sâmbătă, 26 septembrie 2015

O aniversare cu sudoare de vin roşu




         „Domnule, eu nu sunt un scriitor ratat, eu n-am scris mai nimic, doar o carte de bucate, nici proiectele nu m-au dat afară din casă, deci n-am avut ce rata!” Aceasta era replica veselă a lui Octavian Vasilian, la o sticlă de vin, când era cazul şi chiar când nu era. Replica aceasta era un fel de carte de vizită pe care o prezenta oricui înainte de a i se cere, înainte de a se face vreo aluzie la această situaţie jenantă, pentru că altfel ar fi fost foarte afectat şi i-ar fi trebuit o cantitate dublă de vin pentru a-i trece angoasa provocată de o eventuală şi nevinovată aluzie la lipsa lui de operă. Altfel zis, acesta era afişul electoral, cu acesta defila.
         Acum e septembrie, jumătatea lui septembrie, soarele străluceşte cum e mai plăcut, nici prea tare, nici ca unul cu dinţi. E o plăcere să te plimbi într-o dimineaţă de mijloc de septembrie. Dar, deodată îi iese în cale, în Calea Victoriei, Casa Scriitorilor, cu restaurantul ei cu tot. Se opreşte în curte, între statuetele de marmură, nuduri de nimfe autohtone (sau nu!),  şi priveşte prin crengile copacilor seculari cerul albastru, cu soarele încercând să se strecoare timid. Octavian, Tavi pentru mulţii săi prieteni, lasă astrul zilei în chinul lui de a-şi strecura razele prin crengile copacilor, iar el se strecoară ţanţoş şi fără nici o oprelişte în sediul Uniunii Scriitorilor, traversează holul cu canapele de epocă, repede, parcă din teama de a nu-l opri cineva, şi intră în sala restaurantului. E o linişte deplină. Sala e goală, cu stucaturile ei impresionante, cu pereţii bine aranjaţi ca-n palatele veneţiene de secol XIX. Abia când se mai obişnuieşte cu semiîntunericul, îl zăreşte la ultima masă din colţ pe Petru Creţulescu care-şi drămuieşte un pahar de vodcă. Este ora 10,30, ceasul la care, se ştie, Petru şi-a încheiat cele două ore de curs de greacă veche la universitate şi-şi face obişnuitul popas la o vodcă înainte de a ajunge la Biblioteca Academiei unde se cufundă până peste cap în manuscrisele prăfuite ale lui Eminescu. Tavi e chiar enervat de programul strict pe care şi-l impune Petru.
         Dar, dincolo de rezerva asta, merge şnur la masa profesorului şi eminescologului. Se firitisesc, apoi Tavi găseşte un prilej pentru a-şi prezenta cartea de vizită de mai sus. Dar, aşezatul domn Petru Creţulescu îi spune cu toată seriozitatea:
         „N-ar fi prea bine s-o spui aşa de des. Zaharia Stancu chiar n-ar trebui să audă, că nu-ţi va mai aproba împrumuturile de la Fondul Literar…”
         „Cred că ai dreptate. Uite, chiar astăzi trebuie să merg cu o cerere la el. Ştii, e ziua mea, astăzi împlinesc 60 de ani şi aş vrea să-ţi fac cinste cu o vodcă, dar n-am o leţcaie”.
         „O, la mulţi ani!, îi urează Petru. Nu-i nimic, fac eu cinste” şi deja comandă ospătăriţei Miţi o vodcă mare pentru Tavi şi una mică pentru el. Vodca oferită de molcomul domn Petru e  un bun început al zilei pentru Tavi. Îi mulţumeşte profesorului grizonant şi-l salută afabil la plecarea acestuia spre manuscrisele lui Eminescu.

         Zaharia Stancu l-a primit în vastul său birou de la etajul întâi, gardat de Traian Iancu, preşedintele Fondului Literar, un fel de ministru al finanţelor scriitoriceşti. Bătrânul boier…desculţ, prozator de Teleorman, i-a luat cererea, a citit-o, a corectat cu creionul roşu de pe birou o nevinovată greşeală de ortografie şi l-a întrebat:
         „Pentru ce-ţi trebuie atâţia bani? 60 000 de lei? Asta înseamnă vreo 40 de salarii!”
         „Păi, astăzi e ziua mea, domnule preşedinte, împlinesc o vârstă rotundă şi de 10 000 vreau să-i cumpăr flori şi şampanie iubitei mele. Iar cu 50 000 vreau să trăiesc până anul viitor, când voi termina cartea la care scriu…”
         „Da-da, zice autorul Desculţ-ului, 10 000 se aprobă, iubita nu trebuie să sufere de sărăcia dumitale, se aprobă 10 000, se aprobă, poţi să-i iei după-amiază de la casierie. Pentru ceilalţi 50 000 vii săptămâna viitoare cu un proiect al cărţii în trei-patru pagini…”

