A scrie proză? întreabă Matei cel cu mintea-n nori. Nimic mai simplu.
Scrii poezie fără să ai talent şi iese proză veritabilă, bună sau proastă, dar
veritabilă!
*
Citesc aproape zilnic din masivul jurnal al lui Ion Lazu, jurnalul
ultimului deceniu ceauşist: Vreme închisă. O notă din 20 mai 1980 e o
adevărată proză concentrată în câteva rânduri. O reproduc cu plăcere:
"Ţăranul filosof care plângea privind stelele. Căsătorit cu o frumoasă care îl sufoca pur şi simplu cu drăgălăşenia şi în schimb neglija gospodăria. O lasă şi ia una urâtă şi harnică foc, dar asta îl înşela cu vecinul. O ţine de vorbă toată noaptea şi femeia prea obosită, ca prin vis, recunoaşte că l-a înşelat. Acum bucovineanul nostru are el însuşi o amantă, "spurcata din vale", cum o numeşte cu ciudă soţia; se duce primăvara să-i are şi ei; de Anul Nou aceea îşi trimite fetiţa cu sorcova, soţia ştie că e fata bărbatului ei..."
"Ţăranul filosof care plângea privind stelele. Căsătorit cu o frumoasă care îl sufoca pur şi simplu cu drăgălăşenia şi în schimb neglija gospodăria. O lasă şi ia una urâtă şi harnică foc, dar asta îl înşela cu vecinul. O ţine de vorbă toată noaptea şi femeia prea obosită, ca prin vis, recunoaşte că l-a înşelat. Acum bucovineanul nostru are el însuşi o amantă, "spurcata din vale", cum o numeşte cu ciudă soţia; se duce primăvara să-i are şi ei; de Anul Nou aceea îşi trimite fetiţa cu sorcova, soţia ştie că e fata bărbatului ei..."
*
A da un citat dintr-un autor celebru fără să-l comentezi cumva e ca şi
cum ţi l-ai însuşit ca pe o convingere a ta în sensul acela.
*
Orchestra maimuţelor de la Marele Bal
al Satanei din Maestrul şi Margareta: „Pe estrada din spatele
lalelelor, unde cântase orchestra regelui valsului, acum se scălâmbăiau,
într-un fel de jazz, maimuţe. O gorilă uriaşă, cu favoriţi zburliţi, cu o
trompetă în mână, dansând greoi, dirija. Pe un rând stăteau urangutanii, suflau
în trompete strălucitoare. Pe umerii lor, sub formă de evantai, se instalaseră
cimpanzeii veseli, cu armonici. Doi paviani cu coame ca de leu cântau la piane,
şi pianele acestea nici nu se auzeau în larma, piuitul şi bubuitul
saxofoanelor, viorilor şi tobelor din labele gibonilor, mandrililor şi
macacilor…” Satana şi muzica!
*
Cronică de familie (Petru
Dumitriu), dincolo de discutabile teze şi antiteze, un roman perfect
compoziţional, construit din scene şi portrete, una/unul, după alta/altul:
scenă-portret-scenă-portret… Un cerc perfect.
*
Locurile comode/incomode de lectură pentru Emil Brumaru, de la tinereţe
până la senectute: „Pat, fotoliu, covor întins pe pământ într-o colibă
confecţionată de mine, copac, într-un compartiment de vagon stricat şi dus pe
linie moartă, pe-o insuliţă de pe râul Argeş, la Curtea de Argeş, aşezând
cartea pe fesele musai goale ale unei femei destul de atrăgătoare. Inedit e să
mergi pe stradă citind un volum gros, eventual o enciclopedie: atragi atenţia,
ţipetele fac wow!”
*
Scriitorii sunt îndeobşte de două feluri: orgolioşii, vanitoşii, pe de o
parte, şi modeştii, pe de alta.
Orgolioşii sunt de o singură categorie: vanitoşii.
Modeştii sunt de două feluri: 1) cei care declară public: „Sunt modest,
dar vreau să se ştie” şi 2) cei care declară: „Sunt modest şi vreau să nu se
ştie!” Notă: modeştii din categoria a doua fac parte din prima categorie.
*
Aforismul ca o căsuţă alcătuită dintr-o cameră şi un holişor
strălucitor. După ce l-a scris, autorul iese în prag, pe scăriţa din două
trepte scunde, se uită în zare şi vede romanul apropiindu-se înspăimântător, ca
un bloc zgârie nori, negru, întunecat, măreţ.
