Viaţa în 250 de cuvinte

                                   Scriitorul Alexandru Jurcan este un spirit polifonic. El scrie poezie, cronică de film şi teatru, eseu, dar mai  ales proză scurtă. În toate genurile, el este lapidar, concentrat, adept vădit al preceptului lui Pitagora multum in parvo. Este şi cazul, desigur, al volumului de povestiri Scorpionul şi fecioara (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015). Aproximativ 250 de cuvinte îi ajung autorului, un fel de Cehov de Huedin, pentru a spune o poveste de viaţă tumultuoasă, vioaie, antrenantă şi veridică, chiar şi atunci când aceasta ia aspecte suprarealiste sau absurde.

         De altfel, la pagina 150, prozatorul creionează o adevărată artă poetică, în sfaturile unui maestru către un învăţăcel: „Copile, fii atent şi bagă-ţi în cap sfaturile mele, n-are rost să descrii realitatea dezlânată. Trebuie să evadezi în ficţiune, să cosmetizezi realul, să-i dai un sens, să îl scoţi din haosul primordial, plictisitor. Crede-mă, am trecut şi eu prin chinurile creaţiei. Vreau să te ajut, să nu devii un grafoman notoriu. Foarte bine că vrei să devii scriitor, nu te lăsa, nu crede că e uşor. Lasă-mă să fiu un guru sever, un povăţuitor încruntat, un profesor perseverent! Nu are rost să scrii două pagini despre spălatul pe dinţi. Ce să înţeleg din asta? Poţi aluneca în ficţiune şi…deodată… pasta de dinţi e otrăvită, să zicem. Nu mă plictisi cu culoarea periuţei, cu tihna gresiei din baie. Fii curajos, visceral, fă să mă doară adrenalina. Spre ficţiune, înainte marş!”

         Relaţiile conjugale reprezintă o temă inepuizabilă pentru Jurcan, autenticitatea textelor venind şi dinspre folosirea persoanei întâi a naraţiunii. Nici o nuanţă nu lipseşte din tot ce înseamnă convieţuirea în doi, ba şi în trei… Tonul este când grav, când ostentativ uşor, de la plâns până la râs fiind un pas, pe care naratorul îl face mereu cu nonşalanţă, rezultând desigur atât de românescul râsu’-plânsu’. Naratorul are umor, ironie, autoironie.

         În Bujori şi sânge, un scriitor de provincie are o idee genială. Pune la cale cu vecina lui Margareta (Maestrul şi Margareta, vezi bine!) scrierea unui roman în care ea va fi făcută personaj negativ cu numele real, după aceea, ea îl va da în judecată, romanul se va vinde într-un tiraj ameţitor, iar ei vor împărţi banii. Târgul fiind făcut, în aceeaşi zi prozatorul scrie primul capitol pe care i-l dă la citit vecinei-personaj. Tocmai atunci soseşte de la muncă din Spania, soţul care în urma lecturii o bate zdravăn pe consoartă, apoi îi bagă pe gât autorului – la propriu – filele scrise, acesta făcându-şi siesta cu un pahar de coniac. E lovit în moalele capului de vecinul neiniţiat în arta ficţiunii şi în grădină „mirosea a bujori, a coniac, a sânge”.

         Exemplară pentru proza scurtă a lui Jurcan este povestirea Mama şi grădinarul.  O familie îşi aduce într-o vizită de câteva zile mama de la ţară. Peste puţin timp, cei doi, soţ şi soţie, trebuie să plece în vacanţă în Caraibe. Ajunşi în insulele exotice, îşi dau seama că au uitat s-o ducă pe bătrână înapoi în sat. Reveniţi în oraş din vilegiatură, o găsesc pe mamă cuplată cu grădinarul Feri, un „ungur politicos”. Şi-au unit singurătăţile, zic ei, şi pretind două camere din casă pentru noua căsnicie. Fiind în săptămâna de miere, stăpânul casei ţine locul grădinarului. Apoi, bătrânii însurăţei pleacă în lună de miere tot în Caraibe, iar la întoarcere vor mai multe camere din casă. Povestirea îmi aduce aminte de filmul englezesc Valetul cu Dirk Bogarde în rolul principal, dar aici în registru umoristico-satiric.

         De cele mai multe ori, autorul/naratorul e cinic, chiar sadic, ca-n Şoarecele dresat. De observat titlurile de fabule. O modestă pensionară văduvă este oripilată de vederea şoarecilor. Şi totuşi, descoperă un şoarece în baie care-i tot aducea pe gresie în fiecare zi bancnote. La un moment dat, descoperă că răposatul ei soţ ascunsese sub vană moştenirea, o adevărată avere. Dar când strecoară mâna să apuce pachetul cu bani, dă de un şoarece şi face infarct.

         Rar e nostalgic, profund uman, ca-n Privirea câinelui. Personajul vrea să plece într-un alt oraş, la o agapă prietenească, dar se întoarce din drum alarmat de privirea câinelui său de la despărţire.

         În povestirea care dă titlul volumului, Jurcan se joacă întrucâtva cu simboluri, cu linia subţire dintre prejudecăţi şi realităţi domestice aberante, cu psihologia unor personaje la marginea abisalului. Aici, Cehov din Huedin face un pas spre Dostoievski din acelaşi orăşel transilvan.

         Alexandru Jurcan este un exemplar prozator al zilelor noastre, când lumea citeşte scurte tablete pe bloguri şi mesaje pe facebook, refuzând superior romanele stufoase ale lui Breban, de pildă. Cărţile lui Jurcan se citesc uşor, dar concluziile nu sunt la fel, el se face că scrie facil, dar te trimite în fundal, la profunzimi.

   (cronică apărută în Argeş, nr. 12/2012)