         Revenit din aerul rarefiat de la etaj al conducerii Uniunii, Tavi găseşte restaurantul deja pe jumătate plin. Chiar şi masa din colţul celălalt al sălii este ocupată de poetul Eugen Jebeleanu, cel care are o funcţie foarte importantă în stat, chestie pentru care beneficiază de această masă rezervată permanent, chiar şi pe perioada în care lipseşte două-trei săptămâni din ţară.  Liniştit de promisiunea preşedintelui care semnează ZS, Tavi merge şi se aşează liniştit la masa la care a băut vodca oferită de eminescologul Petru Creţulescu. Înainte de a apărea la masă Miţi, ospătăriţa cu profil de Cleopatră, fostă colegă cu Nicolae Labiş la Şcoala de Literatură de pe Kiselef 10, să-i ceară comanda şi să-l pună într-o situaţie penibilă cu cei zero lei din buzunarul său, ei bine, înainte de acest moment penibil, se aşează pe scaunul de alături, fără a-i cere voie nici măcar formal, Daniel Vorvoreanu. Acesta este un fel de serviciu de informaţii al Uniunii, operă având de fapt cam cât el, adică o plachetă de versuri. Din acest punct de vedere – deci de şef de serviciu de informaţii - îl şi atenţionează: „Bătrâne, astăzi îşi iau drepturile de autor cinci prieteni. Suma cea mai mare o ia Radu Comşeanu, vreo 125 000, dar acesta, ca de obicei, nu vine aici. De la el, ne ştergem pe bot. Dar, ia 85 000 amicul nostru Tudor Georgescu, sonetistul/rondelistul. Diseară nu va pleca acasă cu jumătate din bani. Ce să-ţi spun că debutantul Lorin Nicolaiciuc de la Iaşi ia exact 43 000 de lei şi toţi congenerii săi jură că va pleca fără nici un ban acasă, pe malul Bahluiului. Deci, dragă Tavi, să comandăm”. E şi timpul, pentru că Miţi, bruneta colegă a lui Labiş, soseşte la masă şi-i întreabă: „Dragilor, mâncare, băutură?” Vorvoreanu, sigur pe el, ca orice şef de serviciu de informaţii, comandă cu toată certitudinea: „Miţi, la început, câte o vodcă dublă, în timp ce se părpăleşte la grătar o friptură de viţel. În timpul ăsta să fie la frigider o sticlă de cabernet de Dealu Mare, ba două, şi apă minerală, fireşte. La vodcă mai ai pe undeva dosite nişte icre negre?” „Poate mai găsim” zâmbeşte Miţi.
         „Dar, dacă nu vin autorii cu drepturile lor aici şi se duc la Athene Palace?” întreabă Tavi îngrijorat”. „Exclus, doar ţi-am spus că m-am informat până la ultimul detaliu”, îl linişteşte Daniel. „Şi pe urmă, continuă el, doar ştii că ăsta-i singurul restaurant din România unde vii cu zero lei, mănânci şi bei pe săturate, te dai şi în spectacol, dacă vrei şi ai şi talentul ăsta, iar la închidere mai primeşti şi o sută de lei pentru taxi…” „Şi totuşi, n-ar trebui să ne facem nişte procese de conştiinţă, ca să zic aşa? Mi-e cam teamă s-o spun pe-a dreaptă, dar asta e o escrocherie, în fond…” „Dragul meu, e o prostie, te-ai damblagit? Procesele de conştiinţă nu sunt pentru noi, ci pentru poetesele virgine, bea-ţi vodca liniştit, o picătură să nu-ţi stea în gât. Nu suntem noi, scriitorii, o familie? Ba bine că nu! Toţi la muncă, toţi la distracţie!” „Da, dar munca noastră înseamnă doar câte o carte pe care am luat drepturi de autor cât pentru zece…” „Te rog, acum suntem la capitolul destindere, dimineaţă ne vom gândi şi la creaţie, cu toată luciditatea mahmurelii de rigoare. Şi poate că literatura cere şi astfel de sacrificii, să-i tapăm de-o friptură şi o sticlă de vin pe unul, pe altul din colegi. Dar, nu trebuie să ne facem procese de conştiinţă, că altfel se duce dracului tot farmecul creaţiei, înseamnă că nu ne ridicăm la nivelul de sus al ficţiunii”.

