Un interviu

 „Cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în anii aceştia, a devenit privitor la TV şi pe monitorul computerului”

                                   -  Dumitru Augustin Doman în dialog cu Iulian Talianu –

-          Vă invit, domnule Dumitru Augustin Doman să povestiţi (pentru că aveţi un mare talent de povestitor) cum se simte un scriitor în anul de graţie 2015?

-          Mă flataţi! Nu ştiu ce mare povestitor sunt, ca să fiu sincer. Un scriitor se simte la anul 2015 ca un rahat în ploaie, sincer! Îţi e o mare jenă să te declari/recomanzi, în tren sau pe-o terasă, scriitor, că automat eşti asimilat cu Mihaela Rădulescu, Mihai Găinuşă, George Copos sau Gigi Becali… O mai penibilă situaţie în acest aspect n-a fost niciodată.

- Aţi citit în tinereţe  o carte de care nu vă puteţi despărţi nici azi?

- Este vorba nu de o carte, ci de un autor, acesta fiind Ivan A. Bunin, laureat Nobel în anii’ 30. Prin 1919, a fost denunţat la NKVD că ar scrie subversiv şi a fugit din URSS în Franţa, stabilindu-se într-un sat. A locuit acolo într-un sublim anonimat peste un deceniu până poştaşul a întrebat pe toată lumea dacă ştia un locuitor pe numele său Ivan Bunin, că are o telegramă de la Academia Suedeză. L-a găsit săpându-şi grădina! Când aveam vreo 22 de ani, Nichita Danilov m-a bătut la cap luni de zile să-l citesc, iar eu îi răspundeam că în materie de mari prozatori ruşi sunt satisfăcut până peste poate de Dostoievski, Tolstoi, Cehov, în ordinea asta. Dar, când într-o seară, la un anticariat de pe Strada Lăpuşneanu din Iaşi, Danilov mi-a cumpărat şi mi-a pus în braţe două volume de Nuvele şi povestiri de Bunin, traduse de diferite doamne filosovietice şi stilizate de Ştefan Aug. Doinaş, am intrat într-o lume absolut fermecătoare. Volumele sunt acum ferfeniţă. La ora 5,00 în fiecare dimineaţă recitesc câteva capitole din Biblie, iar la ora 19,00 în fiecare seară recitesc o povestire din Bunin care e scriitorul meu de suflet de câteva decenii. Au scris despre mine vreo 30 de critici, dar niciunul n-a remarcat că aş fi influenţat de Bunin, şi probabil că nici nu sunt, decât poate într-un sens absolut subiectiv. Bunin este un „tolstoian”, în nuvelele de început, admirând modul de viaţă şi de gândire al patriarhului de la Iasnaia Poliana, iar eu sunt un tolstoian în modul de a trăi. După ce stau o oră la computer, îmi pun un pahar de palincă şi ies în livada din fundul grădinii, chiar şi iarna, îi dau un târcol, admir cerul, văd cum le merge pomilor, şi revin în casă liniştit. Iar vara, acum, tot la două săptămâni, dau cu motocoasa prin livadă. Buninian sunt probabil în modul de a scrie, în sensul că încep şapte-opt povestiri şi le las aşa cu anii până le găsesc o rezolvare. La Bunin găsim câte o nuvelă amplă datată 21-23 decembrie 1901, dar găsim şi câte o povestire de o pagină şi jumătate de carte datată, să zicem, 1913-1932!

-          Cum şi când aţi început să scrieţi proză?

-          Dacă-mi amintesc bine, cred că pe la 17 ani. Eram un elev foarte singuratic. Mergeam la sala de lectură a Bibliotecii Judeţene de la Turnu Severin şi citeam o carte pe zi. Mă simţeam în al nouălea cer. Şi acum, viciul meu (pedepsit, de data aceasta!) este lectura în neştire. Ajuns acasă, făceam exerciţii de scris şi încercam din răsputeri să nu imit pe scriitorii citiţi. Ajunsesem în armată când am debutat în revista Orizont de la Timişoara, care m-a mai publicat de vreo două-trei ori cu texte scrise cu pixul în unitatea militară de la Mangalia.

- Să tipăreşti o revistă de cultura  în vremurile de azi e o aventură. Ce înlesniri ar trebui să aibă  revistele de cultură?

