Mihai
Barbu
Cine
îi poartă sâmbetele (și duminicile) lui Doman ot Curtea de Argeș?
“Uneori, o povestire este o cale mai
bună de a expune un lucru - fie că vorbim de o chestiune
politică, de una economică sau una morală - decât o lucrare teoretică
expozitivă.” Citatul de mai sus aparține
domnilor Mortimer J. Alder și Charles
Van Doren și l-am găsit în volumul lor “Cum se citește o carte”, apărut anul
trecut la Editura “Paralela 45” din Pitești. Autorii cărții îl citează, la
rândul lor, pe E. B. White care a zis, cândva, că “un despot nu se teme de
scriitorii elocvenți care predică libertatea , el se teme de un poet beat care
ar putea face o glumă ce va prinde.” Am
recurs la doi teoreticieni americani, publicați la Pitești, un oraș din
vecinătatea Curții de Argeș, pentru a mă înarma cu “un ghid clasic pentru o lectură inteligentă”, înainte de a scrie despre
ultima carte carte a lui Dumitru Augustin Doman. Ea este intitulată „Sâmbătă,
duminică și alte singurătăți” și a văzut lumina (lină) a tiparului, recent, la
Editura Tipo Moldova, colecția „Opera Omnia. Proză scurtă contemporană.”
Autorul și-a adunat, într-o singură carte, opera de-o viață. În impozantul
volum de 724 de pagini și-au făcut loc “Povestiri cu contrapunct” (1985), „Sfârșitul epocii
cartofilor”, o nuvelă (1999), „Meseria de a muri” (2001), „Concetățenii lui
Urmuz” (2007), „Moartea noastră cea de toate zilele” (2008) urmate de câteva
texte, puține la număr, „Din periodice”. Pentru cei mai tineri decât noi, le
reamintim faptul că Doman a fost un ziarist faimos în perioada de maximă
libertate și înflorire a presei centrale și locale românești. A fost redactor
la „Zig - Zag” în 1990, la „Expres Magazin” (între 1991 și 1992) și la
„Evenimentul zilei” (1992-1997). DAD nu și-a mai trecut, în scurta
autobiografie de la finalul cărții sale, și faptul că a fost redactorul-șef al
unei longevive publicații locale din Curtea de Argeș.
Pentru un
autor de proză scurtă, școala jurnalismului cotidian ni se pare a fi una esențială. Acolo înveți cum să scrii
scurt și la obiect. Înveți, zi de zi, cum să ții în mână cititorul de la
primele rânduri și să nu-i dai drumul decât la final. Cum să-ți găsești
subiecte chiar și în locuri unde nu se întâmplă nimic sau în zilele de week end
în care poporul muncitor intră în rolul unor „burtă-verde” ce cască, mănâncă,
bea sau doarme cu capul pe masă sau pe grătar. Înveți, în mod concret, cum să
dibuiești subiectele, cum să le scoți în lume și cum să le ambalezi ca pe niște
produse de lux ce țin la brand-ul fabricii. Înveți, deasemenea, cum să pui preț
pe detaliul semnificativ acolo unde lumea nu vede deloc griul ci doar două
culori antagonice, albul și negrul. Cum să ai disponibilitatea de te deplasa
mereu în zone de conflict major (casnic sau interetnic). Cum să extragi poezia
dintr-un cotidian abject. Cum să dai titluri memorabile. Cum să rezumi o viață
într-un supratitlu, titlu și-un subtitlu. Și, nu în ultimul rând, cum să scrii
„scurt pe doi”. Cel din urmă exercițiu deși pare la îndemâna tuturor e și cel mai greu de rezolvat. Pe toate cele
mai sus înșirate, Dumitru Augustin Doman le-a deprins cu asupra de măsură.
