O cronică la Sâmbătă, duminică și alte singurătăți

                             Viorel Nica

                    La intersecția prozei arborescente cu cea rizomatică

        Diversitatea prozei contemporane nu poate fi pusă de nimeni la îndoială. Dincolo de atari manifestări cât se poate de diverse, strategiile narative nu pot să varieze la infinit, ci se reduc la câteva mai pregnante. Una din ele se străduiește să se plaseze în continuitate, să calchieze demersurile precedente, să cultive epica magna, să se cadențeze compact, să se teritorializeze cu orice chip, să aspire la ceva de ordin major, monumental, să se îngrașe (din semne, forme, perspective, teme) pe cât îi stă în putință, să se proiecteze într-o manieră mai degrabă arborescentă decât rizomatică (dacă ni-i permis să ne prevalăm de acești mai de pe urmă termeni în felul în care ne sugerează Gilles Deleuze și Felix Guattori, autorii temerarei lucrări „Mii de platouri”. Preferându-i arborescenței previzibile, rizomul imprevizibil, cealaltă strategie narativă contemporană se așază curajos în discontinuitate, cartografiază asiduu tot ce se ivește în largul său orizont de explorare, cultivă epica parva, se decadențează și se relativizează ad libitum, se deteritorializează cu voluptate, se complace printre cele de ordin minor, miniatural, desfide orice tentativă de îngrășare, dându-și silința să rămână suplă, slabă, astenică. Evident că aceste strategii pure, ideale, nu le exclud pe cele mixte, libere să configureze în fel și echip, după cum le convine.

       Aflată la intersecția prozei arborescente cu cea rizomatică, producția epică a lui Dumitru Augustin Doman (cuprinsă într-o bună măsură în volumul antologic „Sâmbătă, duminică și alte singurătăți”, publicat de Tipo Moldova, în 2015) ne impresionează prin varietate, alegrețe, ingenuitate și, nu în ultimul rând, prin sporitul grad de reflexivitate. Recurgând la o strategie narativă arborescentă, autorul nuvelei „Sfârșitul apocii cartofilor” (1999) descinde pe teritoriul corupției adânc înrădăcinate nu numai în mentalitate, ci și în practica de zi cu zi, tematizează (într-o modalitate bine cadențată) câteva întâmplări simptomatice din epoca socialistă, copios ironizată. În timp ce participă la „campania cartofilor”, personajele (Nelu, Nae, Tiulescu, Maricica, Adela) fură pe rupte, lucrează într-o neîntreruptă stare de mahmureală, se complac în promiscuitate, corupție, mârșăvie, devin actanţii unor scene saturnalice (calchiate parcă după notoriul Satiricon al lui Petronius). Alcătuită mai degrabă din linii de forţă decât de linii de fugă, existenţa lor depravată alunecă inevitabil spre aneantizarea căutată cu lumânarea. Nimerit printre aceste figuri desfigurate, pernicioase, tânărul scriitor Vasile află de existenţa lumii pe dos, rezistă teritorializării alienante, notează scrupulos ceea ce descoperă în sodomitizatul depozit de cartofi: o formă de viaţă puternic degradată, asemănătoare cu o „blocare într-un mâl” urâcios.

       Obsedat de „mirosul propriului său timp îmbătrânit, personajul principal din scurta, mai puţin arborescenta povestire „Mirosul umblă de colo-colo traversează o acută criză de identitate, neputându-şi da seama ce se întâmplă cu sine, se comportă ca şi cum ar fi „mereu în trecere peste tot”, nu simte câtuşi de puţin nevoia de a se fixa undeva, de a aparţine unui loc anumit.

      Realizată într-o tonalitate confesivă, povestea „Un ocol” îi permite autorului să-şi pună în temă tribulaţiile sentimentale, s-o introducă în câmpul narativ pe Varvara cea neîntrecută în farse, reprezentarea feminităţii alunecătoare, gata să-i scape oricui printre degete, asemănătoare „rusoaicei” plăsmuite de Gib Mihăescu în perioada interbelică.

