Poetul care l-a cunoscut pe Dumnezeu

                               

         O „manifestare” în anii ’90 la Festivalul „Tudor Arghezi” de la Târgu Jiu. Numeroasa delegaţie de scriitori ajunge în amfiteatrul plin ochi al unui colegiu. Cum se ajunsese acolo cu întârziere, cum timpul nu mai avea răbdare, se trece fără nici o introducere direct la lansarea unui volum de poezii. Prima care vorbeşte este poeta Paula R., care începe tot fără vreun preambul: „Spiridon Popescu este poetul care l-a cunoscut pe Dumnezeu!” Elevii se uită unii la alţii, năuciţi, nu par a înţelege ceva, dar par a nu mai auzi nimic timp de două ore. Sentinţa i-a copleşit. Se uitau prostiţi la bonomul poet care l-a cunoscut pe Dumnezeu!

                                                           *

         Poem de Octavian Doclin din două versuri „construit” pe-un paradox: „fiindcă ochiul e orb în lumină/cuvântul mut în cuvinte”.

                                                           *

         Visez texte abstracte, derulându-se ca pe monitorul computerului, abstracte dar cu o anumită structură logică. Iar când visez texte, mă trezesc obosit şi surmenat că-mi trebuie trei cafele să-mi reintru în ritm.

                                                           *

         Tolstoi (Lev Tolstoi): „Noi nu iubim oamenii, nu pentru că-i considerăm răi, ci îi considerăm răi pentru că nu-i iubim”.

                                                           *

         Veleitarii au nevoie de anticoncepţionale. Din păcate, ei iau Viagra în exces.

                                                           *

         Însemnarea radicală a lui Malte Laurids Brige despre poezie: „…versurile înseamnă atât de puţin când le scrii prea tânăr. Ar trebui să aştepţi o viaţă întreagă, lungă pe cât se poate, pentru a acumula sens şi dulceaţă şi apoi, chiar la sfârşit, s-ar putea, eventual, să scrii zece rânduri bune”.

                                                           *

         N-am să pot fi niciodată anticar sau traficant de carne vie. „Mărfurile” astea nu sunt de vânzare.

                                                           *

         În 12 februarie 1946, (elevul) Radu Petrescu notează în jurnalul său, în Catalogul mişcărilor mele zilnice:  „Citind Marx, am curioasa senzaţie că mănânc icre”. Desigur, nu era vorba de icre negre, ci de icre ordinare, de marea criză a anilor aceia.

                                                           *

         Nebunii între ei, lucizi şi logici. În Maestrul şi Margareta, Maestrul îi spune poetului Ivan Bezdomnâi: „Vă aflaţi într-un spital de psihiatrie şi tot spuneţi că Diavolul nu există. Zău, asta e ciudat!”

                                                           *

         Era o poetă atât de talentată şi frumoasă încât cei mai mari doi scriitori români de la 1977-1980, să zicem, s-au bătut pentru ea. Nici nu contează dacă a cedat vreunuia făcându-l – vremelnic - fericit. Contează că acum e o bigotă bătrânică, ofilită, scriind leşinate poezii creştine şi hrănindu-se cu buruieni fierte.

                                                           *

         O grilă de lectură a la Emil Brumaru: „Turgheniev, ca de obicei, public, nu ne spune, dar lasă să se înţeleagă că Natalia avea sânii mari. Fetele, cărora le e jenă de umflarea propriilor ţâţe, la o anumită vârstă, umblă pentru a le masca, puţin aduse de spate”. Şi o încheiere de studiu monografic: „Turgheniev iubea în secret mamela”!

                                                           *

         Lectură de adolescenţă: Contele de Monte Cristo. Toate imaginarele mici răzbunări adolescentine erau încununate de o extraordinară poveste.

                                                           *

         Solomon: „Vorbele defăimătorului sunt ca nişte mâncări alese; ele coboară în cămările pântecelui”.

                                                           *

         Rândurile de carte cenzurate în mijlocul de secol de comunism, resimţite din când în când de autor precum durerea piciorului amputat.

                                                           *

         Horia Pătraşcu: „Dumnezeu în calitate de scriitor, autor al Cărţii Vieţii…” Ba, şi al Cărţii Morţii.

                                                           *

         Citatul este ceea ce ai fi vrut (sau, dimpotrivă, nu) să scrii tu însuţi, e locul admirabil în care te-ai întâlnit (sau te-ai evitat) cu autorul citit/citat.

                                                           *

Adevărul trăieşte în centrul minciunii ca atomul în mijlocul moleculei. De obicei, adevărul nu e văzut de nimeni, ca şi atomul de altfel. Aşa e şi realul în centrul marginal al ficţiunii.

                            (text apărut în revista Acolada, nr. 9/septembrie 2015)