         Puţin după prânz, salonul restaurantului era plin ochi, încât se mai aduceau scaune de pe hol şi se ataşau la mese. Cam pe atunci, şi-a făcut apariţia în uşă masivul poet Tudor Georgescu, fost rugbist în linia de trei sferturi la Griviţa Roşie şi în Naţională. Expansiv, a slobozit încă de la intrare strigătul :”Un salut din vechea Troie: Ahoe!” Şi apoi: „Trăiască Uniunea Sovietică care ne deretică!” Apoi, ţanţoş şi fălos ca un semn de exclamare în mişcare, s-a întors spre masa lui Jebeleanu şi-a strigat: „Trăiască şi Jebe/că ne trebe!” Şi-a pornit prin salon ca elefantul prin magazinul de porţelanuri în căutarea unui loc, mai împiedicându-se în scaunul unei poetese, mai mişcând colţul unei mese, mai atingând în treacăt chelia respectuoasă a vreunui romancier, în timp ce zumzetul de uriaş stup în lucru se întrerupsese brusc. N-a găsit loc până a ajuns la masa celor doi. „Ahoe!” i-a salutat el. „E liber vreunul din scaunele astea două?” „Amândouă sunt ale dvs., domnule Tudor, dvs. fiind mai mare vi le-am rezervat pe amândouă, pentru fiecare bucă unul.” „Bravo, băieţi! Fac cinste!” i-a asigurat şi s-a aşezat temeinic.
         Chiar în momentul când Miţi îi lua comanda sonetistului, pe lângă masa lor tocmai trecea un scriitor necunoscut. „Tinere, l-a abordat Tudor, faci şi tu cinste cu o sticlă de vin?” „N-am o leţcaie, domnule Georgescu, îmi pare atât de rău!...” „N-ai? Miţi, dă-i tu o sticlă de vin tânărului domn, o achit eu…” E un semn clar precum cerul senin de afară că începea epoca cadorisirilor multilateral ofertate.

         „Eşti un bou!” se aude din mijlocul restaurantului. Teodor Ţopciu îl gratulează pe cel de-al şaptelea prieten pe ziua de azi: „Eşti un dobitoc, un bou, asta eşti, domnule!”

         La masa de la uşa bucătăriei, tânărul poet ieşean Lorin Nicolaiciuc, roşu la faţă ca un rac din oala cu aburi, cu o bărbuţă castanie şi cu părul vâlvoi, ridicat în picioare, le recită comesenilor poezii din volumul său de debut. Convivii aplaudă ca la panaramă, doar Virgil Mazilescu zice reţinut: „Hm! Sunt interesante versurile. Mai comanzi o vodcă pentru mine?” Daniel Vorvoreanu a fost lângă masa poetului încă de la al doilea poem recitat, a aplaudat şi el cu aplomb şi chiar l-a firitisit: „Tinere, eşti un poet mare. Viitorului literaturii române în tine i-e nădejdea”. „Mulţumesc, mulţumesc! i-a răspuns Nicolaiciuc, cu ce te pot cinsti?” „Nu trebuie, eu te apreciez aşa, din convingere, gratuit, dar nu refuz o sticlă de cabernet de Dealul Mare”.

         Iar în mijlocul restaurantului, Ţopciu, cu voce puternică de bariton: „Domnule, eşti un cretin şi un dobitoc. Asta eşti, domnule! Ţi-o spun cu tot respectul!”

         Cât a lipsit Daniel, la masă deja au apărut fripturile, dar şi poetul Marcel Stanoevici, care-l gratulează cu talent pe Tudor, chestie pentru care acesta îl şi îndeamnă să-şi comande ceva de băut, chiar şi de mâncat. Zumzetul de stup al salonului de mai devreme se transformă treptat în atmosferă de gală de box de la sala polivalentă din Parcul Tineretului. Pe acest fond, se iveşte lângă masă poetul Dan Deşliu, sobru şi elegant, cu cămaşă neagră la costum negru. „Domnule Marcel, îl abordează el pe confratele mai tânăr, v-am împrumutat cu 300 de lei de acum o jumătate de an. Vă rog să vă plătiţi datoria!” „Domnule Deşliu, mi-ar fi ruşine să fiu în locul dumneavoastră! Păi, ştiţi dvs. ce rău mare mi-aţi făcut? Vă închipuiţi ce poet important eram eu acum dacă nu trebuia să învăţ în copilărie poemele dvs. proletcultiste şi atât de proaste, Minerii din Maramureş şi Lazăr de la Rusca? Şi acum vreţi 300 de lei? Vă rog să dispăreţi! Ba chiar să ieşiţi din Casa Scriitorilor! Ei!” Ciocnirile de pahare şi zgomotul metalic al tacâmurilor în farfurii au însoţit retragerea învinsului Dan Deşliu.

         …”Domnule, eşti un mare dobitoc, cu tot respectul, eşti un idiot patentat!...”

         Clinchet de pahare, de cuţite şi furculiţe, un impromptu  interpretat de orchestra agitată a Uniunii Scriitorilor…

         „Trăiască Uniunea Sovietică/care ne deretică!...”, prilej pentru orchestră să amuţească brusc pentru vreo două minute, instrumentiştii alunecând cu nasurile în farfurii şi pahare…

         Când pendula din colţul restaurantului bate de douăsprezece ori miezul nopţii, Octavian Vasilian – însoţit îndeaproape de Daniel Vorvoreanu ca de o gardă de corp – iese din restaurant. A obţinut de la sonetistul Tudor Georgescu, fără mari eforturi, şi suta de lei de taxi. În semiîntunericul din holul Casei Scriitorilor, vede pe tavan un înger de ipsos, vopsit în verzuliu, are şi puţulică, remarcă el, hm! înger cu puţulică, dar îngerul e înger, îşi zice, e trimisul Domnului, ce dracu’, aşa că se pune în genunchi şi se roagă, cu voce tare la început, în şoaptă mai apoi, după ce-l vede pe Vorvoreanu ascultându-l, şi în sfârşit în gând. Şi deodată, prin toţi porii, Octavian Vasilian transpiră vin roşu, o sudoare abundentă de vin roşu, cu stropi care ţâşnesc din el şi cad ca o mică ploaie ca de sânge pe mozaicul holului Casei Scriitorilor din Calea Victoriei.

(povestire apărută în revista Familia de la Oradea, nr. 7-8/iulie august/2015.)

        

        



        
       

6 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Maestre DAD,
Admirabilă povestire! Felicitări! O anumită realitate e narată după o partitură inspirată. Ceva asemănător, dar în alt registru, a făcut și Truman Capote în unele dintre povestirile din ”Muzică pentru cameleoni”.
Unul dintre marile mele regrete este că nu l-am prins în viață pe Zaharia Stancu în perioada în care începusem să întristez hârtia cu rândurile mele. Se pare că a fost, orice s-ar spune, o personalitate fascinantă, asigurând scriitorilor condiții care vor deveni, cu timpul, subiecte de legendă.

Augustin spunea...

Da, este ceva între realitate şi ficţiune. Pe Zaharia Stancu l-am făcut personaj exact pentru că s-a luptat enorm pentru scriitori. Deşi, în anii proletcultismului a fost unul pe linie... Dar, dacă USR va mai exista un milion de ani, niciodată scriitorii nu vor mai avea statutul de pe vremea lui. Ai înţeles mesajul, dragă Şerban. Îţi mulţumesc şi te îmbrăţişez!

Anonim spunea...

Rectificare. Domnu DAD, jos pălărie ! Și cu toate acestea, nu pot să nu vă sugerez a face, într-o formă definitivă, rectificarea de rigoare. Nu de alta, da, am fost martorul credibil al celor petrecute și narate de către Dvs. Deci, în fraza : Iar în mijlocul restaurantului, Țopciu, cu voce puternică de bariton : „Domnule, ești un cretin,și-un dobitoc. Asta ești, domnule. Ți-o spun cu tot respectul”
Reproducerea e întocmai, exceptând finalul care a fost astfel : Ți-o spun ca la un frate !

Anonim spunea...

PS/ finalul e admirabil !

Augustin spunea...

Mda, finalul povestirii este întrucâtva o...blasfemie. Într-una din Evenghelii, în Grădina Ghetsimani, IIsus transpiră sânge. De-acolo m-am insipirat ca prăpăditul de personaj al meu să transpire cabernet de Dealu Mare...

Popa spunea...


Parintele Calistrat de la Vladiceni :

" Ce face umanitatea de 2000 de ani? Aşteaptă Sfârşitul ..... prostii de tot felul. Şi se uită Dumnezeu la noi şi spune: Oare ăştia sunt tâmpiţi? De pocăit nu se pocăiesc, de postit nu postesc, de curvărie nu se lasă, de băut nu se lasă, ..., de duşmănie nu se lasă, dar îi interesează când vin Eu! Ce-o fi în capul lor? "