vineri, 11 decembrie 2015

Scrisori către Rebreanu cu şi fără parfum de epocă




         Neobositul Niculae Gheran, editor de-o viaţă al lui Liviu Rebreanu,  mai începe un proiect editorial de amploare: Scrisori către Rebreanu, literele A-B (Editura Academiei Române Bucureşti, 2014), primul din cele patru proiectate, de data aceasta ajutat de patru colaboratori: Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan şi Lorenţa Popescu. Din cuvânt-înainte aflăm că „pentru o consultare facilă, epistolele reproduse în integralitatea lor au fost grupate la începutul lucrării, în ordinea alfabetică a expeditorilor şi, în cadrul fiecărui expeditor, în ordine cronologică, iar cele de interes secundar într-o Addenda”. Este vorba de un total de 494 de scrisori din perioada interbelică. Trebuie spus de la început că mai mult de 90 la sută din expeditori (în special scriitori şi actori) îi cer câte ceva autorului Pădurii spânzuraţilor, care ocupa anumite funcţii importante în epocă: Director general al Educaţiei Naţionale, director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români etc. I se cer slujbe, felurite intervenţii, punerea în scenă a unor piese, publicarea unor cărţi, cereri de colaborare, măriri de salarii, actriţele reclamă că sunt persecutate de regizorii care nu le distribuie în Julieta şi Ofelia, dar mai ales i se cer ajutoare băneşti, de zici că prozatorul ar fi fost cel mai bogat filantrop din România. Iată cum însuşi Ion Agârbiceanu îi scrie în patru rânduri: „Te rog comunică-mi dacă ai găsit editor; dacă da, mult te-aş ruga să expediezi o anticipaţie; dacă nu, să vin eu până la Bucureşti să văd ce-i de făcut. Am mare nevoie de parale”. De Camil Baltazar ce să mai zicem! Bani şi bani: „Stau cu lucrurile grămadă şi nu pot să mă mut fiindcă nu am 1000-2000 lei negreşit necesari. Părinte al meu sufletesc, bun şi mare şi generos, trebuie să mă ajuţi. Pentru disperarea fiului  Baltazar se mai poate găsi o mie de lei la S.S.R.”  Cam acesta e tonul în sute de scrisori şi cam acestea sunt cererile. Expeditorii sunt şi mari personalităţi care au rămas în istoria literaturii şi culturii româneşti, dar şi mulţi care s-au pierdut pe drum. Te-ai aştepta să găseşti în epistolele acestea parfumul micului Paris din perioada interbelică sau al Tinerei Românii Mari, parfumul de epocă. Ei bine, nu-l prea poţi găsi printre rândurile de cereri de bani şi servicii.
         Chiar şi Episcopul Ioan Bălan al Lugojului intervine la scriitor pentru unul sau altul: „Domnule Rebreanu, Vă rog foarte mult ca să luaţi Domnia Voastră în mână chestia (hm!; n. DAD) pensiei Domnului Mariu Theodorian-Carada (ce nume caragialean!; n. DAD). Acest om, cu cinstea lui, a sărăcit. În scrisul lui e cea mai bună credinţă. Dacă permite statutul Dv. Participarea lui la pensie, oricât de modestă, Vă rog să o faceţi, căci omul are lipsă de aceasta…”  Poate să găseşti puţin dezinteres material doar la pagina luminoasă 289, unde se află scrisoarea modelului, prototipului lui Ion al Glanetaşului. Altfel zis, personajul scria romancierului. El este printre puţinii expeditori care nu-i cere nici bani, nici slujbă, nici pensie, nici rolul lui Hamlet pe scena Naţionalului, deşi - ca-n roman - este obsedat de pământul prea puţin. Ioan Boldijeri din Prislop nu doreşte decât să-l mai aibă o dată musafir în sat pe marele prozator şi să-l ospăteze cu ce s-o găsi. Reproduc scrisoarea cu ortografia originală: "Stimate Dle Liviu,
      fiind zile de toamnă cu cer senin, îmi aduc aminte de viaţa care o avem în viaţa nostră; îndrăznesc ca săţi scriu şi acum după ce sa strecurat pe rând 23 de ani de viaţă.
     Dle Liviu,
     sa strecurat aceştea ani plin de durere şi de suferinţă una care am luat parte la Războiul pentru întregirea Neamului Românesc, a doua greutăţile care le întâmpin şi le port ca un lipsit de toate în zilele acestea care atunci găsesc uşurare când aud cetind Romanul Ion, făcut în vremurile de pe atunci chiar de D-voastră...
     Dar, D-voastră aţi suit treptele înalte ale culturei şi prin vrednicia D-lor Voastre ştiinţa care azi nu purtaţi greutăţi cum le port eu.
      Dle Liviu,
      De când mam căsătorit acum sunt 23 de ani, am 5 copii, care unu lam şi căsătorit, dar moşie am puţină poate, cum ştiţi.
      Dle Liviu
      Dar toată dorinţa mea este ca să te vedem în mijlocul nostru în comuna care ţi-ai petrecut copilăria cel puţin aş dori să ştiu că vă mai gândiţi la locul unde eraţi odată şi trăiesc şi eu ca tot cel fără nicio speranţă de la nime.
     Te îmbrăţişăm ca pe un scump părinte, şiţi trimitem celea mai sincere felicitări din partea mea şi Soţiei şi familiei noastre.
            Ioan Boldijeri şi Soţia Rodovica".
         Volumul acesta de 500 de pagini reprezintă o lucrare de referinţă pentru istoria literară, cu mare interes fiind aşteptate şi celelalte trei.
         (cronică apărută în Argeş, nr. 12/decembrie 2015)

