Istoria Regelui Gogoşar (Cartea Românească, 2015)
este cel de-al nouălea roman al lui Radu Aldulescu. Nouă romane valoroase în 25
de ani, unele dintre ele publicate în două sau trei ediţii, reprezintă deja o
operă admirabilă care rostuieşte un nume important în istoria literaturii
române, oricât le-ar sta multora în gât, pentru că omul Aldulescu nu e deloc
comod, deloc reţinut în a spune verde adevărul despre oameni şi vremi, nefiind
nicicum diplomat.
Acţiunea este împărţită în două segmente de momentul 1989, ca şi a altor
cărţi de-ale romancierului, precum de pildă Balzac îşi rotunjea opera în
funcţie de timpul dinainte şi de după Napoleon. Destinul personajului titular,
Emanuel Victor Calomfirescu, supranumit Gogoşar după tatăl Gogu din localitatea
natală Gogoşu, este unul exemplar pentru
România zilelor noastre. Diferitele etape ale vieţii lui, dar şi totalul
acesteia, reprezintă o paradigmă pentru toţi îmbogăţiţii şi îmbuibaţii
postrevoluţionari din România. Personajul acesta cu nume regal este un profesor
la diferite şcoli din Bucureştii anilor ’80, iar în timpul liber un fel de
secretar al cenaclului maestrului Virgil Irimiciuc, poet care cam fluieră în
biserică. Deşi e luat sub aripa lui ocrotitoare, maestrul oferindu-i întreaga
încredere şi accesul la viaţa lui intimă, Emanuel este omul Securităţii,
relatând căpitanului de Securitate Ardeleanu tot ce se întâmplă în cenaclu sau
la chefurile celor doi cu două fete fără prejudecăţi, precum şi concepţiile despre
lume şi viaţă ale maestrului. La un moment dat, cenaclul – Pepiniera – este închis de autorităţi, iar impetuosul conducător al
lui se retrage din viaţa publică. Emanuel se însoară cu Luiza cea plinuţă, una
din cele două fete, pe care profesorul o alintă Miss Piggy, o răsfăţată de
soartă, fiică a unor medici foarte bogaţi, situaţie de care profită din plin şi
eroul lui Radu Aldulescu. Dar, după un incident de la şcoală, în urma căruia
moare un elev, profesorul Emanuel ajunge la închisoarea Colibaşi, de unde scapă
după vreun an, cu o zi înainte de izbucnirea revoluţiei la Bucureşti şi la care participă mai mult din întâmplare.
Evenimentele din decembrie 1989 îi schimbă viaţa radical. Luiza
divorţase de el în lipsă, era un om liber şi avea o dorinţă feroce de a
parveni. Creează una din gazetele de succes din anii ’90, la care şi-l ia
mentor pe maestrul Virgil, căruia-i lasă deplină libertate să se manifeste o
vreme. Cu ajutorul serviciilor, ale partidelor de la putere, îşi dezvoltă
trustul de presă şi se îmbogăţeşte peste măsură, călcând pe cadavre fără
scrupul când e momentul, când i-o cere interesul. Este cazul îndepărtării din
redacţie a maestrului Vergilius: „Aidoma căpitanului viitor colonel Ardelean,
care-i închisese cândva maestrului Pepiniera, Emanuel se simţi dator să-i
închidă uşa-n nas, să-l scoată din redacţie ca pe-o măsea stricată, pe acelaşi
motiv că nu e-n regulă să înjurăm Partidul, pe banii Partidului, eventual în
casa Partidului, care Partid echivala desigur cu Glasul Revoluţiei, alias fosta Securitate, SRI-ul…” Excesele de
toate felurile, de la cele de putere, la cele culinare, bahice, până la cele
sexuale (micuţul oltean având un penis de 28 de centimetri), ajung să-l distrugă
pe cel ce ajunsese un fel de „rege” al tranziţiei româneşti şi moare – ca unele
personaje balzaciene secundare – în timpul unei partide de sex cu nurlia lui
naşă de la cununie. Regele Gogoşar Emanuel Victor Calomfirescu este un om
bolnav, încă unul în galeria vastă a oamenilor bolnavi din romanele lui Radu
Aldulescu. El e bolnav de putere, bolnav psihic, obsedat sexual, bolnav de
grandomanie…
O noutate a recentului roman al lui Aldulescu este părăsirea, mai ales
în partea a doua a cărţii, a mediului marginal, a periferiei oraşului cu
