joi, 13 august 2015

Alaiul de joi dimineaţa


         Pe drumul de imaş ce duce-n Colibaşi, în zi însorită de februarie, trece un alai vesel şi lung ca un balaur. Oameni îmbrăcaţi în pardesie şi costume se înşiră în urma lăutarilor. Un saxofon, o vioară, o tobă, un ţambal pus după gâtul unui etnic conlocuitor voios, o cântăreaţă blondă cu ten negroid şi gras-unsuroasă, cu toţii cântă de-alea de lume, au-au-au! şi au-au-au! şi la-la-la! şi tra-la-la! „De la moară pân’ la gară, toate carele coboară, leana mea!” şi „De la primărie-n sus, toate lămpile s-au stins”. Iar cei din alai, cu sticle de băutură în mână răspund veseli nevoie mare, ca la nuntă: Uiu-uiu-uiu! şi uiu-uiu-uiu! Lumea pe la porţi şi pe drumul negru, străjuit de mormane de zăpadă murdară, priveşte ca la urs, vorba noastră din popor, alaiul voios.
         „Ce să fie, ce să fie?!” întreabă un bătrân nedumerit sub salcia de la poartă. E joi, ora 9,37 dimineaţa, ante meridian, cum ar veni, generaţia tânără nici nu s-a trezit, muzică, lăutari, băutură… Înmormântare nu e că nu sunt ciocli şi popi şi prapuri. Petrecere la încorporare iar nu e, că tinerii nu mai fac armata. Trimiterea unui tânăr la studii în Anglia, în Germania sau la Chişinău iar nu e, că aici, pe deal, nu e nici aeroport, nici gară, nici măcar o autogară de ţară. Să fie o reuniune a cenaclurilor literare din judeţ şi din toate oraşele? Să se filmeze pentru vreo emisiune TV? Niciuna din ipoteze nu stă în picioare.
         Uimit eu însumi, mă ataşez alaiului şi-l abordez pe ultimul om din coada balaurului, un ins cu un pardesiu negru şi lung, de-i atinge călcâiele, înalt şi slab şi tras la faţă, trist rău şi aparent adâncit în gânduri.
         „Vă rog să mă scuzaţi şi să nu vă supăraţi, ce se întâmplă aici?” l-am abordat eu.
         „Mmm!” a mormăit el.
         „Ce e alaiul acesta? E parastas, nuntă, banchet, încorporare?...”
         „Cum, nu ştii?! Şi nici nu presupui? Ce eşti dumneata de meserie?”, mă interoghează el cu o arogantă bunăvoinţă.
         „Scriitor”, răspund eu umil, ca unul prins asupra faptului jenant.
         „Hm! Eu sunt Ştefan Achim, ziarist de investigaţii cronice şi acute”.
         Şi, în timp ce înaintăm în pas de înmormântare, dar cu lume veselă, domnul Ştefan îmi întinde sticla de vin roşu, să trag şi eu o duşcă.
         „L-ai văzut pe cel din capul alaiului, cel cu pardesiu de la Paris, cu costum Armani şi cravată cum nu există în judeţul nostru, cel cu sticla de whisky original, de la mama lui, cum ar veni, cel înconjurat de lăutari?” mă întreabă ziaristul.
         „Nu!”
         „E Cristian Libertian, tânărul preşedinte al Tribunalului Judeţean. Părinţii i-au pus numele Cristian să rimeze cu Libertian, ca la Ion Caraion, Ana Blandiana, Jean Valjean... Oameni cultivaţi!”
         „Se însoară, acum, joi dimineaţa?” întreb eu bezmetic.
         „Domnule, ce dracu’ de scriitor eşti? În ce lume trăieşti?! Nu citeşti ziarele?”
         „Ba, le mai citesc?”
         „Nu prea le citeşti. Că atunci ai şti cine este Cristian Libertian, preşedintele Tribunalului, că e o vedetă naţională, nu doar judeţeană, ce dracu’! E însurat, are o soţie blondă şi frumoasă, doctor în mecatronică, vezi bine, şi un copil la fel de blond şi chiar mai frumos, sunt amândoi în dreapta lui, lângă saxofonist.”
         „Şi ce sărbătoresc?”