      În „Bacalaureat”, naratorul euforic îşi exprimă într-o manieră exuberant-lirică bucuria de a trece cu bine un moment dificil din viaţa lui, încununat nu doar cu jinduită promovare, ci şi cu sărbătorirea frenetico-erotică, alături de Florica plină de nuri.

     În „Stratul de protecţie”, visătorul Dan Cosmănescu o pune la probă pe prozaica, fada contabilă Florentina şi constată, cu dezamăgire, că nu corespunde idealului său erotic evanescent.

     Împrumutând forma unui jurnal arborescent, textul intitulat „Văzătorul de măşti” ne transportă în zona Baraoltului, ne face cunoscute câteva din stările de spirit ale autorului ce nu conteneşte să exploreze realitatea imediată, să surprindă o seamă de situaţii mai aparte, specifice cotidianului „tern, fără nici o perspectivă”, aflat la antipodul magiei fascinante.

     Concentratul text „Ţuică mirosind a ţărână” ne povesteşte amuzanta, fantastica întâmplare a lui Gheorghe Ghiţescu ce a ajuns „să trăiască în lumea alcoolurilor tari”, să se integreze în circuitul unei forme de existenţă bachice.

      Negăsind un loc în care să poată ţipa, inginerul din povestea „În căutarea spaţiului pierdut” simte că înnebuneşte, că n-o să mai poată depăşi niciodată situaţia limită în care se află, din interiorul căreia îşi vădeşte dramatica neputinţă de a mai adera la normalitate, de a mai fi aidoma celor ce-şi pot identifica un protector teritoriu de referinţă.

      În volumul de povestiri şi de aforisme „Meseria de a muri” (2001), moartea (surprinsă dintr-o perspectivă mai degrabă rizomatică decât arborescentă) devine preocuparea tematică dominantă. În textul narativ intitulat „Semeţ în clipa morţii” se exprimă ideea că „apropierea morţii îi umanizează până şi pe regii tirani”. Intertextualizând abundent, glisând cu abilitate, rizomizând asiduu, autorul provoacă moartea să iasă din teritoriul său, să se dezvăluie din multiple unghiuri, să se refracte necontenit, să-şi arate punctele tari şi slabe. Interpretând cu abilitate ambiguitatea om-pinguin, mininaraţiunea „Moartea unui pinguin” se dezvoltă într-o tonalitate predominant compasivă. În povestirea „Scris undeva, covorul de zăpadă din zori”, naratorul surescitat relatează experienţa erotică, excentrică, pe care a avut-o cândva cu bătrâna actriţă Cerasela. Aparent curajosul scriitor Aurelian Oprişan, personajul principal al povestirii „Teama de moarte”, care pretinde că nu se teme de nimic, descoperă mijlocită halucinantei Carmen că se teme totuşi de moartea cunoscută indirect.

     Luând o turnură aforistică, textul „Fulgerul ideii” se menţine într-o vibrantă stare de meditaţie asupra omului ce „vine dintr-o singulară şi simplă fericire inconştientă spre colectivităţi tot mai complicate, mai problematice”, asupra ideii ce „ne pătrunde în suflet (…), trece în creier”, după care se autonomizează irevocabil. Temerară mostră de proză autoreferenţial-rizomatică, „Năprasnica sinucidere a lui Augustin Doman” se remarcă prin francheţe, fără ironie, originalitate, inventivitate. În „Oglinda neagră a cafelei”, reflecţia asupra morţii se intensifică dintr-o perspectivă apăsătoare, întrucâtva infernală, aflată mai degrabă la dispoziţia iraţionalului de care proza rizomatică se foloseşte pentru a pătrunde în subteranele existenţei decât a raţionalului. În „Sexy club” ni se oferă o scenă de streptease, salvată de vulgaritatea compromiţătoare graţie fanteziei debordante. În „Omul cu două umbre”, Victor V. descoperă că „în el se mai află o fiinţă, un om oarecum străin, dar ale cărui năravuri (…) îi erau cunoscute”.