4 comentarii:

Ion Lazu spunea...

Fiindcă veni vorba despre marele nostru Rebreanu, îl rog pe bunul Domn DAD să îngăduie postarea acestui fragment de jurnal, dintr-o trecere a mea ca geolog prospector prin satul Prislop:
”19 mai 1992: Ieri, la Prislop, casa memorială închisă. Ne suim pe prispă, privim prin ferestrele înguste, revenim în stradă, privind jur-împrejur, c a să ne facem o idee de ansamblu, să ne pătrundem de atmosfera locurilor care au inspirat scrierea capodoperei Ion...
Trece un om mai în vîrstă, îi fac semn, se întoarce, intrăm în vorbă, în curând îmi dau seama că ştie totul despre Rebreanu: Tîrlişua, Maieru, Pripasul - şi nu e de mirare, căci săteanul nostru are 75 de ani. Rebreanu venea anual cu soţia la Prislop. A scris Ion pe dealul de vis-a-vis, aveau acolo pămînt şi vie nesistematică, îmi arată exact locul; stătea şi scria sub un brad care acum nu mai e. Rodovica (Ana) a murit prin ‘81, la început nu prea povestea la studenţii care veneau să facă anchete, dar odată Rebreanu i-ar fi spus: Spune aşa cum a fost, nu are rost acum să mai ascunzi. Casa lui Ion era chiar sub drum, nu se mai păstrează nimic. Drumul de pe vremuri spre Năsăud era de la casa lui Rebreanu, plasată în capătul dinspre nord al satului, peste deal, ca pe hartă, nu pe vale, ca acum. Nevasta lui Rebreanu, femeie frumoasă, era jidancă. A venit şi mai de curînd (după moartea romancierului), a întrebat de toţi de prin sat şi a mers să-i vadă pe fiecare. Omul acesta ştie că Rebreanu s-ar fi sinucis cu un pistol, cînd boala l-a răzbit. Despre popa Belciug spune că avea bani la bancă în Năsăud; cînd cu plecarea saşilor, a dat fuga la bancă, a venit acasă, a înhămat, a plecat în galop cu sluga, spre Ieudul de Odorhei, la unii foști consăteni ce promiseseră să vîndă locurile ce le aveau în sat. Înainte să ajungă, calul a crăpat, dar ei pe jos au dat fuga, să fie primii; popa B. a dat bani şi s-a ales cu locuri de arat şi cu pădurea de pe coastă… Pe aceasta la moartea sa a dat-o la patru flăcăi mai săraci. Iar pămîntul cumpărat l-a vîndut în rate femeilor din sat, văduve de război. Fapte bune, deci, creştineşti. Mai aflu că sătenii din Prislop nu au intrat niciodată în colectiv şi de aceea au fost oprimaţi de autorităţile comuniste: o zi acasă şi două la securitate şi acolo bătăi… Trecînd noi trei prin sat (eu, colegul B. şi săteanul cel sfătos), toţi localnicii ne salută şi au în priviri o mîndrie, că sunt consătenii marelui scriitor; chiar şi frumoşii copii de pe drum şi de la ferestre par pătrunşi de onoarea specială de a fi consătenii lui Rebreanu.”