         „Păi, cum să spun, sărbătoresc mergerea la puşcărie, aici, la Colibaşi, a preşedintelui de Tribunal.
         „Aoleu!, dar ce-a păţit?”.
         „Hm! Ce-a păţit, ce-a păţit! N-a păţit nimic. A luat o mită de un milion de euro pentru trântirea unui proces important. O nimic toată, cum ar veni…”
         „Şi toată lumea asta sărbătoreşte?!”
         „Altfel cum? E o faptă publică, de notorietate. Nu poţi merge la puşcărie ca-n anii ’50, noaptea, cu Volga neagră cu geamuri fumurii. De aia ai bani, rude, prieteni şi eşti faimos, să poţi organiza un chef de încarcerare, să fii în rândul lumii. Toată noaptea am chefuit la o pensiune de lux de-aici, să fim aproape şi să putem veni la momentul oportunist, când e programat la gratii bietul preşedinte. Sigur că nu sunt probleme, poate veni şi peste două-trei zile, că domnul nostru Cristian este prieten cu Ionel Didi, cu accentul pe ultima silabă!, directorul închisorii care închide ochii, că de aia sunt banii bani.”
         „Şi dumneata eşti invitat la această paranghelie?!”
         „Ei, ce’şti copil! Sunt nu invitat, sunt invitat de onoare. Eu l-am dat în gât, cum ar veni. Trei ani am făcut anchete despre şpăgile pe care le lua, despre trântirea grosolană a proceselor, trei ani am băut din whiskiul lui în biroul de la etajul întâi al Tribunalului şi am împărţit şi aceleaşi piţipoance pe canapele, nu doar fripturile şi chiftelele cu murături asortate…”
         „Adică, beai cu el şi pe urmă îl desfiinţai în ziar?”
         „Păi, cum?! Trebuia să-l fac praf. Deontologia înainte de toate! El însuşi era de acord. El a luat vreo 20, 30, 75, dracu’ mai ştie câte zeci de milioane de euro, iar eu trebuia să-l dau în gât doar pentru un pârlit de milion, din care mi-a dat şi mie, şi unor judecători şi procurori şi  a făcut şi ditamai paranghelia asta. Că domnul acesta este un artist, în felul lui. Pentru el, un om foarte sensibil de altfel, corupţia este o faptă de vitejie, un spirit de aventură, un fel de socializare cu marii rechini din ţară. Plus, fireşte, că presupune inteligenţă şi cultură, dacă nu chiar geniu. Cum s-ar zice: Spune-mi cu cine te înhăitezi la jafuri de peste un milion de euro ca să-ţi spun cine eşti! Are şi o teorie interesantă despre justiţie, justiţia adevărată fiind cea care ne face dreptate nouă, nu duşmanilor noştri.”
         „Şi acum nu e un om nenorocit pe viaţă?”
         „Nicidecum, are tot viitorul înainte, viitor de aur! Aici, la închisoare, îşi va deschide un birou de avocatură în celulă. A fost prevăzător, s-a înscris pe şest în barou încă de când era preşedintele Tribunalului. El îi va apăra pe toţi încarceraţii, inclusiv la CEDO împotriva condiţiilor inumane din penitenciar. Directorul închisorii i-a şi făcut o listă de priorităţi.  Plus că va scrie o carte, de fapt un adevărat tratat despre combaterea corupţiei în România o dată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană, îl va scrie în româneşte, pentru noi, şi în engleză pentru cititorii din UE”.
         „Vrei să spui că un corupt va scrie un tratat despre corupţie?!”
         „Păi, cine ştie mai bine decât el mersul complex al corupţiei în ţara asta?”
         Mai trag o gură de vin roşu din sticla ziaristului de anchete, îl salut şi mă întorc din drum. Mai lungă-mi pare calea acum, la întors acasă, pe drumul de imaş ce vine din Colibaşi.