Deși
născut la Șovarna, în Mehedinți, Doman stă, de-o viață, la Curtea de Argeș. Ca orice cetățean care se respectă el s-ar putea revendica,
din punct de vedere literar, fie din
Meșterul Manole (cel ce a ctitorit faimoasa Mănăstire de pe Argeș în jos), fie
din Urmuz, un magistrat local, plecat la București ca să dea tonul literaturii
absurde de la noi și de aiurea. (Însuși Ionesco se trage din Urmuz dar, zic
gurile rele, nu era prea entuziasmat de proiectata traducerea în franceză a
operei înaintașului său pentru a nu i se vedea, de sub plapumă, rădăcinile
românești.) Și Meșterul Manole și Urmuz au avut parte de morți violente. Unul a
vrut să evadeze de pe acoperișul capodoperei sale încercând să zboare cu niște
aripi de șindrilă, celălalt își zboară creierii într-un boschet, de lângă
Șosea. E de mirare, dată find (i)realitatea imediată, că un alt concetățean al
acestor faimoși înaintași discută, în majoritatea scrierilor sale, despre “Meseria de a muri” și despre ”Năprasnica sinucidere a lui
Augustin Doman”? Nu, hotărât nu! E marca înregistrată a autorului și, la urma
urmei, e și marca orașului. E însăși Moartea „made in Curtea de Arges”.
Ceea ce
îl deosebește pe Doman de iluștrii săi înaintași e faptul că el are o bucurie a vieții și un umor sănătos
care nu poate să-ți scape nici la o primă lectură, nici la una mai aprofundată.
Omul are, în viața de toate zilele și în scrierile sale (care nu au ca obiect
această obsesie a urbei), un haz nebun
(de la A la Z, vorba Urzicii de altădată) și un debordant simț al
autoironiei. E suficient să-i treci în revistă doar câteva titluri ca să-ți dai
seama că Doman nu are nimic din spiritul melancolic peste care plouă, când
minulescian (de trei ori pe săptămână), când permanent, bacovian (plouă, plouă,
plouă...), al înaintașilor săi. Și, am adăuga noi, nici masca tragică afișată sau asumată de foștii
săi concitadini. Față în față cu Moartea, Doman nu are nici atitudinea eroului
balzacian ce i-ar putea zice, când ajunge față în față cu adversarul său de-o
viață, „A nous deux, (verde de ) Paris!”. El e un fel de Mitică Blajinul sau de
Mitică Popescu (eroul camilpetrescian), doi eroi ce aduc în sprijinul teoriei
domaniene o seamă de citate savante culese de peste tot și de pe la toți. Lista
lui Doman este absolut impresionantă și pune alături celebrități și oameni de
rând care au aceeași obsesie (moartea ca motiv literar sau existențial): Emil
Brumaru, Cornel B., Cesare Pavese, Isidor N., Gheorghe Grigurcu, prietenul din
tinerețe Gheorghe Bogorodea, Lev Tolstoi, un copil din clasa a cincea, Virgil
Mazilescu, Miron Costin, Cioran cel parizian, Adrian Maniu, moș Ilie Ionescu de
pe Valea Vâlsanului, Camus, Hemingway, Socrate, Marian Draghici, Daniel Corbu,
Lampedusa, Ion D. Sîrbu, Petru Creția, poetul I.F., Irina Mavrodin, bătrânul
Serafim T. și, desigur, Ivan Bunin, feblețea literară a prozatorului nostru. Toți vor să afle, prin metode doar de
ei știute, cum se naște, cum crește, cum se dezvoltă și cum se degradează om
viu (90 % apă) într-un om mort (100% pământ).
„Nu neaparat în ordinea în ordinea asta”, vorba profesorului de biologie
din liceul “Emil Racoviță’
din Iași. Acestor observații livrești sau luate din viața de zi cu zi a altora,
Doman le pune, mereu, alături constatările sale cotidiene. El vrea ca, astfel,
să i se împlinească o dorință firească. Dorința, fierbinte și rece, de a fi
cândva, vorba lui Marques, “un cadavru (literar!) de familie bună”.
