca să-și completeze

pregătirea intelectuală, dar n-a făcut-o. În lipsa culturii, talentul lui s-a

epuizat repede. Prozatorul a început să se repete, etalând mereu

același spirit plebeian, care i-a adus de la început succes. S-a comportat

ca un copil care, dacă i se spune că e simpatic când scoate limba, o tot

scoate ori de câte ori vrea să placă celor din jur” - 13 ianuarie 2016


Din scrierile lui Radu Aldulescu, susține Alex Ștefănescu, lipsesc

,,rațiunea estetică”, ,,logica epică” și altele, temele se repetă și

devin plictisitoare, iar personajele se zbat (de-a valma și în toate

romanele autorului) ,,într-o aceeași mlaștină morală”. ,,Nu numai

eșecul, ci și succesul este murdar în proza lui Radu Aldulescu”.

Ca să rezum, iată ce am înțeles din spusele domnului Alex

Ștefănescu, un critic literar la care țin foarte mult: Radu Aldulescu

este un scriitor ,,în mod evident talentat”, dar nu un scriitor mare.

,,Din punctul meu de vedere, precizează Alex Ștefănescu, considerarea

lui drept un mare scriitor seamănă cu un caz de hipnoză colectivă” -

14 ianuarie 2016

Nu știu ce să cred. Dvs ce ziceți?
O zi frumoasă vă doresc. Și spor în toate!

Augustin spunea...

Domnule Stefan, eu fac parte din colectivul ăsta mare de hipnotizaţi. Eu i-am citit cele nouă romane ale lui Aldulescu şi-l consider cel mai important romancier de după 1990. Aceeaşi părere mi-a împărtăşit-o şi D. R. Popescu, alt hipnotizat. Modul cum i-a povestit criticul romanele lui Aldulescu, fără să le citească pe toate, şi doar în diagonală, o pot face şi eu cu Tolstoi şi Dostoievski şi să demonstrez că sunt nişte glorii false. Noroc că cei doi ruşi, din gropile lor nu-l deranjează pe critic, că altfel îi desfiinţa şi pe ei după reţeta patentată. Cui prodest?