(povestire apărută în revista Tomis cultural, nr. 4/iulie septembrie 2015)

           

4 comentarii:

Anonim spunea...

Domnule DAD, felicitări. Proza e aproape faină. Aproape zic, pentru că îi lipsește blatul
președintelui de tribunal cu maestrul de ceremonii din capul mesei pe care sunt depozitate legile, din care el care decide care e unică folosință pentru azi și căreia îi vine rândul mâine ! După cum vor și catadicsesc mușchii lui justițiari !
Oricum, la scară mică, ați ilustrat România mare , adică în adevărata ei față de membră UE și NATO. De-acum să mai aud pe cineva că nu e mândru că e român !
Felicitări, deci, domnule, pentru micul moment căruia timpul îi va rezerva soarta de monument!

Ion Lazu spunea...

Șfichiuitoare satiră la adresa jecmănitorilor acestei țări, din rândul cărora n-aveau cum să lipsească mai marii din justiție, procurorii, judecătorii. Cacealmaua ce le-o joacă președintele de tribunal, ajutat cu osârdie de jurnalistul anchetator este de toată scârba! Anume mai marele justiției locale îl stipendiază pe gazetar spre a-l demasca la ”Războiul” pentru o mică fraudă, un fleac de un milion, acolo, ca să distragă atenția generală, inclusiv pe a anchetatorilor,când de fapt el înșfăcase de sute și mii de ori mai mult. Omul legii știe prea bine că va primi o pedeapsă modică, iar în pușcărie, scriindu-și parascoveniile, va trăi de mai mare dragul...Și nu oricum, ci cu popularitatea la vârf, admirat de plebea care nu regretă decât faptul că nu este la fel de iscusită în matrapazlâcuri pe scară națională! Nu știu cum se face, dar ne ducem cu gândul direct la alde Năstase, cel mai mare jnapan al acestei țări, și care totuși, a luat o podeapsă modică, pentru cine mai știe ce fleac-acolo.. Și de-ar fi un caz izolat, dar din păcate ne lăsăm jecmăniți la sânge de o întreagă tagmă, vorba Vladimirescului...
După ce-am mai aflat și că alde Duda-Mihnea Constantinescu și Ponta sunt ciopor pe Casa regală, al căror prea-mult (mobil și imobil) au să și-l împartă foarte curând, nimic nu ne mai poate surprinde. Numai să nu vorbim, în câte trei (”în câte câți vrei...), despre toate astea, să nu cumva sâ invocăm dictatura antonesciană, care a năzuit să asaneze viața țării, că nimerim mintenaș la Mititica, cu asentimentul penibilului florian...
Am recitit delectabilul text, ca să-i degust deliciile. Și brusc mi-am amintit o scenă din copilărie. Elev în clasa șasea, la Ionașcu din Slatina, la o adunare școlărească, profesorul de română, (fost preot, Câlniceanu pre numele său - dar ce profesor! după a șaptea n-am mai învățat chiar nimic despre Limba și literatura română!), l-a indicat pe elevul Guran, coleg de clasă cu mine) să ne citească o schiță de Caragiale. Or, eu, împătimit cetitoriu de orice cărțulie îmi cădea în mână, silabisind și revenind pe text, anume ca să nu-mi scape semnificațiile (Vezi Jurnalul meu Gândirea înceată), am fost uluit să ascult o citire ca pe apă, ce nici nu mai părea citire ci de-acum istorisirea curgătoare a unei snoave..., efectul a fost epocal, acesta e cuvântul simplu. Geniul povestitorului-autor mi s-a transmis nemijlocit. A fost ceva de ordinul magiei. Chiar până la ora actuală nicio lectură de text, fie el și clasic, fie în lectura celor mai mari actori!,nu m-a electrizat mai tare.
Parabola cu alaiul spre pușcărie, de un haz macabru, și de-o precizie curat-chirurgicală, mi-a readus ca prin minune în minte acel moment de fascinație în fața unei spuneri irezistibile
Devotat, Lazu

Şerban Tomşa spunea...

Maestre DAD,
E o povestire excepțională! E atât de realistă, încât la început am crezut că e o întâmplare petrecută aievea. Surprinzi uimitor esența vieții noastre sociale. Felicitări!

Anonim spunea...

a fost introdus unul , ce s-a întâmplat cu el ?