- Sigur că e o aventură, probabil că o trăiţi pe proprie piele. Deocamdată, Primăria Piteşti a înţeles că revista Argeş are deja o istorie, anul viitor ajungând la jubileu, aniversând 50 de ani. Sper ca şi după sărbătoare (dacă va avea loc, cum îmi doresc!) să continue s-o finanţeze. Unei reviste de cultură adevărate îi trebuie finanţator sigur, libertate de expresie, toate înlesnirile pentru a-şi etala proiectul/programul.

- Ce aveţi pe masa de lucru?

- Pe masa de lucru!... E un fel de a spune. Cărţile mele se scriu singure, publicându-le iniţial fragmentar în reviste sau pe blog. În momentul de faţă, pe lângă cele şapte cărţi publicate, am încă patru în manuscris. Nu ştiu când le voi publica, motivele economice fiind insurmontabile. Am un volum de vreo 400 de pagini, toată proza mea scurtă, solicitat de Editura Tipo Moldova de la Iaşi, am o cărţulie de 101 tablete (din cele 1397 de pe blog), volumul II din Generaţia ’80 văzută din interior şi vol. II din Cititorul de roman, carte de cronici despre romane scrise după 2000.

-          Care sunt tinerii romancieri de azi în care aveţi mare încredere?

-          Nu-mi prea pun problema în termenii aceştia, tinerii romancieri… Eu citesc un roman pe săptămână, despre care şi scriu. Dar, nu contează generaţia. Dintre tineri? Cred în impetuozitatea lui Dumitru Crudu de la Chişinău şi în cea a lui Adrian G. Romila de la Piatra Neamţ, dar şi în Cristian Meleşteu. Altfel, mari romancieri contemporani cred că sunt Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov, Dan Perşa…

-          Vă invit să faceţi portretul generaţiei dvs. Aveţi vreo reţinere?

          - Ei, un portret nu pot face. Doar nişte consideraţii care nu ştiu să se fi făcut până acum. Generaţia ’80 conduce acum, ca să zicem aşa, viaţa culturală, academică şi mai ales literară în România. Dar, trebuie ştiut de viitorii istorici literari că această generaţie a fost cea mai oropsită. Profesori universitari, chiar decani şi rectori, directori de Direcţii de Cultură din judeţe, directori de Biblioteci Judeţene, redactori-şefi de reviste de elită, cu toţii optzecişti, sunt acum de la scriitori de primă mână, până la doctori în litere, dar în anii ’80 au lucrat în mină, în fabrici şi uzine, unii au făcut liceul la seral, au fost profesori prin sate inexistente pe harta României sau vânzători în librării şi anticariate, săriţi de la publicarea cărţilor, atacaţi de Săptămâna lui Eugen Barbu, refuzaţi la intrarea în USR, consideraţi subversivi pentru literatura română şi marginalizaţi cu bună ştiinţă…

-          Care sunt cei mai interesanţi prozatori români de azi ?

-          Mai sus, am chiar spus (ca să fac rime!). Mai sunt, desigur, un Radu Mareş, Şerban Tomşa (un romancier absolut extraordinar), Constantin Arcu, Viorica Răduţă, Emilian Marcu (venind dinspre/dintre poeţii optzecişti), ca şi Ştefan Mitroi, Nicolae Stan...

- Mai am o întrebare: economia de piaţă îl ajută pe cititor să redescopere plăcerea lecturii?

- Nu, categoric nu! Economia de piaţă îl ajută pe cititor să devină vânător de-o leafă puţin peste cea minimă pe economie, din care să-şi permită seara o bere. Circumstanţe în care cititorul nu mai e cititor. Chiar şi cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în anii aceştia, a devenit privitor la TV şi pe monitorul computerului.

-          Şi o curiozitate: cum a fost ieri la Pitesti?

-          Domnule Talianu, nu ştiţi un amănunt din biografia mea. Locuiesc la Curtea de Argeş, la vreo 700 de metri de celebra Mănăstire, şi fac naveta zilnic 40 de kilometri la Piteşti. Cum de două zile n-am fost la Piteşti, răspunzându-vă eu în zi de duminică, ei bine, nu ştiu cum a fost ieri la Piteşti. Dar, am sursele mele care-mi spun că a fost o mare plictiseală, adormeau pisicile în mers pe acoperişuri, lalelele moţăiau cu floarea-n pământ, iar orice milionar în euro era un Oblomov de tranziţie, bând şampanie cu biberonul, că-i era lene să-şi toarne-n cupă…

(interviu apărut în nr. pe iulie-septembrie 2015 al revistei Tomisul cultural)