marți, 27 octombrie 2015

Cum se iubesc scriitorii

        Ca orice breaslă din România, cea a scriitorilor este unită precum o mână de grăunțe aruncată din avion deasupra Munților Făgăraș.
        Iată o întâmplare povestită de cineva aflat la fața locului.
        La începutul anilor 80, o delegație de scriitori români a participat la un mare festival internațional într-o țară vecină. Totul a fost perfect câteva zile, până la momentul întoarcerii delagației acasă. Dacia poetului Anghel Dumbrăveanu nu mai pornea în nici un fel. S-au bulucit în jurul capotei ridicate mai mulți scriitori, au făcut un colocviu auto ad-hoc și au aflat că lipsește o piesă. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Cum în țara vecină nu se găseau deloc pieste auto de Dacia, un mecanic profesionist a făcut o improvizație și l-a asigurat pe poetul de la Timișoara că va trece granița cu artificiul lui, iar de acolo e simplu să înlocuiască piesa.
       Peste vreo oră, Dacia altui scriitor dădea semne de moarte clinică. Alt colocviu. Cedase o piesă. Alt freamăt, alt zbucium. Dar, la un moment dat, un membru al breslei a salvat situația: avea el piesa. Au mers câțiva mai cunoscători la portbagajul săritorului și acolo chiar se aflau piese auto mai noi sau mai vechi învelite într-un ziar. Se afla chiar și piesa dispărută de la Dacia regretatului Anghel Dumbrăveanu.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Scriitorii sunt după chipul și asemănarea noastră, n-aveau cum se înfățișa altfel decât cu mâna lungă, ochii încruntați spre c(a)/u/rtea vecinului și cu pumnul făcut ghem, gata să lovească pe acela care îi contesta îndreptățirea la primul loc. De fapt, am fost martorul unei asemenea scene în plin București, când Paul Tutungiu, autodecretat cel mai mare poet în viață, sta gata să dea în cel care l-ar fi contrazis/

Augustin spunea...

Bietul Tutungiu, am auzit că era agresiv, egotist/agresiv. Nimic n-a rămas după el...

Şerban Tomşa spunea...

Propusese o interpretare foarte originală a baladei Miorița.