*
Solomon cel înţelept: „Ca merele de aur pe poliţe de argint, aşa este
cuvântul spus la locul lui”. Să luăm aminte! Mere de aur pe poliţe de argint
trebuie să fie cuvintele în carte, cărţile în bibliotecă… Altfel, tot vorba lui
Solomon, totul e zădărnicie şi vânare de vânt.
*
Vom putea găsi în vreun jurnal de azi, deci pe
vreun blog, o însemnare de-o asemenea trăire simplă şi profundă precum cea din
29 mai 1903 din Jurnalul contelui
Tolstoi?: „Seara am umblat şi m-am entuziasmat de frumuseţea naturii…”
*
Poezia este geamul prin care vedem din afară
înlăuntrul, din Univers Cosmosul, dinspre formă fondul, dinspre atmosfera cea
mai rarefiată miezul de diamant al planetei. Cel puţin asta ne sugerează
Nichita Danilov: „Pe un zid complet alb mi-am desenat/imaginea propriei mele
absenţe./Astfel: în loc de ochi:/o gaură neagră în zid./În loc de picioare:/o
gaură neagră în mijlocul zidului,/după care m-am prăbuşit înăuntru”.
*
În zi de vară, călătoresc din sudul României până dincolo de centru, spre
nord. Plec de la un Olt lat cât Dunărea şi luat cu peisajele, cu oraşele, cu
oamenii, mă trezesc pe la Izvorul Mureşului
unde Oltul este cât un şanţ plin de apă după o ploaie torenţială de vară. Similitudinea
e cu romancierul de tetralogii de 80 de ani care în urmă cu şase decenii scria
nişte schiţe de o pagină.
*
Adevărata originalitate a omului pusă în evidenţă de Cioran: „Să nu mai
ai nimic în comun cu oamenii în afara faptului de a fi om”.
*
„N-ai mai publicat nici o carte de cinci ani!” mi se spune cu un vag
accent denigrator sau măcar de reproş. I-aş putea spune că am patru cărţi în
manuscris. Dar, îi răspund molcom: „Ştii de câţi ani nu mai publicase Cervantes
o carte înainte de Don Quijote? De
douăzeci de ani…” Şi l-am impresionat pe amicul meu, deşi pe mine m-a ferit
Dumnezeu de a avea în lucru un Don
Quijote!
*
Scriitorul cu opera deja încheiată, cu Operele complete editate,
întreabă:
-
Cum se rezolvă acum întâmpinarea
definitivă a receptării operei mele?
I se răspunde:
- Prin câteva note
laudative de zece rânduri şi cam atât…
- Şi asta ajută
consacrării definitive?
- Nu, dar aşa vă
obişnuiţi cu posteritatea!...
(text apărut în revista Acolada, nr. 7-8/2015)
2 comentarii:
Tare mult îmi plac aceste notații scurte! Referitor la secvența din Jurnalul contelui Tolstoi... Într-adevăr, lumea e tot mai absentă la spectacolul naturii... A admira natura (creația în sine), spunea un sfânt, e prima și cea mai simplă formă de rugăciune. Numai că, asta e, lumea se raportează tot mai puțin (chiar și în mod vizual vorbind) la Creator. Tocmai transcriu, ca să postez pe blogul meu, a treia parte din jurnalul meu pe luna februarie. Asta cu referire la Jurnalul lui Tolstoi - iertată să-mi fie lipsa de modestie. Iată ce notam (în data de 26 februarie 2015): Leonardo da Vinci, înțelept și surprins: Între noi și soare, e întuneric și totuși cerul e albastru! Cerul din astă seară, înalt și bogat în stele. Luna, ca o jumătate de monedă de aur azvârlită neglijent între coarnele Taurului și umerii Orionului. Un sfâșietor sentiment de admirație!
Ar trebui să avem mai mult entuziasm pentru natura în care, cu sau fără voia noastră, suntem integrați.
O duminică frumoasă să aveți!
Vă citesc blogul şi vă admir şi pentru jurnal, dar şi pentru fotografiile în care surprindeţi detalii uimitoare din natură. O duminică frumoasă şi dvs.!
Trimiteți un comentariu