Autorul
e autoironic și umorul său de bună calitate este pus în valoare, prin contrapunct, cu observațiile
reci făcute la răscruce de drumuri și destin postum: “Mă uit în oglinda Ackeronului și mă întreb: sunt încă
viu? Sunt deja mort? Luntrașul mă întreabă: Ai monedă? Să zic da? Mă va trece
râul. Să zic nu? Mă va lăsa? Să caut o cale de mijloc. Am monedă, sunt încă
viu, mă las cu greu trecut dincolo. Și e întuneric peste oglinda apei. Și dacă
va ieși Soarele, ori Luna? Iar luntrașul: Ai monedă? Discul de mărimea ochiului
îmi arde palma. Sunt încă viu? Sunt deja mort?” („Moartea mea e un roman”) Nu
vă lăsați seduși de această mască a lui Doman. El știe ca dacă e să faci, în
teatru, un rol de compoziție e necesar să joci pe „contre emploi”. Adică
împotriva datelor tale personale. Dacă ești, în viață, un bărbat frumos și
superficial joacă, pe scenă, rolul urâtului neînțes și cu suflet mare. Dacă
ești, în particular, un ins plin de umor și cuprins, în permanență, de o
seducătoare „joie de vivre”, ia-ți o mască tragică și declamă roluri din
tragediile grecești. Nu mă îndoiesc că Doman știe aceste lucruri și, de aceea,
intuiția lui de scriitor îl duce în direcția cea bună. El are ceea ce se
numește inteligență artistică nativă și,
grație acestui dat de origine celestă,
el amestecă, în doze juste, râsul cu plânsul pentru a produce, în final,
efectele dramei.
DAD îl
iubește pe rusul Ivan Bunin și într-una din adnotările sale pe marginea „Epitaful”-ui scris de maestrul său e și
cheia acestor sâmbete și duminici domaniene. „Ce se întâmplă acolo am și uitat,
deși am citit-o de zeci de ori. Nu pot fi uitate însă elementele ce o compun și
care ilustrează de fapt melancolia sufletului slav: stepa, lanul de secară,
mesteacănul, troița, văzduhul furios...”
Din sfârșiturile de săptămână marca Doman ne rămân, după ce am uitat ce
se întâmplă acolo, imaginile filtrate prin lumina difuză a soarelui, ploile
fosforescente de petale de cais, ploile tăcute, fascinante ( triste, în fond),
serile cu ceasuri în care se îngână stelele cu magnoliile, serile cu stele
albicioase, stelele galbene, stelele aurii, cu magnolii albe, magnolii
roșietice, magnolii mov, serile în care ești sănătos-tun și n-ai deloc timp să
fii betegos într-un oraș care „se chinuiește
îngrozitor să răzbată deasupra mării de nori și zăpadă topită care-l
acoperă”. Potrivit moșului de 97 de ani, ce sta sub un cireș
înflorit, bând vodcă, fumând trabuc și
cântând (un erou pe care Doman l-a
descoperit, printre alte singurătăți, uitându-se la televizor) “Acesta-i tot secretul!” Nu l-a(m) descoperit
ușor dar, până la urmă, credem că l-a(m) și dovedit…
Post
Scriptum Ca să
răspundem tardiv și la întrebarea din
titlu (“Cine îi poartă sâmbetele lui Doman ot Curtea de Argeș?”) vom rezuma în felul
următor. Omul cu pricina e “Săracul
risipitor”. Datorită lui, beneficiem și de vocea auctorială: “Sunt prea sărac pentru a nu-mi permite să
fiu risipitor: cu banii, cu timpul, cu viața.” “Sâmbătă, duminică și alte
singurătăți” e, însă, luxul pe care autorul și-l permite odată-n viață! A
meritat risipa…
3 comentarii:
Oare, a meritat risipa ? Mă gândesc la Cioran, înălțând ode sinuciderii și mă întreb dacă Domnul Doman nu-i imită tandrețea în arta desăvârșirea artei de curtezan cu care ține să impresioneze moartea ? Urmărind ce, aiasta-i întrebarea...
Ei, Cioran era cabotin, făcea apologia sinuciderii, dar îi plăcea viaţa. Apologia sinuciderii dădea bine operei, dar vinul dădea bine vieţii.
Eu nu fac apologia suicidului, dar scriu cu tandreţe despre moarte pentru a o îmblânzi pe hoaşcă, deşi aceasta face parte din viaţa noastră...
O cronică foarte reușită, zic eu. V-a descusut pe toate părțile, precis și la obiect, domnule Augustin!
Despre moarte... mai cu viață! notam undeva și eu. Și cam așa e și la dvs: moartea e plină de viață! Ca orice altă realitate, desigur...
O viață frumoasă vă doresc!
Toate cele bune!
Trimiteți un comentariu