Augustin spunea...

Ei, asta e pagină de istorie literară.

Ion Lazu spunea...

Notele mele de jurnal vor trebui confruntate cu Nicolae Gheran, ca mare știutor (atotștiutor!) despre viața și opera lui Rebreanu, uneori în confruntare chiar cu frații mai mici ai scriitorului. Printre altele, și aceste lucruri care mi-au rămas în minte, din mai vechi lecturi: 1) faptul că despre drama vecinului Ion, scriitorul nostru a aflat, la Bucureștii fiind, dintr-o scrisoare în care una dintre surorile sale îi relatează întâmplări petrecute în Prislop (devenit în roman Pripas), cu trimitere directă la vecinul de peste/sub drum; faptul că realmente, după apariția romanului Ion, care a repurtat în curând un răsunător succes, vecinul Ion (A Glanetașului, în carte) ar fi făcut demersuri insistente, pe cât de puerile și neavenite, pe lângă autor să i se dea și lui o parte cât de mică din câștig. De nu cumva omul nostru din Prislop (care nici de data asta nu se dezminte, ci acționează numai după cum îl duce capul) a făcut un drum special la București, anume pentru acest deziderat, ceea ce ni-l dezvăluie ca om aprig, nu doar pragmatic. Faptul că în scurt timp a bătut în retragere și a produs misive extrem de politicoase spune și asta ceva despre personajul Ion.
La drept vorbind, pe mine m-a impresionat la maximum însuși faptul că Rebreanu și-a făcut timp să revină la Prislop, spre a scrie romanul chiar în locul unde își plasase acțiunea. Nu-mi iese din minte gestul cu care prislopanul cel septuagenar îmi indica exact locul de pe celălalt versant, unde conașul Liviu se nevoia cu scrisul, pe timp de vară, trăgându-se la umbră. Acum mă gândesc și așa: scena poate fi reală, și atribuită perioadei de scriere a lui Ion, când de fapt se putea prea bine să fi fost vorba de o scriere ulterioară, după ce Rebreanu avusese marele succes și consătenii lui îi considerau mișcările cu atenție specială. Un alt fapt care mi-a stârnit entuziasmul este schița satului Prislop, pe care am privit-o îndelung, în nu mai știu care vitrină - desenată de Rebreanu, ca să aibă mereu în fața ochilor spațiul în care evoluau personajele sale. Ideea îi va fi venit chiar la începutul elaborării propriu-zise, când simte nevoia să facă prezentarea teatrului de acțiune, oarecum ca în descrierea unei bătălii ( nu uirăm că Rebreanu avea o temeinică pregătire de ofițer). Satul e văzut ca de sus, din avion, iar de fapt ca într-o riidicare topografică. știm intrările și ieșirile din sat, distanța până în localitățile învecinate. Dar nu cumva sunt aspecte peste care cititorul trece fără păs, pândind declanșarea acțiunii? Eu însumi, ca om ce am trăit o viață de om cu hărțile în mână și cu privirile mutându-se mereu de pe planșă pe relief și tot așa, în fața schiței respective, cu multă migală și adecvare întocmită, ca de un ins cu studii militare, inclusiv de topografie, am început să văd altfel mișcările lui Ion, drumul la horă, ieșirea la arat, etc., etc.
De-ale surtucarilor...

Augustin spunea...

Da, e posibil ca eu să fi citit scrisoarea de mai sus cu o anume doză de naivitate. Poate că şi Ion (al Glanetaşului) să fi fost un interesat, de bani, precum în roman, de pământ...
Ce scrieţi aici e tot de istorie literară...