      În „Sâmbătă, duminică şi alte singurătăţi”, notaţia aforistică alternează cu cea autoreferenţială, producând o proză rizomatică densă, cu aspect ricanant, înzestrată cu un înalt grad de refracţie. Bătrâna scriitoare Lavinia Deleanu, personajul principal al povestirii „Transfocare în alb” nu ajunge la întâlnirea cu cititorii fiindcă-i luată cu asalt de moartea intempestivă.

      În „Concetăţenii lui Urmuz” (2007), autorul, orientat mai degrabă într-o direcţie rizomatică decât în urna arborescentă, descinde pe tărâmul absurdităţii provinciale, constată că inepţii edili ai micului oraş în care locuieşte habar nu au despre identitatea şi personalitatea originalului scriitor de avangardă, născut cândva chiar în urbea lor, îşi pune în joc inventivitatea semantică spre a da răspuns întrebării „ce este acela un urmuz”, relatează câteva „întâmplări de-a mirărilea”, ironizează „romantica poveste de dragoste (…) dintre şleampăta contabilă Rodica şi (…) prea ghebosul său soţ, Rodion”, îl portretizează (apelând mai degrabă la serviciul liniilor de fugă decât al celor de forţă) pe coruptul „miliardar de carton”, ne înfăţişează „răzvrătirea elefantului Mitică” împotriva lumii corupte şi îmbuibate, pune în temă situaţia excentrică a unui „oraş nimicit de-o urgie bicefală”, pervers regizată de două fete ce-şi dau în judecată concetăţenii pentru nişte insulte imaginare, ne prezintă strania moarte a unei actriţe octogenare care tocmai primise „mortalul premiu prezidenţial”, ne relatează întâmplarea în a cărei desfăşurare sunt implicaţi „marele şef de trib şi fina sa Iulia cea libertină”, plăsmuieşte „povestea combinatului siderurgic cvasi invizibil de lângă furnica măreaţă”, o caricaturizează savuros pe „doamna consilier Marilena Moma ce îşi reprimă timiditatea”, exprimându-şi dispreţul faţă de cei aflaţi la cheremul ei, ne demască felul în care urmează să devină „carne de tun” un boxer provincial, dornic de a câştiga bani cu nemiluita, ne face cunoştinţă cu un „nenorocit de un milion de dolari” (câştigaţi la loterie), ne deconspiră „blestemul Trabantului galben” căruia îi cade victimă norocos-ghinionistul om de afaceri francez Yves Movery, ne face cunoscut fabulosul proiect al patronului Liviu Stoicea ce intenţionează să-i smulgă presei 90% şi să se îmbogăţească într-un mod miraculos, o satirizează pe Loredana „ziarista de şcoală nouă”, ce-şi extrage „orgasmul din editorial”, ne arată cum se descurcă „poetul cu trei picioare” „şi două penisuri”, îl zeflemiseşte pe pseudofilosoful Onu Ionescu aflat într-o stare de mahmureală.

      În „Moartea noastră cea de toate zilele” (2008), expresia aforistică revine în prim-plan, proiectându-se într-o manieră precumpănitor rizomatică, propunându-şi să sondeze misterul morţii de „o seninătate tragică şi infinită”, de o perfecţiune inegalabilă, de o certitudine irevocabilă, diseminându-se în fel şi chip spre a deveni convingătoare, asociindu-se cu câte un fapt divers spre a nu deveni speculaţie deşartă, spre a nu-şi pierde aderenţa faţă de realitatea apropiată, transformându-se (din când în când) într-un scurt, livresc comentariu, concentrându-se ori dilatându-se (după cum e cazul), permiţându-i autorului dornic de „filosofat” şi de narat totodată să-şi oglindească stările de spirit felurite, afişând necontenit, devenind (în registrul minorului asumat intensiv) când lirică, când epică, când dramatică, străduindu-se să ia pulsul văzutului contradictoriu, să adulmece nevăzutul misterios, îndeplinind (de multe ori) un fecund rol euristic, împrumutând forma unui „mozaic care în întregul lui” aspiră „să dea imaginea morţii”, să ne familiarizeze cu nefamiliarul complex, profund, derutant. (cronică apărută în revista „Cafeneaua literară” nr. 12/decembrie 2015)