oamenii sărmani care nu se dau în lături de la nimic pentru a supravieţui, şi
îndreptarea atenţiei spre înalta societate, cât de înaltă poate fi societatea
parlamentarilor şi jurnaliştilor şi guvernanţilor români postdecembrişti,
proveniţi/parveniţi din rândul comuniştilor/securiştilor, aici Aldulescu
pierzându-şi neutralitatea naratorului, ci impunându-şi atitudinea
social-politică cu oarecare vehemenţă. Romancierul îşi ia o marjă de siguranţă,
notând pe pagina de gardă: „Aceasta este o lucrare de ficţiune. Orice asemănare
– identificare cu persoane şi situaţii din viaţa reală este întâmplătoare sau
rod al imaginaţiei cititorului şi nu implică nici un fel de responsabilitate
din partea autorului”. Probabil că romancierul are nişte experienţe nefericite
şi acum suflă şi în iaurt. Dar, trebuie observat totuşi, ca un fapt de viitoare
istorie literară, că Emanuel Victor Calomfirescu este un personaj sintetic,
modelele lui putând fi descifrate în patru-cinci jurnalişti faimoşi, unii încă
în viaţă, alţii trecuţi la cele veşnice, unii „participând” cu portretul fizic,
alţii cu legenda, alţii cu tarele lor arhicunoscute. După cum, încă din prima
pagină l-am citit pe maestrul Vergilius avându-l ca model pe regretatul Cezar Ivănescu:
v. portretul fizic, accesele de violenţă, închiderea cenaclului Numele poetului
în anii ’80, cenaclu plin – pe lângă importanţi poeţi de azi – şi de poetese de
care nu s-a mai auzit după aceea, angajat cu o rubrică de pamflet la o gazetă
posdecembristă… Iată că eu sunt cititorul care-mi asum identificarea (parţială,
desigur) unor personaje cu modele din viaţa reală.
Nu lipseşte nici din Istoria
Regelui Gogoşar personajul profetic, cel care anunţă într-un fel
Apocalipsa, jidovul rătăcitor, aici un boschetar din Balta Albă care-l
abordează în stradă pe Emanuel fără să-l cunoască: „Degeaba că minciuna îţi dă
să mănânci şi-ţi ţine de cald, că nu vei mai creşte nici un centimetru, ba
tocmai dimpotrivă. Vei scădea. Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus. Până n-ai să
înveţi să citeşti şi să pătrunzi, n-ai nicio şansă să scapi. Calea mântuirii e
strâmtă şi necăjicioasă, stimate domn, aşa că strâmtorează-te şi necăjeşte-te.
Tot răul spre bine, omule, şi mai ales, omule, nu uita datoria pe care o ai
faţă de om. Să nu uiţi, omule… Glasul i se limpezea treptat, devenind tot mai
ridicat, atingând în sfârşit un apogeu bubuitor: Pocăieşte-te! Tu l-ai omorât
pe Iisus! îl împunse cu arătătorul în piept. Ia-ţi seama, omule! Pocăieşte-te!”
Interesant este că întâlnirea cu „jidovul rătăcitor” a durat, în percepţia lui
Emanuel, doar câteva minute; în realitate, descoperă însă a fost vorba de ore
multe. „regele” nu ia în seamă proorocirea şi nici gând să se strâmtoreze şi să
necăjească, procedând exact pe dos, aruncându-se cu totul în cornul abundenţei,
ceea ce-i va fi fatal în cele din urmă.
Stilul este în linia binecunoscută a romanelor lui Aldulescu, textul are
cursivitate, trecerea de la stilul direct la cel indirect liber se face cu mare
abilitate, abia resimţit. De asemenea, pe nesimţite, în mijlocul acţiunii sau a
unei descrieri intervine cu un monolog interior care, uneori, devine, cum să
zic, dialog interior. Apoi, deşi romanul are cursivitate şi story, linia roşie
a naraţiunii nu este una dreaptă, ci una ciclică, împletită, cu paranteze
narative menite să clarifice episoade ulterioare lăsate voluntar eliptice.
Istoria Regelui Gogoşar este o
construcţie epică solidă, pretabilă şi la o eventuală ecranizare şi, fără
îndoială, unul din cele mai bune romane ale anului editorial 2015, nu şi în
galeria romanelor lui Aldulescu, valoric sub Îngerul încălecat sau Proorocii
Iersusalimului.
(cronică apărută în revista Argeş, nr. 9/septembrie 2015).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu