Merele de aur pe poliţe de argint

                              A scrie proză? întreabă Matei cel cu mintea-n nori. Nimic mai simplu. Scrii poezie fără să ai talent şi iese proză veritabilă, bună sau proastă, dar veritabilă!

                                                           *

         Citesc aproape zilnic din masivul jurnal al lui Ion Lazu, jurnalul ultimului deceniu ceauşist: Vreme închisă. O notă din 20 mai 1980 e o adevărată proză concentrată în câteva rânduri. O reproduc cu plăcere:
          "Ţăranul filosof care plângea privind stelele. Căsătorit cu o frumoasă care îl sufoca pur şi simplu cu drăgălăşenia şi în schimb neglija gospodăria. O lasă şi ia una urâtă şi harnică foc, dar asta îl înşela cu vecinul. O ţine de vorbă toată noaptea şi femeia prea obosită, ca prin vis, recunoaşte că l-a înşelat. Acum bucovineanul nostru are el însuşi o amantă, "spurcata din vale", cum o numeşte cu ciudă soţia; se duce primăvara să-i are şi ei; de Anul Nou aceea îşi trimite fetiţa cu sorcova, soţia ştie că e fata bărbatului ei..."

                                                           *

         A da un citat dintr-un autor celebru fără să-l comentezi cumva e ca şi cum ţi l-ai însuşit ca pe o convingere a ta în sensul acela.

                                                           *

         Orchestra maimuţelor de la Marele Bal al Satanei din Maestrul şi Margareta: „Pe estrada din spatele lalelelor, unde cântase orchestra regelui valsului, acum se scălâmbăiau, într-un fel de jazz, maimuţe. O gorilă uriaşă, cu favoriţi zburliţi, cu o trompetă în mână, dansând greoi, dirija. Pe un rând stăteau urangutanii, suflau în trompete strălucitoare. Pe umerii lor, sub formă de evantai, se instalaseră cimpanzeii veseli, cu armonici. Doi paviani cu coame ca de leu cântau la piane, şi pianele acestea nici nu se auzeau în larma, piuitul şi bubuitul saxofoanelor, viorilor şi tobelor din labele gibonilor, mandrililor şi macacilor…” Satana şi muzica!

                                                           *

         Cronică de familie (Petru Dumitriu), dincolo de discutabile teze şi antiteze, un roman perfect compoziţional, construit din scene şi portrete, una/unul, după alta/altul: scenă-portret-scenă-portret… Un cerc perfect.

                                                           *

         Locurile comode/incomode de lectură pentru Emil Brumaru, de la tinereţe până la senectute: „Pat, fotoliu, covor întins pe pământ într-o colibă confecţionată de mine, copac, într-un compartiment de vagon stricat şi dus pe linie moartă, pe-o insuliţă de pe râul Argeş, la Curtea de Argeş, aşezând cartea pe fesele musai goale ale unei femei destul de atrăgătoare. Inedit e să mergi pe stradă citind un volum gros, eventual o enciclopedie: atragi atenţia, ţipetele fac wow!”

                                                           *

         Scriitorii sunt îndeobşte de două feluri: orgolioşii, vanitoşii, pe de o parte, şi modeştii, pe de alta.

         Orgolioşii sunt de o singură categorie: vanitoşii.

         Modeştii sunt de două feluri: 1) cei care declară public: „Sunt modest, dar vreau să se ştie” şi 2) cei care declară: „Sunt modest şi vreau să nu se ştie!” Notă: modeştii din categoria a doua fac parte din prima categorie.

                                                           *

         Aforismul ca o căsuţă alcătuită dintr-o cameră şi un holişor strălucitor. După ce l-a scris, autorul iese în prag, pe scăriţa din două trepte scunde, se uită în zare şi vede romanul apropiindu-se înspăimântător, ca un bloc zgârie nori, negru, întunecat, măreţ.

                                                           *

         Solomon cel înţelept: „Ca merele de aur pe poliţe de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui”. Să luăm aminte! Mere de aur pe poliţe de argint trebuie să fie cuvintele în carte, cărţile în bibliotecă… Altfel, tot vorba lui Solomon, totul e zădărnicie şi vânare de vânt.

                                                           *  

         Vom putea găsi în vreun jurnal de azi, deci pe vreun blog, o însemnare de-o asemenea trăire simplă şi profundă precum cea din 29 mai 1903 din Jurnalul contelui Tolstoi?: „Seara am umblat şi m-am entuziasmat de frumuseţea naturii…”

                                                           *

         Poezia este geamul prin care vedem din afară înlăuntrul, din Univers Cosmosul, dinspre formă fondul, dinspre atmosfera cea mai rarefiată miezul de diamant al planetei. Cel puţin asta ne sugerează Nichita Danilov: „Pe un zid complet alb mi-am desenat/imaginea propriei mele absenţe./Astfel: în loc de ochi:/o gaură neagră în zid./În loc de picioare:/o gaură neagră în mijlocul zidului,/după care m-am prăbuşit înăuntru”.

                                                           *

         În zi de vară, călătoresc din sudul României până dincolo de centru, spre nord. Plec de la un Olt lat cât Dunărea şi luat cu peisajele, cu oraşele, cu oamenii, mă trezesc pe la Izvorul Mureşului unde Oltul este cât un şanţ plin de apă după o ploaie torenţială de vară. Similitudinea e cu romancierul de tetralogii de 80 de ani care în urmă cu şase decenii scria nişte schiţe de o pagină.

                                                           *

         Adevărata originalitate a omului pusă în evidenţă de Cioran: „Să nu mai ai nimic în comun cu oamenii în afara faptului de a fi om”.

                                                           *

         „N-ai mai publicat nici o carte de cinci ani!” mi se spune cu un vag accent denigrator sau măcar de reproş. I-aş putea spune că am patru cărţi în manuscris. Dar, îi răspund molcom: „Ştii de câţi ani nu mai publicase Cervantes o carte înainte de Don Quijote? De douăzeci de ani…” Şi l-am impresionat pe amicul meu, deşi pe mine m-a ferit Dumnezeu de a avea în lucru un Don Quijote!

                                                           *

         Scriitorul cu opera deja încheiată, cu Operele complete editate, întreabă:

-          Cum se rezolvă acum întâmpinarea definitivă a receptării operei mele?

I se răspunde:

- Prin câteva note laudative de zece rânduri şi cam atât…

- Şi asta ajută consacrării definitive?

- Nu, dar aşa vă obişnuiţi cu posteritatea!...

    (text apărut în revista Acolada, nr. 7-8/2015)